Title: Povesti
Author: Slavici, Ioan
Language: Romanian
As this book started as an ASCII text book there are no pictures available.


*** Start of this LibraryBlog Digital Book "Povesti" ***


available by the Google Books Library Project



POVEȘTI

I. SLAVICI



POVEȘTI

BUCUREȘTI

«MINERVA», Institut de Arte Grafice și Editură, B-dul Academiei,
Edgar-Quinet, 4. 1908.

EDITURA INSTITUTULUI DE ARTE GRAFICE ȘI EDITURĂ «MINERVA» BULEVARDUL
ACADEMIEI 3, BUCUREȘTI.

_Reproducerea oprită._



ZÂNA ZORILOR

POVESTE

A fost ce-a fost; dacă n’ar fi fost, nici nu s’ar povestì.

A fost odată un împărat, – un împărat, mare și puternic; împărăția lui
erà atâta de mare, încât nici nu se știà, unde se începe și unde se
sfârșește.

Unii ziceau, că ar fi fără de margini, iară alții spuneau, că țin minte
de a fi auzit din bătrâni, că s’ar fi bătut odinioară împăratul cu
vecinii săi, din care unii erau și mai mari, și mai puternici, eară
alții mai mici și mai slabi decât dânsul.

Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea și țara, cumcă cu
ochiul cel de-a dreapta tot râde, eară cu cel de-a stânga tot lăcrămează
neîncetat. In zadar se întrebà țara, că oare ce lucru să fie acela, că
ochii împăratului nu se pot împăcà unul cu altul. Dacă mergeau voinicii
la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde și nu le zicea nimic.
Așa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare, despre care nu
știà nimeni nimic afară de împăratul.

Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! ce feciori! Trei feciori în
țară ca trei luceferi pe cer!

Florea, cel mai bătrân, erà de un stânjen de înalt, cu niște umeri,
încât nu l-ai puteà măsurà cu patru pălmi cruciș.

Cu totul alta e Costan: mic la statură, îndesat la făptură, cu brațul de
bărbat, cu pumnul îndesat.

Al treilea și cel mai tânăr fecior al împăratului e Petru: înalt, dar
subțire, mai mult fată decât fecior. Petru nu face multă vorbă: el râde
și cântă, cântă și râde de dimineață până în seara.

Numai câte odată-l vede omul mai întunecat, dă cu mâna pletele în
dreapta și în stânga de pe frunte, și atunci ți se pare, că vezi pe un
bătrân din sfatul împăratului.

«Măi Floreo, tu ești acuma mare; du-te și întreabă pe taica, pentru ce-i
plânge lui un ochi, ear altul râde pururea».

Așa zise Petru către frate-său Florea într’o bună dimineață. Dar Florea
nu s’a dus: el știà încă de mic, că împăratul se supărà, dacă-l întrebà
cineva de astă treabă.

Tot așa o păți Petru și cu frate-său Costan.

«Nu cuteză nici unul; lasă c’oi cuteza eu», zise la urmă Petru. Vorba fu
zisă; lucrul fu gata. Petru merse, ca să întrebe.

«Oarbă-ți fie mumă-ta! ce treabă ai tu de aceea?!» îi zise împăratul
mânios, și-i dete o palmă pe de-a dreapta și alta pe de-a stânga.

Petru se duse supărat și spuse fraților săi, cum a pățit-o cu tatăl său.

De când a întrebat Petru de treaba ochilor, se păreà cumcă ochiul cel
din stânga plânge mai puțin, eară cel de-a dreapta râde mai mult.

Petru își întărì pe inimă, și mai merse odată la împăratul. «O palmă e o
palmă, și două ’s două!

Gândì și făcù.

O pățì din nou, cum a mai pățit-o.

Ochiul cel din stânga lăcrimà acuma numai din când în când, eară cel din
dreapta se părea a fi înjunit cu zece ani.

«Dacă e treaba așa, gândì acum Petru, apoi știu eu ce-oi face. Atâta mă
duc, atâta întreb, atâta rabd la pălmi, până ce nu vor râde amândoi
ochii».

A zis-o, a și făcut-o! Petru nu zicea nimic de două ori.

«Fătul meu, Petre! zise împăratul, acuma mai blând și râzând cu amândoi
ochii. Eu văd, cum că ție nu-ți iese grija din cap; ți-oi spune dar
treaba cu ochii mei. Vezi ochiul acesta râde de bucurie, când văz, că am
așa trei feciori ca voi; iar celălalt plânge, pentru-că mă tem, că voi
nu veți fi în stare să împărățiți în pace și să apărați țara de vecinii
cei vicleni. Dacă-mi veți aduce însă apă dela fântâna Zânei Zorilor, ca
să mă spăl cu ea pe ochi, îmi vor râde amândoi ochii, căci voi ștì, că
am feciori voinici, pe care mă pot răzemà.»

Așa zise împăratul. Petru-și luă pălăria de pe prispă și se duse să
spună fraților săi ce-a auzit.

Feciorii împăratului se puseră la sfat și gătiră lucrul pe scurt, cum se
cade între frații cei buni.

Florea, ca cel mai bătrân dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul
cel mai bun și mai frumos, puse șeaua pe el și apoi luă ziua-bună dela
casă și masă. «Mă duc, zise către frații săi, și dacă nu voi venì
într’un an, o lună, o săptămână și o zi cu apa de la fântâna Zânei
Zorilor, să vii tu Costane după mine». Se duse.

Trei zile și trei nopți Florea nu mai stătù; calul sburà ca năluca peste
munți și peste văi pănă ce n’ajunse la marginile împărăției. Jur
împrejur pe lângă împărăție erà o prăpastie adâncă și peste această
prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătù Florea odată: să
privească înapoi, apoi să iee «ziua-bună» dela țară.

Ferească Dumnezeu și pe sufletul păgân, de aceea ce văzù Florea acuma,
când erà să plece mai departe. Un bălaur! dar bălaur cu trei capete, cu
niște fețe grozave, cu-o falcă ’n cer, cu una în pământ.

Florea nici nu mai așteptà, ca balaurul să-l scalde în văpaie, ci dete
pinteni la cal și se duse ca și când nici n’ar fi fost aici.

Bălaurul, suspinâ odată, și perì fără de urmă.

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Trecù o săptămână! Florea nu mai venì; trecură două; de Florea nu se mai
auzeà nimic. Trecù o lună; Costan începù a alege între cai. Când crăpară
zorile după un an, o lună, o săptămână și o zi, Costan se suì pe cal,
își luă ziua-bună dela frate-său mai mic. «Să vii și tu, dacă voi perì
și eu», zise și se duse cum s’a fost dus frate-său».

Bălaurul dela punte erà acum mai înfricoșat, capetele lui erau mai
îngrozitoare și fuga voinicului mai repede.

Nu se mai auzì de amândoi frații; Petru rămase singur.

«Mă duc și eu în urma fraților mei, zise el într’o zi către tatăl său.

«Apoi mergi cu Dumnezeu; îi zise împăratul, doară vei avea mai mult
noroc decât frații tăi».

Și cel mai tânăr fecior al împăratuluì luă dară «ziua bună», și pornì
către marginea împărăției.

Pe puntea cea mare stătea acum un bălaur și mai mare, și mai grozav, cu
fălcile și mai înfricoșate și mai deschise. Bălaurul aveà acuma nu trei,
ci șeapte capete.

Petru stătù în loc, când văzù dihania asta înfricoșată. «Feri din cale!»
strigă apoi. Bălaurul nu ferì. Petru mai strigă odată și încă de a treia
oară; după aceea se repezì la el cu sabia scoasă.

Indată i se întunecă cerul de nu văzù altă decât foc! foc în dreapta,
foc în stânga, foc pe dinainte, foc pe dinapoi. Bălaurul aruncà la foc
din toate șeapte capetele.

Calul începù a horcănì și a se aruncà în două picioare, încât voinicul
nu putea să lupte cu sabia «Stăi! c’așa nu-i bine! zise el, și se coborî
de pe cal. In mâna stângă calul, în mâna dreaptă sabia.

Nici așa nu merse: Făt-frumos nu vedea altă decât foc și văpaie.

«Acasă după alt cal mai bun!» Petru zise, încălecă și se duse, ca earăși
să vină.

Când sosi acasă, îl așteptà lăptătoarea sa, baba Birșa, în poarta
curții.

«Hei, fătul meu Petre! am știut, cum că eară ai să vii, fiindcă n’ai
plecat bine».

«Cum să fi plecat dară? întrebă Petru pe jumătate supărat, pe jumătate
trist.

«Vezi, dragul meu Petre, începù a-l în vățà acuma baba, tu nu vei putea
merge la fântâna Zânei Zorilor decât dacă vei călărì pe calul, pe care a
călărit tatăl-tău, împăratul, în tinerețea sa; mergi, întreabă unde și
care e calul acela, după aceea încalecă și te du.

Petru mulțămì de învățătură și apoi se duse, ca să întrebe de treaba
calului.

«Neagră-ți fie lumina! se răsti acuma împăratul.

Cine te-a învățat ca să mă întrebi tu pe mine așa? cu de-a bună samă
vrăjitoarea cea de Birșa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de ani de
când am fost eu june: cine știe, pe unde au putrezit oasele murgului meu
de atuncea?! In podul grajdului îmi pare, cum că mai e o curea din frâu.
Atâta am și mai mult nimic din cal.»

Petru eșì supărat și spuse babei, «cum și ce».

«Așteaptă numai» – striga baba râzând de bucurie.

«Dacă stă lucrul așa, apoi stă bine. Du-te și adă bucata din frâu. Doară
voi ștì eu face un lucru cu cale din ea».

Podul erà plin de frâne, de șele și de curele. Petru alese cele mai
roase, mai ruginite și mai negrijite și le duse babei, ca să facă precum
a fost zis. Baba luă frânele, le afumă cu fum de tămâe, zise peste ele o
zicală din cuvinte mărunțele și grăì după aceea către Petru: «Ia frânele
și dă cu ele de propta casei.

Petru făcù precum i se zise ca să facă.

Vrajba babei a fost bună. Abia dete Petru cu frânele de proptă, se și
întâmplă… nu știu cum… un lucru, înaintea căruia Petru stete uimit… Un
cal stătea înaintea lui, de cât care lumea n’a văzut mai frumos! cu o
șea plină de aur și pietre scumpe, cu niște frâne, la care să nu
privești, că-ți piere lumina ochilor.

Frumos cal, frumoasă șea și frumoase frâne pentru Făt-frumos.

«Sări voinice în spatele Murgului», strigà baba făcând cruce peste cal
și călăreț; mai zise apoi o zicală de câteva cuvinte și intră în casă.

După ce Petru sărì pe cal, simțeà cum că e de trei ori mai puternic la
braț și de atâtea ori mai pietros la inimă.

«Să te ții bine stăpâne, c’avem cale lungă și trebue să mergem iute».

Așa zise Murgul; dar și-a aflat voinicul… Se duseră… se duseră, zburară
– cum nu s’a dus și nici n’a zburat cal și voinic înainte de aceea.

Pe punte stăteà acuma un bălaur cum n’a mai stat, un balaur cu
douăsprezece capete, grozave, mai pline de văpaie!… Hei! dar și-a aflat
voinicul. Petru nu se înspăimântă, ci începù a se suflecà la mâneci și a
scuipà în palmi: «Feri din cale!» Bălaurul începù a scuipà la foc.

Petru nu mai făcù dară multă vorbă, ci scoase sabia și se grăbì să se
repeadă spre punte.

«Stăi! stâmpără-te! stăpâne, «grăì acuma Murgul», fă cum zic:
înțepenește-te cu pintenii la mine în brâu, scoate sabia, și stăi gata,
că avem să sărim peste punte și bălaur. Când vei vedeà apoi, că suntem
tocmai pe deasupra bălaurului, taie capul cel mai mare, șterge cu mâneca
sabia de sânge și o bagă în teacă, ca să fii gata pe când ajungem la
pământ».

Petru strânse din pinteni, scoase sabia, tăie capul, șterge sângele,
băgă fierul în teacă și fù gata pe când simțì pământul sub picioarele
calului.

Așa trecură puntea.

«Să mergem mai departe», începù Petru vorba după ce mai privì odată
îndărăt la țara sa.

«Să mergem!» îi răspunse Murgul. Numai spune-mi acuma, stăpâne, cum să
mergem? Să mergem ca vântul? să mergem ca gândul? să mergem ca dorul?
sau să mergem chiar ca blestemul?…

Petru privì înainte și nu văzù altă decât cer și pământ… un pustiu, la a
cărui vedere i se ridicară perii în vârful capului.

«Să mergem tot una după alta, nici prea tare să nu ne obosim, nici peste
măsură să nu ne întârziem. Zise… apoi merseră… o zi ca vântul, una ca
gândul, una ca dorul și una ca blestemul până ce n’ajunseră, în crăpatul
zorilor zilei a patra, la marginele pustiului.

«Stăi acuma!… Dă în pași!… Să văd, ce n’am mai văzut», strigă Petru
ștergându-se la ochi ca omul, care se trezește din somn, sau ca acela,
care vede ceva și-i pare că numai îi pare… Naintea lui Petru se întindeà
o pădure de aramă… cu copaci, pomi și poame de aramă, cu frunze de
aramă, cu tufișuri, iarbă și flori care de care mai frumoase, tot de
aramă…

Petru stătù și privi cum privește adecă omul, care vede ce n’a mai văzut
și despre ce n’a mai auzit.

Intră în pădure.

Florile de pe mărginile căii începură a se lăudà și a îndemnà pe Petru,
ca să le rupă și să-și facă cunună din ele…

«Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă și dau putere celui ce mă rupe»,
ziceà una.

«Ba ia-mă pe mine, că cine mă pune în pălărie, pe acela-l iubește cea
mai frumoasă nevastă din lume», ziceà alta… Și iarăși se mișcà alta… și
alta… care de care mai frumoasă și mai dulce la vorbă până-ce
n’ademeniră pe Petru, ca să le rupă.

Murgul sări în lături, când văzù că stăpânul său se pleacă după flori.

«Pentru-ce nu rămâi în pace?!» Zise Petru cam cu răstita.

«Nu rupe, că nu e bine să rupi!» zise Murgul sfătos.

«Pentru ce să nu fie bine?»

«Pe florile aceste zace blestemul: cine rupe din ele, acela are să se
lupte cu vâlva pădurii!»

«Ce vâlvă?!»

«Acuma dă-mi pace! Ascultă de mine: privește la flori; nu rupe însă din
ele, ci rămâi în pace». Așa zise calul, și merse în pași mai departe.

Petru o știà din pățite, cumcă e bine s’asculte de murgul; își rupse dar
gândul dela flori. In zadar însă! dacă se pune odată necazul pe capul
cui-va, nu scapă de el de s’ar și ferì din toate puterile… Florile tot i
se îmbiau, și el tot într’una slăbeà din inimă.

«Fie, ce e dat să fie!» Zise Petru dela o vreme. Barem voi vedeà și
vâlva pădurilor. Să văd ce e? cu cine am de lucru? Dacă-mi va fi ursita
să mor de ea, voi muri și așa; dacă nu,… apoi scap… să fie o sută și-o
mie de ele! «Se puse apoi la rupt de flori…

«N’ai făcut bine!» zise acuma Murgul plin de grijă. «Dacă ai făcut-o
însă, e făcută! te încinge acuma și fii gata de luptă, că acuș vine
vâlva!»

Abià vorbi Murgul vorba, abià fù Petru gata cu cununa… până ce și începù
un vânt ușor din toate părțile… Din vânt se făcù vifor… Viforul crescù…
crescù până ce nu se văzù alta decât întunerec și noapte… și eară numai
noapte și întunerec… Petrului îi păreà, cum că a luat cineva lumea în
spate și a încărcat-o la fugă cu ea, așa se cutremurà pământul sub el.

«Frică ți-e? întrebă Murgul scuturând din coamă.

«Ba! răspunse Petru întărindu-se pe inimă, deși spatele începură a-i
furnicà. Dacă e acuma așa, apoi fie, cum e!»

«Nici nu-ți fie frică!» începù a-l îndemnà Murgul. Ia frâul dela mine
din cap și umblă ca să ’nfrâni vâlva cu el».

Atâta mai zise, căci Petru nici nu avù timp să desfrâne cum se cade până
ce și ajunse vâlva la ei…

Petru nu puteà privi la ea,… așa erà de grozavă și de înfricoșată.

Cap n’are… dar nici fără de cap nu e…

Prin aer nu zboară… dar nici pe pământ nu umblă… Are coamă ca și calul,
coarne ca cerbul, fața ca ursul, ochii ca dihorul și trupul e de toate…
numai de ființă nu… Așa erà vâlva când se repezì către Petru.

Petru se sprijinì în fere, se ridică în picioare și începù a lucrà când
cu sabia, când cu brațul, iară sudorile mergeau după el ca pârâul.

Trecù o zi și o noapte; lupta nu mai ajunsă la capăt.

«Stai!… Să ne mai întărim o leacă!» zise vâlva răsuflând cu greu.

Făt-frumos lăsă spada în jos.

«Nu stà!» strigă Murgul cu grăbita.

Petru iară-și începù a lucrà din toate puterile.

Vâlva râncheză acuma odată ca și calul… apoi urlă ca lupul,… și se
repezì din nou la Petru. Lupta mai curse o zi și o noapte și mai
înfricoșată ca până acuma… Petru simțeà, cum că abià se mai poate mișcà
de obosit ce erà.

«Stăi acuma, că văd că am cu om de lucru! Stăi, zise Vâlva și de-a doua
oară, stăi! să ne împăcăm.»

«Nu stà!» vorbì Murgu.

Petru se luptà mai departe de și abià mai puteà răsuflà.

Dar nici Vâlva nu se mai repezì ca până acuma, ci începù a se purtà mai
cu cale și treabă, cum se poartă adică toate, când nu mai simt putere în
sine.

Așa curse lupta până’n zorile de-a treia zi. Când începură zorile a
crepețì, Petru făcù ce făcù,… destul, că aruncă frâul în capul vâlvei
obosite… Deodată se făcù din vălvă un cal,… cel mai frumos cal din lume.

«Dulce-ți fie viața, că mă scăpași dela robie! zise acuma vălva
prefăcută în cal, și începu a se desmierda cu murgul.

Mai în urmă înțelese Petru din vorbă și cuvânt, cum că vălva nu fuse
alta decât un frate al murgului, pe care l’a blestemat sfînta Miercure
înainte de asta cu atâte și atâte sute de ani.

Petru legă vălva de calul său, se suì pe ea, și se puse din nou pe cale…
Cum a mers? nici nu e nevoe să spun. Repede a mers,… pănă ce n’a eșit
din pădurea cea de aramă.

«Stați pe loc! Dați în pași, să văd ce n’am văzut! zise Petru mai odată,
când eșiră din pădurea cea de aramă. Inaintea lui se întindea acuma o
pădure încă mai minunată decât cea de aramă, cu tufiș mai strălucitor,
cu flori mai frumoase și mai ademenitoare, – el intra în pădurea cea de
argint…

Florile începură a vorbì încă mai dulce, mai îndemnător decât cele din
pădurea de aramă.

«Să nu mai rupi din flori, zise vălva cea legată de murgul, căci
frate-meu e de șapte ori mai puternic decât mine.

Mi se oprì însă Făt-frumos cel fără de frică!? Abia trecu una, două,
până ce Petru și începù a rupe la flori și a le împletì în cunună.

Se făcu vifor mai turbat, noapte mai neagră, pământul se cutremură mai
tare de cât în pădurea de aramă; vălva pădurii de argint se repezì la
Petru c’o grozăvie de șapte ori mai mare decât cum a fost în pădurea de
aramă… Nici el nu fu însă leneș!… Lupta mai curse odată trei zile și
trei nopți; și’n crăpetul zorilor zilei a patra Petru înfrînă și pe a
doua vălvă.

«Dulce-ți fie fericirea, că m’ai scos dela robie!» zise și astălaltă
vălvă,… apoi se întinseră la cale, cum s’au mai întins și pănă acuma.

«Ho, stați pe loc!… Dați în pași!… Să văd, ce n’am mai văzut încă»,
strigă călărețul, acuma de a treia oară, puse după aceea palma pe ochi,
fiindcă se temea, că-i va perì lumina de razele ce veneau din pădurea
cea de aur.

El mai văzuse lucruri minunate, dar despre așa ceva nici nu s’a visat
până acuma.

«Să stăm pe loc! că nu e bine», strigară caii deodată.

«Pentru ce să nu fie bine?!» întrebă Petru.

«Tu iarăși ai să rupi din flori. Știu că nu te va răbdà firea!… și
fratele nostru cel mai tânăr e pe de șaptezeci și șapte de ori mai
puternic și mai grozav decât noi toți trei la olaltă… Să înconjurăm dar
pădurea!» Așa vorbì murgul.

«Ba nu! răspunse Petru, să mergem! să le vedem pe toate, dacă am văzut
ceva. N’aveți frică, nici eu n’am!»

Nu e nevoe să spun, cum că Petru iarăși a făcut făcuta… Doamne! dar cum
să nu o facă…

Abia împletită fu cununa, pănă ce și începù să fie ceva cum n’a mai
fost… Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult întunecos; pământul nu se
cutremurà mai mult… Se făcea nu știu ce și nu știu cum… destul că
Petrului îi păreà c’a intrat cineva în miezul lumii și a început s’o
întoarcă pe dos… Grozav era ce era și înfricoșat… și… să ferească
Dumnezeu!…

«Vezi așa! zise Murgul supărat, dacă n’ai putut rămânea în pace».

Petru văzù, că nu mai vede nimic, începù a simți că nu mai simte nimic,
și dete a pricepe, că nu mai are ce să priceapă; tăcù dară și nu zise
nimic, ci se încinse și se făcù gata de luptă. «Vie acuma Vălva! strigă
după aceea. Sau mor, sau îi pun frâul în cap!»

Abia zise vorba până ce și văzù ceva ne mai văzut apropiindu-se către
dânsul… o negură deasă venea către Petru. Așa era de deasă negura asta,
încât Petru nici pe sine însuși nu se puteà vedeà într’însa!

«Ce e asta?!» striga el cam înspăimântat, când începù a simțì, că-l
doare din toate părțile. Se înspăimântă însă și mai tare, când văzù, că
nici el singur nu-și aude vorbà în negurà cea deasă. Începù dar a da cu
sabia în dreapta și în stânga, pe dinainte și pe din dărât, a da în
toate părțile și din toate puterile, care le mai aveà… cum face adecă
omul, care vede c’a acuma nu e bine… Așa lucrà el o zi și o noapte fără
să vadă alta decât negru înaintea ochilor săi, fără să audă alta decât
cursura sudorilor sale de pe trupurile cailor… Dela o vreme chiar și
începù a crede, că nici nu mai trăește, cì a murit acuma de mult…

Deodată începù a se desface negura… În zorile zilei a doua negură se
resfiră de tot, și pe când se ridicà soare pe cer, înaintea ochilor lui
Petru erà luminà ca luminà.

Lui îi părù acuma că se născuse din nou.

Vălva? peri ca’n palmă.

«Răsuflà acuma odată, că iară va să înceapă luptà din nou! zise Murgul.

«Ce-a fost asta?» întreba Petru.

«Vălva, răspunse Murgul, vălva a fost, prefăcută în negură… Răsuflă
numai că iarăși vine!»

Nici n’a zis’o bine Murgul astà, nici n’avù Petru vreme ca să răsufle
până ce și văzù că vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu știa, ce
e… O apă, însă nu e ca apa, că-ți pare că nu curge pe pământ, cì zboară
cum-va sau ce face… Destul că urme nu are și pe sus nu zboară… Așà ceva,
ce nu e!…

«Vai! striga Petru.

«Ține-te și dă, nu stà! zise Murgul… și nu mai zise după aceea nimica,
că-i astupă apa gurà.

Lupta se începù din nou… Petru dădù o zi și o noapte necurmat fără ca să
fi știut în ce, și se luptà fără să știe cu cine… Când se apropiară
zorile zilei a doua, începù a simțì cumcă slăbește din picioare.

«Acuma pier! striga c’am supărat; însă pentru aceea începù a-și întărì
pe inimă și a da încă mai țapăn… Soarele răsări pe cer, apa pierì fără
să se știe cum și când.

«Răsufla! grăi Murgul, răsuflă, că n’ai multă vreme. Vălva vine de loc!»

Petru nu mai zise nimic, că nici nu știa, săracul de el, cesă mai facă
de obosit ce erà. Se așeză dară mai bine în șea, strânse mai bine de
sabie, și așteptă așa gătit, ca să ajungă ce vedeà că vine…

Așa, cum că nu știu cum, ca și când se visează omul, că vede ceva, ce
n’are ce are, și are ce n’are, așa îi părea lui Petru că ar fi vălva
acuma. O! Doamne! O! Doamne! cum poate fi vălva pădurii de aur, când s’a
dus de două ori cu rușine?!… Zbura pe picioare și umbla pe aripi,… erà
cu capul dinapoi și cu coada dinainte, cu ochii în piept și cu pieptul
în frunte… și cum mai erà încă – numai Dumnezeu ar ști s’o spună!

Pe Petru îl trecură fiorii odată din sus în jos, odată din jos în sus,
odată cruciș și odată curmeziș; după aceea își întărì pe inimă și începu
a lucrà cum a mai lucrat și… n’a mai lucrat.

Trecù ziua, Petru începù a slăbì din puteri. Trecù amurgul serii; lui
Petru începură a i se împăigenì ochii. Când ajunse miezul nopții, Petru
simți cum că nu e mai mult călare. Nici el singur nu știà, cum și când a
ajuns la pământ; destul, că nu mai erà pe cal. Când începù a se desvelì
ziua din noapte, Petru nu mai puteà stà în picioare, ci se lăsă în
genunchi.

«Nu te lăsà; mai ține-o încă o leacă! strigă Murgul când văzù că slăbesc
puterile stăpânului său.

Petru se șterse cu mâneca cămășii de sudori, își încordă toate puterile
și se ridică încă odată în picioare.

«Lovește acuma vălva cu frâul peste bot!» zise Murgul. Petru făcù precum
i se zise.

Vălva râncheză odată cu armăsarul, în cât Petrului îi păreà, c’o să
asurzească, apoi sărì la Petru, deși abia se mișcà și ea de obosită ce
erà.

Lupta nu mai curse mult. Petru făcù ce făcù și puse frâul și la astă
vălvă pe cap…

Pe când se făceà ziua cum se cade, Făt-frumos călăreà pe al patrulea
cal.

«Frumoasă-ți fie nevasta, că m’ai scos dela robie!» zise Vâlva.

Plecară, se duseră și pe când se învăluià ziua cu noaptea, ajunseră spre
marginea pădurii de aur.

Cum mergeau așa pe cale, lui Petru începù a i se urâ, și ca să facă și
el ceva, dete a privì la cununile cele frumoase.

«Ce să fac eu cu trei cununi? începù a vorbì așa singur. Destul îmi fie
una. Tiu pe cea mai frumoasă». Aruncă dar cea de aramă, apoi cea de
argint și ținù numai pe cea de aur la sine.

«Stăi! zise Murgul. Nu aruncà cununile. Descalecă și le ridică, că-ți
vor prinde încă bine».

Petru făcù precum i se zise, și merse mai departe.

Când erà soarele de-o palmă dela pământ, așa de către seară, când încep
musculițele a se adunà, călărețul nostru ajunse chiar la marginea
pădurii… ’Naintea lui se întindeà un pustiu mare… mare… cât vedeai cu
ochii nu vedeai nimic pe el.

Caii se opriră în loc.

«Ce e? întrebă Petru.

«Nu e bine! răspunse Murgul.

«Pentru ce să nu fie bine?!

Intrăm în împărăția sfintei Miercure. Cât vom merge prin ea, nu vom da
de altă decât de frig și iarăși de frig.

Pe marginile căii vor fi tot focuri din focuri și eu mă tem, că tu vei
merge să te încălzești».

«Și pentru ce să nu mă încălzesc?»

«Nu e bine să te încălzești!» răspunse Murgul cu grijă.

«Intră! grăì Petru fără frică, dacă trebue, voi ștì răbdà și la frig».

Pe cât Petru intrà mai adânc în împărăția sfintei Mercuri, pe atâta
simțeà mai tare, cu nu e bine cum e. La tot pasul erà mai frig, mai ger…
dar frig și ger în cât înghețà măduva în oase… Dar nici Petru nu erà
făcut de picioroage! Voinic a fost la luptă: voinic rămase și la
răbdare.

Pe marginea căii tot foc din foc și lângă focuri tot oameni din oameni,
care chemau pe Petru la sine care de care cu vorbe mai frumoase și mai
ademenitoare. Petrului începù a i se înghețà răsuflarea în gură, dar el
nu se lăsă, ci încă poruncì murgului ca să meargă la pași.

Câtă vreme a răbdat voinicul nostru la ger și frig, nici nu se poate
spune, căci fiecare știe, cum că împărăția sfintei Mercure nu e de o
asvârlită, de două… Și nici frigul nu e frig… numai iac’așa, ci frig,
frig…, încât înghiață și vițelul în vacă…, încât crapă și stâncele de
ger ce e…

Așa zău e acolo! Dar și Petru n’a crescut fără necaz… Scrișcă din dinți
și nimic mai mult, de și a fost înțepenit, încât nici nu mai puteà
clipì.

Așa ajunseră la sfânta Mercure.

Petru coborî de pe cal, aruncă frâul în capul Murgului și intră în
coliba sfintei Mercuri:

«Bună ziua, Maică!»

«Mulțămim, voinic friguros!»

Petru râse odată, dar nu răspunse nimic.

«Voinic ai fost, îi zise acuma sfânta Miercure bătându-l pe umeri. Acuma
să-ți dau câștigul». Se duse după aceea, deschise un scrin ferecat și
scoase din el o cutie mică. «Iacă, zise mai departe, cutia asta e dată
din bătrâni, ca să n’o poarte decât acela, care a trecut prin împărăția
frigului. Nați-o și poartă grijă de ea, că-ți va prinde încă bine. Când
o deschizi, îți vine veste de unde tu numai vrei și știre adevărată din
țara ta».

Petru mulțămì de vorbă și de dar și se suì pe cal și pornì mai departe.

După ce se depărtă de o asvârlită bună, deschise cutia cea vrăjită.

«Ce e porunca?» întrebă nu știu ce din cutie.

«Veste îmi adă dela taica», poruncì Petru cam cu frică.

«Șade la sfat cu bătrânii!» răspunse cutia.

«Merge-i bine?»

«Zău, aci cam rău, că-i supărat!»

«Cine îl supără?» întrebă Petru acuma mai aspru.

«Frații tăi Costan și Florea!» răspunse iarăși din cutie. «Pe cum îmi
pare cer împărăția dela el, și bătrânul zice, că n’ar fi vrednici de
ea.»

«Mergi Murgule, că nu e vreme de pierdut!» strigà acuma Petru. Inchise
după aceea cutia, și o băgă în traistă.

Se duseră cum se duce năluca când umblă vântoasele și gonesc în miezul
nopții pricolicii. Cât au mers așa, nici nu se poate spune… Au mers
mult… foarte mult! Stăi! să-ți mai dau un sfat! zise Murgul într’un
târziu. «S’auzim!» grăi Petru.

«Ai avut necaz cu frigul, acuma ai să dai de o căldură cum n’a mai fost.
Să rămâi voinic! să nu te tragi la răcoare, că nu e bine.»

«Mergi! răspunse Petru. Nu-ți fie frică, dacă n’am înghețat, nici nu mă
voi topi.»

Hm!… aici erà o căldură încât se topește și măduva în oase… Căldură
adecă, cum nu poate fi decât în împărăția sântei Joi.

Pe cât mergeau mai departe, cu atât căldura erà mai mare… Dela o vreme
începură a se topì chiar și potcoavele dela murgul de pe copite. Hei!
dar nici Petru nu se lăsă! îi curgeau sudorile vale, el se ștergea cu
mâneca și mânà în goană mai departe.

De cald ar mai fi fost cum ar fi fost, erà însă și un alt lucru, care pe
Petru îl supărà încă mai tare. Pe lângă cale, tot câte de o asvârlitură
bună de departe una de alta, erau niște văi răcoroase, cu niște isvoare
reci și stâmpărătoare. Când Petru privea la ele, sìmțea, că i-a secat
inima și îi s’a uscat limba în gură de sete ce-i erà…

Pe lângă isvoare erau tot crini, vioare și trandafiri, prin iarba cea
molcuță, și pe ele odihneau niște fete, frumoase, doamne!… încât nici nu
pot fi mai frumoase.

Petrului îi venea să închidă ochii, ca să nici nu mai vadă așà lucruri
ademenitoare.

«Vino, voinice la răcoare! vino! stăi de vorbă!» îl chemau fetițele.

Petru dădea din cap și nici nu zicea nimic, că i s’a fost oprit și
graiul.

Mult au mers așà… foarte mult!…

Deodată simțiră, că începe căldura a se mai stâmpărà… Din departe, pe un
deal se vedea o colibă, aici locuia sânta Joe.

Petru trase spre ea.

Când erau să ajungă la colibă, sânta Joe le eșì în cale și zise ziua
bună lui Petru.

Petru îi mulțămì… precum e acuma datina la oameni cu cinste și
nărăveală, prinseră după aceea vorbă… cum prind adecă oamenii, ce nu
s’au văzut încă. Petru spuse veste dela sânta Mercure, vorbì despre
patimele sale și despre calea, în care a pornit, și luà ziua bună, că
zău! el nu prea avea vreme de pierdut… Hm! cine știe, cât mai aveà să
meargă până la zâna zorilor!

«Mai stăi o leacă! grăi sânta Joe, să-ți mai zic o vorbă. Acum intri în
împărăția sântei Vineri: să treci și pe la ea, și să-i spui «sănătate și
voe bună» dela mine.

«Când vei merge apoi către casă, să vii iarăși pe la mine, că am să-ți
dau o treabă, care-ți va prinde bine».

Petru mulțămi de vorbă și de toate, plecă după aceea mai departe.

Abià merseră cam așà cât ține o pipă de tutun până ce și ajunseră într’o
țară nouă.

Aici nu erà cald, dar nici nu erà frig, ci… așà cumva între ele… cum e
colea primăvara, când încep a se înțercà mieii. Petru începù acum a
răsuflà mai a stămpărare. Erà însă un pustiu… numai năsip și scaiu…
«Oare ce să fie aceea? întrebă Petru, dând cu ochii de așà ceva ca și o
casă, însă departe… foarte departe!… tocmai până unde ajungeau ochii lui
peste pustiul cel gol. «Aceea e casa sântei Vinere, răspunse murgul.
Dacă mergem bine, poate ajungem încă până ce se întunecă deplin.»

Așa și fu… Noaptea se făcù noapte. Făt-frumos se apropià cu încetul de
casa cea depărtată.

Peste pustiu se vedeà o mulțime de năluci ce se goneau pe din dreapta,
din stânga, pe dinaintea și pe dindosul lui Petru.

«Să n’ai nici o frică! zise murgul. Aceste sunt fetele vântoaselor… Se
joacă prin aer așteptând să vină și vârcolacii».

Așa ajunseră până la casa sântei Vineri.

«Cobori acuma și intră în casă!» zise murgul.

Petru voì să facă ce i se zise.

«Stăi! nu fii așà grăbit, vorbì murgul mai departe. Să te învăț mai
nainte ce și cum să faci. La sânta Vinere nu poți intrà, că e păzită jur
împrejur de vântoase».

«Ce să fac dară?»

«Ia cununa cea de aramă, și te dù cu ea, vezi colo, departe, pe colina
ceea. Când vei fi acolo, începe a strigà: «Vai, ce fete frumoase! ce
îngeri! ce suflete de zină! După aceea ridică cununa în sus și zi: Dacă
aș ștì, că ar primì care-va cununa asta dela mine!… dacă ași ștì… dacă
ași ștì! și aruncă cununa».

«Și pentru ce să fac așa? întrebă Petru,… cum întreabă adecă omul, care
vrea să știe, că pentru ce face, ce face. «Taci, du-te și fă!» zise
murgul pe scurt, și Petru nu mai lungì vorba, ci făcù precum i se zise.

Abia aruncă Petru cununa când ce se și îngrămădiră vântoasele peste ea
și începură a se bate, ca să o aibă care de care.

Petru o luà acuma către casă.

«Stăi! strigă murgul încă odată. Incă nu ți le-am spus toate. Ia cununa
cea de argint, apoi te dù și bate la fereastra sântei Vineri… Dacă te
întreabă baba, cine e? tu zi că ai venit pe jos, că ai rătăcit prin
pustiu. Ea te va mânà îndărăpt. Tu să nu te miști, ci să zici: «Ba zău!
eu nu voiu merge, că de când am fost mic tot am auzit de frumusețea
sântei Vineri, și nu mi-am făcut opinci de oțel cu curele de vițel, nu
am venit de nouă ani și nouă luni, nu m’am luptat pentru cununa asta de
argint, care voiesc să i-o dau ei, nu le-am făcut și pățit toate astea
pentru ca să merg înapoi când voiu ajunge la ea»… Așà să faci și așà să
zici; de aici încolo grija ta să fie».

Petru nu mai făcù vorbă, ci pornì spre casă.

Cum erà așa noapte, Petru nici nu vedeà casa sântei Vineri, ci merse
numai pe razele luminei ce străbăteau din fereastră până la el. Ajungând
la casă, niște câni începură a lătrà, când simțiră ceva străin prin
apropiere.

«Cine se mânâncă cu cânii? amară i-ar fi viața! strigă sânta Vinere
mânioasă cum se cade.

«Eu sunt, sântă Vinere, eu! zise Petru răsuflând odată cu greu, ca omul,
care ar vreà și n’ar vreà să facă ce face. Am rătăcit prin pustiu și
n’am unde să dorm peste noapte. Aici tăcù, nu cutezà să zică mai mult.

«Unde ți-ai lăsat calul? întrebà sânta Vinere cam aspru. Petru stà în
chibsuri, nu știà să mintă ori să vorbească vorbă dreaptă. Nu răspunse
nimic.

«Mergi cu Dumnezeu! fătul meu! Eu n’am loc să-ți dau» zise sânta Vinere
și se retrase dela fereastră.

Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul să zică.

Abia-și sfârșì Petru zicala până ce și văzù, cum că sânta Vinere
deschide fereastra vorbind către el cu vorbă dulce și blândă.

«Să văd cununa, fătule!»

Petru-i întinse cununa.

«Vino în casă! zise sânta Vinere, nu te teme de câni, că ei înțeleg
voința mea».

Așà și fu… Cânii începură a mișcà din coadă mergând în urma lui Petru,
cum merg după om, când vine seara dela țarină.

Petru zise «bună seara», când intră în casă, își puse pălăria pe vârful
cuptorului și se așeză pe pomnol după ce i se zise să șadă.

Acuma se vorbì… iaca despre lucruri de toate zilele, despre lume, despre
răutatea oamenilor,… și despre alte lucruri ca astea… fără nicio treabă
și preț… Precum se vedeà, sânta Vinere erà foarte supărată pe oameni;
iar Petru-i dădeà în toate de drept, cum se cade adecă omului, care șade
la masa altuia.

Doamne! dar și bătrână erà baba asta!

Eu nu știu de ce priveà junele de Petru așa de a diochiul la ea! Doară
voeà să-i numere crețurile din față?!

Poate!… Ar fi trebuit însă, ca să se nască de șeapte ori cât un om
într’o viață pentru, ca să poată ajunge la capăt cu număratul…

Sântei Vineri îi râdeà însă inima de bucurie, când vedeà, cum că Petru
se perde cu totul în privirea ei.

«Când nu erà încă, ce este, începù sânta Vinere vorba, când lumea încă
nu erà lume, atunci m’am născut eu, și eram atât de frumoasă ca copilă,
încât părinții mei au lăsat să fie lume, ca să fie cine să se minuneze
de frumusețea mea… Când s’a făcut apoi lumea, eu eram fată mare, și de
minunat ce s’a minunat de frumusețea mea, lumea m’a diochiat… De atunci
se face pe toată suta de ani câte o crețătură pe fața mea… Și acuma-s
bătrână.» Sânta Vinere nu mai putu vorbì mai departe despre aceasta de
tristă și de supărată, ci vorbind mai departe, îi spuse apoi lui Petru,
cum că tată-său erà odată împărat mare și puternic, și, născându-se
vrajbă între el și zâna zorilor, care împărățește în țara vecină, fusese
batjocorit, cum nu se cade, de către vicleana de vecină. Incepù apoi a
vorbì câte rele toate despre zâna zorilor,… Petru, ce să mai facă și el?
Ascultà tăcut. Eacă mai ziceà și el câte-odată: Așe e zău aici! Ce alta
se poată face?

«Dar să-ți dau un lucru, dacă ești voinic, și vrei să mi-l faci, grăi
sânta Vinere cam pe când începură a fi somnoroși.» Este la zâna zorilor
o fântână. Cine bea din apa ei, acela înflorește ca trandafirul și ca
viorelele. Să-mi aduci un ulcior din această apă, și-ți voi fi bună
mulțămitoare… Lucrul e greu! ce e drept e drept! Impărăția zânei zorilor
e păzită de fel de fel de fiare și de zmei îngrozitori. Să-ți spun însă
ceva și să-ți dau un lucru.»

După ce vorbì așa, sânta Vinere se duse la un scrin ferecat din toate
părțile și scoase din el un flueraș mic, micuț. «Vezi tu fluerașul ista?
grăì către Petru, mi la dat un moș bătrân încă de când eram tânără. Cine
aude sunetul acestuia, acela doarme… doarme… până ce nu-l mai aude. Tu
să iei fluerașul și să tot cânți din el cât vei fi în împărăția zorilor.
Nime nu te va atinge, căci toată lumea va dormì.

Petru spuse acuma, în ce cale a pornit și ce treabă cearcă. Sânta Vinere
se bucurà și mai tare. N’au mai stat mult de vorbă… Dar cum să și stee,
când a fost trecut acuma miezul nopții bine, binișor.

Petru luă «noapte bună», băgă fluerașul în teacă și se suì în podul
casei, ca să mai doarmă și el dela o vreme. Pe când se revărsau zorile,
Petru erà în picioare; luceafărul boului nici nu s’a fost ridicat bine
pe cer, până când el s’a și fost sculat… Luă un troc mare, îl umplù de
jăratic și se duse, ca să hrănească caii. După ce murgul mâncă câte de
trei ori trei, eară ceilalți cai câte trei trocuri pline de jar, Petru
trase la fântână, adăpă și se făcù gata de cale. «Stăi! strigă sânta
Vinere de la fereastră.» Mai am să-ți zic o vorbă!… Să-ți mai dau un
sfat…»

Petru s’apropie de fereastră.

«Lasă un cal aici și pleacă numai cu trei. Mergi apoi încet până ce vei
ajunge la împărăția zorilor. Aici descalecă și intră pe jos… Când vei
venì apoi îndărăt, așa să vii, ca toți trei caii să-ți rămână în cale,
s’ajungi pe jos.

«Așa voi să fac!» grăì Petru voind să plece.

«Nu te grăbì, că n’am gătit încă, vorbì sânta Vinere mai departe. Să nu
privești la zâna zorilor, că ea are ochi, care vrăjesc și priviri, care
răpesc mințile. E urâtă, atâta de urâtă, încât nici nu-ți pot spune. Are
ochi de buhă, față de vulpe și ghiare de mâță. Auzi?! să nu privești la
ea… Și Dumnezeu să te aducă întreg și sănătos, fătul meu Petre!»

Petru mulțămì de vorbă și învățătură, și nu se oprì mai mult… Unde aveà
el vreme de a stà cu babele la vorbă!? Lăsă pe murgul, ca să pască, se
întinse apoi la cale.

Departe… departe… unde se lasă cerul pe pământ, unde stau stelele de
vorbă cu florile, acolo se vedeà o roșață senină, cam așa cum e cerul
colea în zorile de primăvară, dar mai frumos și mai minunat!…

Acolo erà cetatea zânei zorilor.

De aci până acolo, de acolo până aci nu erà alta decât iarbă și flori…
Și apoi nu erà nici cald, nici rece, nici luminos, nici întunerec, ci
așa cumva între ele… cum e colea pe la S-tu Petru când te scoli, ca să
mâni vitele la turmă… Petru numai de un drag umblà prin țara asta
plăcută…

Cât a mers Făt-frumosul nostru așa, aceea nu se poate spune cu vorbă
omenească, fiindcă într’această țară n’a urmat zilei noaptea și nopții
zioă, erau pururea zori cu vânt moale și răcoros, cu soarele ascuns și
lumina de jumătate; împărăția nopții și a zilei se începeà numai dela
casa sfintei Vineri.

După mult mers și lungă călătorie Petru văzù zărindu-se ceva alb printre
roșața cerului… Cu cât se apropià mai mult, cu atâta ceeace vedeà se
desfășurà mai tare naintea ochilor lui… Asta erà cetatea… Petru privì…
privì… Resuflă apoi odată cu greu, ca omul, care gândește «doamne
mulțumescu-ți!»

… Dar și frumoasă erà cetatea asta!…

Niște turnuri ’nalte… ’nalte… până dincolo de împărăția norilor, niște
păreți albi ca ghioceii și ridicați mai sus decât cum stă soarele la
prânzul cel mare, un acoperiș de argint, dar cum de argint?! așa că nici
nu străluceà în fața soarelui,… și ferești… tot din aer tors cu multă
măiestrie și țesut în gherghef de aur întunecos… Peste toate aste se
jucau apoi razele vesele ale soarelui cum se joacă vântul cu umbra
crengilor, colea primăvara când abia se mișcă de leneș ce este.

Petru stete uimit în loc, ca să se poată minunà de atâtà frumuseță
îngrămădită.

Mult n’a putut să steà, că i-a fost degrabă: descălecă dară, lăsă caii,
ca să pască pe iarba cea plină de rouă, își luă fluerașul precum i-a
fost zis sfânta Vinere, zise odată «Doamne ajută», și plecă la lucrul
cel mai mare. Abia merse, așa singur, pe jos, o cale cam de trei
asvârlite bune, până ce și dete de un năsdrăvan adormit de dulceața
fluerașului. Acesta erà unul dintre pândarii jurului cetății zânei
zorilor… Oare Doamne cum a putut crește atât de lung?

Cum s’a putut întrupà atâta de puternic? și cum îi pot fi brațele atâta
de miezoase?!… Cum stăteà așa culcat pe spate, Petru începù să-l măsoare
cu pașii… Nu voesc să spun minciună!… a fost însă lung, foarte lung;
atâta de lung a fost încât Petru răsuflà odată cu greu, când ajunse dela
picioare la cap… nu știu acuma cu de-a bună seamă… de obosit, ori de
uimit: nu e luna la răsărit atâta de mare, cât erà ochiul năzdrăvanului.
Apoi barem dacă ar fi fost și acesta ca la altă lume, dar erà tocmai în
mijlocul frunții… Așa erà ochiul!… Cum au putut apoi celelalte să fie!…
Petru, voinic de voinic, dar zău! el mulțumì lui Dumnezeu, fluerașului
și sfintei Vineri, cumcă n’a dat de rău cu acest om neom și plecă cu
încetul mai departe…

Așa… cam cât merge omul până ce-i vine să se pună la răcoare, mai merse
Petru până ce dădù de alte lucruri și mai grozave… Niște bălauri tot cu
câte șeapte capete erau întinși la soare și adormiți adânc, când pe de-a
dreapta, când pe de-a stânga… Cum au fost acești bălauri, aceea n’o mai
spun: știe anume toată lumea balaurii nu-s treabă de glumă și de râs…
Asta erà a doua pază a împrejurului de curte… Petru trecù cam cu fuga,…
nu știu acuma de grabă ori de groază…

Nici n’ar fi fost însă minune, dacă s’ar fi îngrozit!…

Bălaurul e bălaur!!

Acuma ajunse Făt-frumos la un râu…

Să nu gândească însă nimeni, că acesta ar fi fost râu ca râurile… nu
apă, ci lapte curgea aici, nu peste nisip de peatră, ci peste pietre
scumpe și mărgăritare,… și nu curgea lin sau repede, ci lin și repede de
odată, cum curg zilele omului fericit… Acesta a fost râul, care curge
jur împrejur pe lângă cetate… tot curge… tot curge… fără a mai sta, fără
a mai merge mai departe.

Pe marginea râului dormeau tot cam de o săritură unul dela altul niște
lei înghierați… Ce lei însă! Cu părul de aur și pe dinți și ghiare tot
cu ferecătură… Aceștia erau paza râului… Dincolo, de ceea parte de râu,
erà o grădină frumoasă,… foarte frumoasă… cum nu poate adecă fi decât la
zina zorilor. Pe mal tot flori din flori, pe flori dormeau dulce și lin
tot zine din zine, care de care mai frumoase, mai vrăjitoare și mai
dulce la față…

Petru nici nu cutezà, ca să privească într’acolo?…

Făt-frumos se întrebà acuma, cum să treacă peste râu. Râul erà lat și
adânc, și peste râu numai o punte;… asta însă cum nu mai sunt punțile în
astă lume… Dincoace și dincolo, pe un mal și pe altul, tot câte-o frunte
de punte, păzită tot de câte patru lei dormitori. Puntea însă? peste
punte nu poate trece suflet de om… O vezi cu ochii, dar simțești
golatate, cănd calci cu piciorul pe ea… Cine știe din ce o mai fi fost
și asta făcută!… Doar chiar din un pui de nour?

Destul că Petru rămase pe țărmul râului. Să treacă? nu poate. Să înoate?
nu e treabă. Ce să facă dară?!

Hei! să nu fie grijă de Petru! Cu una cu două el n’o sfârșește! Se
întoarse îndărăpt pănă ce ajunse la năsdrăvanul cel mare. «Ce va da
târgul și norocul, gândì în sine, să stăm dară și la vorbă! «Scoală
voinice!» strigă apoi pe năsdrăvan trăgându-l de mâneca surtucului. Când
năsdrăvanul se deșteptà din somn, întinse palma după Petru,… așa ca și
când vrei să prinzi o muscă.

Petru suflà în flueraș… Năsdrăvanul căzù earăși la pământ.

Așa-l trezi și adormì Petru de trei ori una după alta,… adecă de trei
ori l’a trezit și de trei ori l’a adormit… Când fuse ca să fie de a
patra oară, Petru își deslegă naframa dela grumazi, luà degetele cele
mici ale năzdrăvanului și le legă cu ea laolaltă, scoase sabia și
prinzând pe năsdrăvan de piept mai strigă odată: «Scoală voinice!»
Văzându-se năsdrăvanul atâta de rău batjocorit, «Ei, zise către Petru,
nu te lupți în luptă, dreaptă! Stăi la luptă, dacă ești voinic!»

«Mai așteaptă o leacă! mai nainte am o vorbă cu tine, grăi Petru… Jură,
că mă vei trece peste râu, și atunci te las să vii la luptă.»
Năsdrăvanul făcù jurământ, și Petru-l lăsă să se scoale.

Când năsdrăvanul se simțì deșteptat, se repezì la Petru, ca să-l
turtească c’o lovitură… Și a aflat însă omul!

Nici Petru nu erà de eri, dealaltăeri, și el se răpezì voinicește. Trei
zile și trei nopți se luptară. Năsdrăvanul dete cu Petru de intră pănă
în genunchi în pământ; Petru dete cu năsdravanul până în brâu; eară dete
năsdrăvanul pănă în piept, și mai în urmă Petru pănă în grumazi!…

Când năsdrăvanul se simțì așa strâmtorat: «Lasă-mă, strigă înspăimântat,
lasă-mă că mă dau bătut!»

«Treci-mă peste râu? întrebă Petru.»

«Trec!» răspunse cela din gaură.

«Ce să fac cu tine, dacă-ți calci vorba?»

«Ucide-mă, fă ce vrei cu mine, numai acuma mă lasă să trăesc.»

«Așa să fie dară! zise Petru, luă după aceea mâna cea stângă a
năsdrăvanului și o legă de piciorul cel drept, îi băgă năframa în gură,
ca să nu strige, îl legă la ochi ca să nu vadă, și pornì așa, purtându-l
de mână cătră râu.

Când ajunseră la râu, năsdrăvanul pășì cu un picior de o parte, cu altul
de alta de râu, luă pe Petru în palmă, și-l puse frumos de cealaltă
parte.

«Acuma e bine! grăì Petru, suflă după aceea în flueraș și năsdrăvanul
căzù de alungul pe malul râului.

Așà trecù Petre râul. Când zinele cele ce se scăldau în laptele râului
auziră sunetul fluerașului lui Petru, ele căzură somnoroase, eșiră din
lapte și adormiră pe florile de pe mal. Așà dormind le află Petru, când
se coborî din palma năsdrăvanului… Nici nu cuteză să stee multă vreme la
ele… Frumoase erau doamne! Cum puteà apoi să fie însăși zina zorilor?
Sau doară ea e cea mai urâtă dintre cele frumoase? Făt-frumos nu se
întrebă mult, ci pornì, ca să vadă.

Când intră în grădină, începù a se minunà din nou. Cât a umblat și
pățit, atâta frumusețe n’a mai văzut…

Lasă că arborii erau tot cu crăci de aur, că isvoarele curgeau mai
limpede decât roua, că vânturile se mișcau cântând, și florile vorbeau
vorbe dulci și frumoase, dar Petru mai mult se mirà de aceea, că în
întreagă această grădină nu erà nici o floare desfăcută, ci numai
boboci… Parcă aici a fost stat lumea locului și erà să fie pururea tot
primăvară… Oare când vor înflorì florile aceste, dacă n’au avut vreme să
înflorească până acuma? Și dacă n’au înflorit, pentru ce?…

Așà se întrebà Petre, așa și încă și într’alt chip, în calea lui către
cetate… Nimic nu-i stătea în cale; nimic nu-i oprea gândirea; toată
lumea dormea; zinele de pe la isvoare, păsările de pe crengi,
căprioarele dintre tufițe și fluturii de lângă flori, toate erau duse de
fluerașul lui Petru. Chiar nici vântul nu se mai jucà cu frunzele, nici
razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarbă, și râurile încetară de
a mai curge… Singur Petru erà treaz: Petru cu gândurile sale și Petru cu
mirarea gândurilor sale. Ajunse la curte. Jur împrejurul curții se
întindea un ierbiș frumos și des, un ierbiș ce fugea ca vântul. Poarta
erà în frunte, o poartă tot din flori și alte lucruri frumoase. Pe sub
poartă și pe lângă poartă earăși flori, care de care mai și mai, încât
lui Petru i se părea, că umblă pe nouri, când călcà pe ele. Pe de a
dreapta și pe de a stânga dormeau zinele ce au fost să păzească intrarea
în curte. Petru privì în toate laturile, mai zise odată «Doamne ajută»
și intră în cetate.

Ce a văzut Petre într’această curte, aceea nici n’o mai spun, știe doară
toată lumea, că curtea Zinei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rând. Jur
împrejur zine împietrite, pomi cu frunzele de aur și cu florile de
mărgele și pietre scumpe, stâlpi de raze de soare și netezi ca și
paltinul, trepte lucii și moi ca și culcușul fetelor de împărat și un
aer plin de miros dulce și adormitor…

Nici nu voesc să spun, că numai grajdul, în care stau caii sfântului
soare, erà mai frumos decât cetatea celui mai mare împărat din lume… Așà
erà asta la Zina Zorilor, și nici n’ar fi putut fi altfel… Cum să fie
doară? Petru se suì pe trepte și intră în cetate… Cele dintâi
douăsprezece odăi erau din pânză, altele douăsprezece din mătase. Urmară
apoi douăsprezece de argint și douăsprezece de aur. Petre trecù cu
iuțeală prin toate patruzecișiopt: aici aflà pe Zina Zorilor, într’a
patruzeci și noulea, care erà cea mai frumoasă dintre toate.

Astă casă erà lungă, lată, naltă, ca și o biserică din cele mai
frumoase… jur împrejur păreții erau acoperiți cu fel de fel de mătăsuri
și alte lucruri minunate; pe jos, pe pământ, pe unde umblai cu
picioarele, erà nu știu ce strălucitor ca oglinda și moale ca perina și…
mai erau acum tot felul de lucruri frumoase, ca la Zina Zorilor adecă…
Unde va fi doară frumos, dacă nu aicea!… Cum zic lui Petru i se oprì
răsuflarea, când văzù că se vede în mijlocul atâtor lucruri așà grozav
de frumoase…

In mijlocul acestei biserici sau ce erà văzù Petre fântâna cea vestită,
pentru care a venit el atâta lume de pământ… O fântână ca toate
fântânele și nimic mai mult!… Te miri cum a și răbdat-o Zina Zorilor în
casa ei!… Aveà niște doage din moși și strămoși. Bag sama, a fost lăsat,
că așà să rămână!… Și acuma am să spun o vorbă mare!… Lângă fântână erà
chiar Zina Zorilor aievea, așà cum ea erà!

Erà, doamne! un leagăn de aur și… numai Dumnezeu știe de ce încă, destul
cum că erà frumos, aici în leagăn dormea Zina Zorilor pe perini de
mătase umplute cu suflare de vânt de primăvară… Nici nu erà frumoasă…
Dar de unde să și fie!… N’a zis doară sânta Vinere, că are fel de fel de
lucruri urâte și îngrozitoare? Ce să mai lungim dară vorba?… Poate că
sânta Vinere a avut drept. Poate să fie!… Destul, când Petru privì la
ea, așa cum dormea în leagăn, el stete cu sufletul amorțit și nu suflâ
mai mult în fluerașul cel vrăjit… erà încremenit de minunea ce se
minunà… Ba! frumoasă erà,… frumoasă!… mai frumoasă decât chiar cum ți-ar
păreà că ar fi să fie Zina Zorilor… mai mult nu vreau să zic!…

Pe de-a dreapta și pe de-a stânga leagănului dormeau câte douăsprezece
zine din cele mai alese. Bag sama au adormit legănând pe împărăteasa
lor… Petru nici nu le văzù de privit ce priveà la Zina Zorilor, până ce
nu tresăriră toate din somn, când nu mai auziră fluerașul… Petru…
tresărì dară și el… și începù a cântà din nou în flueraș. Earăși adormì
lumea, și Făt-frumos pășì cu trei pași mai înainte.

Intre leagăn și fântână erà o masă, pe masă un colac alb și moale,
frământat cu lapte de căprioară, și un bocal de vin roșu și dulce ca
visul de dimineață… Acesta erà colacul puterii, și celălalt vinul
juneței…

Petru privi odată la colac, odată la vin și odată la Zina Zorilor, se
apropiă după aceea cu încetul, pășì doi pași către leagăn, masă și
fântână.

Când Petru ajunse la leagăn, își pierdù mințile și nu se mai putù răbdà,
ci sărută pe Zina Zorilor… Zina Zorilor deschise ochii și privì la Petru
cu o privire, încât el își pierdù mințile încă mai tare…

Suflă după aceea în flueraș, ca Zina Zorilor s’adoarmă; luă cununa cea
de aur, și o puse pe fruntea Zinei Zorilor; luă o bucătură din colacul
de pe masă, băù o înghițitură din vinul întineritor,… și iarăși sărută,
și iarăși luă o înbucătură, iarăși băù o înghițitură… Așa de trei ori
una după alta… de trei ori a sărutat pe Zina Zorilor, de trei ori a
îmbucat din colac și de trei ori a gustat din vin… După aceea și-a
umplut ulcioarele cu apă din fântână și a perit cum pere vestea cea
bună. Când Petru ajunse în grădină, dete de o lume cu totul nouă…

Florile erau flori; bobocii se desfăcuseră; isvoarele curgeau mai
repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe păreții cetății, și zinele
aveau mai multă plăcere în fețele lor. Toate aceste din trei sărutări…

Cum a intrat Petru, așa a și eșit: printre Zine și flori, pe palma
năsdrăvanului, printre lei, balauri și năsdrăvani… Când fu apoi în
scară, privì odată îndărăt, și văzù că lumea întreagă s’a pornit în urma
lui… Hei! dar și-au dat de om! Nu ca vântul, nu ca gândul, nu ca dorul,
nu ca blestemul, ci mai repede de cum trece fericirea s’a fost lăsat
Petru pe cale… Goana rămase îndărăt, și Petru sosì pe jos la sânta
Vinere.

Sânta Vinere știà, că Petru o s’ajungă, din rânchezatul Murgului, care
din cale de trei zile simțì apropiarea stăpânului său: îi eșì dară în
cale cu colac moale și cu vin roșu.

«Bun ajuns, Făt-frumos!

«Bună ziua, soră sfântă!»

Petru-i dete ulciorul cu apă dela fântâna Zinei Zorilor. Sânta Vinere-i
mulțămì frumos. Mai vorbiră apoi câteva cuvinte despre calea lui Petru,
despre curtea Zinei Zorilor și despre frumusețea sorei soarelui, și
Petru puse șeaua pe murgul, că zău! el nu prea aveà vreme de pierdut…
Baba Vinere ascultà când cu dulce, când cu amar, când cu drag, când cu
necaz; văzând apoi, cum că Petru va să meargă, îi pofti sănătate și
noroc.

Petru nici nu stete până n’ajunse la sânta Joe. Aice se coborî de pe cal
și intră, precum a fost vorba să fie.

Nici la sânta Joe nu se prea oprì, zise bună ziua, mai făcù o vorbă
scurtă și luă sănătate bună.

«Stăi! să-ți mai spun una ’nainte de a pornì în cale, zise sânta Joe cu
grijă.

Să-ți ai grijă de viață; să nu legi vorba cu om; să nu mergi iute,
grăbit; să nu iei apa de la mână; să nu crezi la vorbă, și să fugi de
buze dulci.»

Să te duci cum ai venit… Calea e lungă, lumea e rea, și tu ai la tine
treabă mare!… ascultă dar de mine. Eacă-ți dau eu o năframă; nu e de
aur, nu-i de argint, nici de mătasă, nici de mărgele; e de pânză
năsădită, să o porți că e vrăjită… Cine-o poartă, pe acela fulgerul nu-l
ajunge, sulița nu-l pătrunde, sabia nu-l taie și gloanțele sar de pe
trupul lui.

Așa grăì sânta Joe. Petru primì și ascultă; se lăsă apoi cu Murgul în
vânt și se duse… se duse… cum se duc adecă Feții-frumoși când îi mână
dorul de casă.

La sânta Miercure Petru nici nu se mai coborî de pe cal, ci zise «bună
ziua» din spatele calului și mână mai departe.

Într’o bună vreme îi venì cutia cea vrăjită în minte și vrând să audă
veste din lume, o scoase din teacă. Nici nu o scoase bine, nici nu o
deschise cum se cade, până ce și începù a vorbì ce vorbea de acolo din
ea.

«S’a supărat Zâna Zorilor pentru că i-ai furat apa… S’a supărat sânta
Vinere pentru că i s’a spart ulciorul… S’au supărat frații tăi Florea și
Costan pentru că li-ai luat împărăția».

Petru începù a râde, când auzì de atâta supărare. Nici nu știà ce să
întrebe mai înainte.

Cum a spart sânta Vinere ulciorul?

«De bucurie ce i-a fost a început a jucà și a căzut cu ulcior cu tot».

Cum am luat eu împărăția de la frații mei?

Cutia începù acuma a spune, că, fiind împăratul bătrân și orb de amândoi
ochii, Florea și Costan s’au dus la el și au cerut, ca să împartă
împărăția între dânșii. Impăratul li-a spus, că numai acela va împărățì
țara, care va aduce apă de la fântâna Zânei Zorilor. Înțelegând, frații
lucrul, merseră la baba Birșa și asta le spuse, că ai fost, ai făcut și
ai pornit, ca să vii».

Frații se sfătuiră și acuma au pornit în calea lui Petru, ca să-l ucidă,
să iee apa de la el și să împărățească peste țară.

«Minți, cutie spurcată!» strigă Petru mânios, când le auzì toate aceste,
și dete cu cutia de pământ, în cât crăpă în șeaptezeci și șeapte de
bucăți.

N’a mai mers mult până ce și văzù nourii din țara sa, simțì suflarea
vânturilor de acasă și zărì din depărtare pe ici colea câte un munte de
pe marginile țării… Petru stete în loc, ca să vadă mai bine, că-i părea,
că nu e adevăr, ce-i păreà.

Erà să treacă peste puntea cea din marginea împărăției, când văzù c’aude
ceva din depărtare… așa ceva, ca și când ar strigà un om, și ca și când
l-ar strigà chiar pe el după nume «Măi Petre!»

Voì să steà în loc.

«Mergi! mână! strigă Murgul. Nu e bine să stai!

«Ba nu! stăi! să vedem, ce e, cine și pentru ce? Să dăm față cu lumea».

Petru zise și sucì frâul Murgului.

Ei Petre! Petre! oare cine te-a învățat să stai?… Oare n’ar fi mai bine
să te pleci la sfatul Murgului?… Așa e lumea, n’ai ce face!

După ce se întoarseră, văzù, Doamne, pe cine văzù! pe frate-său Florea
și pe frate-său Costan… Amândoi erau și împreună, se apropiau către
Petru… Petre! mergi! mână! Sau nu ți-a zis sânta Joe să nu legi vorbă cu
om? sau nu știi ce veste ți-a dat cutia sântei Mercuri? Frații veneau cu
vorbă bună și cu buze dulci… Și sânta Joe a fost zis… Petre! Petre!… ai
uitat, ce-a zis?!… Când Petru văzù pe frații săi cei dulci, zbură din
spatele murgului la ei în brațe. Doamne! dar cum să nu zboare! De când
n’a văzut el față de om? de când n’a auzit vorbă pământească!?

Și a curs vorba cum curge între frați. Petru erà vesel și fericit.
Florea și Costan erau buni la vorbă și dulci la buze… Singur murgul erà
trist, singur el își lăsă capul la pământ.

După ce frații vorbiră multe de Împăratul bătrân, de țară și de calea
lui Petru, Florea începù a-și încreți fruntea.

«Frate Petre! lumea e vicleană! n’ar fi mai bine ca să ne dai tu nouă
apa, ca s’o ducem noi, grăì fratele viclean. Ție-ți ese unul în cale,
iară pe noi nimeni nu ne știe, de unde venim, unde mergem și ce ducem».
«Da! da! grăì Costan, Florea vorbește bine.» Petru clătină odată… de
două ori din cap, și spuse fraților săi treaba cu năframa. Frații cei
doi văzură acuma, că pentru Petru nu este decât o moarte. Florea începù
dar a bate șaua, ca să priceapă eapa.

Cam de vre-o trei asvârlite d’acolea erà o fântână cu apă limpede și
rece.

«Nu ți-e ție sete, măi Costane? grăi Florea trăgând odată cu ochiul
către Costan.

«Da! răspunse Costan, pricepând, ce și cum ar fi să fie. Hai, frate
Petre, să ne stâmpărăm odată setea și apoi să pornim cu Dumnezeu. Noi
vom merge în urma ta și te vom păzì de năcaz și primejdie.»

Nu merge Petre!… nu merge că nu dai de bine!… murgul necheză odată… Hei!
dar Petru nu l-a înțeles!…

Ce s’a întâmplat după aceea!? Ce să se întâmple? Nimic nu s’a
întâmplat!…

Fântâna erà lată și adâncă…

Frații porniră cu apă cătră casă, ca și când ei ar fi adus-o chiar dela
Zina Zorilor.

Murgul mai necheză odată, așa de turburat și de dureros, încât se
înfiorară și pădurile… fugì pănă la fântână,… și stete împetrit de
durere.

Așà fuse treaba cu Petru cel voinic și Făt-frumos viteaz! Bag’ sama așa
i-a fost ursita, ca s’ajungă în ceas rău!

La curtea împăratului se făcù ospăt și veselie mare. Merse, vestea în
țară, cum că feciorii împăratului, Florea și Costan, au adus apă dela
fântâna Zinei Zorilor.

Împăratul se spălă cu apă pe ochi și văzù, – cum om încă n’a mai văzut…
Erà în casa Împăratului pe după cuptor un vas cu curechi; în doaga
acestui vas ședeà un verme: împăratul îl văzù prin lemn, așa vedeà de
bine.

După ce împăratul împărțì țara între feciorii săi cei voinici, se
retrase în curtea sa cea mare, ca să-și trăiască zilele bătrânețelor în
pace!

Așa se sfârșì treaba cu apa dela fântâna Zinei Zorilor. Țara făcù un
ospăț de trei zile și trei nopți și se puse iarăși la lucru, ca și când
nici nu s’ar fi întâmplat nimic.

* * *

După-ce Petru se depărtase dela leagăn, eșì din casă și curte… după ce
sunetul fluerașului nu se mai auzia, Zina Zorilor își venì în ori,
deschise ochii, rădică capul și privì în toate lăturile căutând nici ea
singură nu știà ce… Ce a fost? întrebă pe de jumătate încă prin vis.
«Cine?

I se părea, cum că a văzut ceva prin vis, ba chiar aieve… ceva dulce,
plăcut, o ființă… ca și când ar fi omenească, însă mai puternică în
privire, mai altfel decât ceea ce a fost văzut până atunci… «Nu știți
voi ce a fost?… Ați văzut și voi?… Sau ați dormit?… ați visat?» Așa
întrebà Zina Zorilor pe Zine… și se întrebà pe sine însași… Îi părea că
de când a văzut ce-a văzut chiar nici sufletul său nu mai e tot acela…
Și nimene nu-i răspundea, toată lumea stătea uimită.

Văzù cununa… Ce cunună frumoasă!… Cine oare a cules florile din ea? cine
oare le-a împletit în cunună?… și cine oare a adus aici cununa și a
lăsat-o la mine pe leagăn?!» Zâna Zorilor se întristă!

Văzù pânea pe masă… Lipseau din ea trei bucățele: una de-a dreapta, una
de-a stânga și una din mijloc.

Din vinul juneței lipseau asemenea trei înghițituri: una de de-asupra,
una din fund și una din mijloc… A trebuit să fi fost cineva aicea… Zâna
Zorilor se întristâ încă mai tare; îi păreà, că o doare ceva, și nu știà
ce și unde…

Apa în fântână erà tulbure… Apă! apă a dus cineva de-aici!… Zâna Zorilor
se supără.

Cum a putut intrà cineva fără veste?!…

Unde e paza cea aspră? năzdrăvanii? balaurii? Ce au făcut leii
ferecați?! și zânele? și florile! și soarele?!… Nimeni n’a păzit? nimeni
n’a fost la locul său?!… Zâna Zorilor se supără pe deplin.

«Lei, zmei, balauri, năzdrăvani, porniți, goniți, ajungeți, prindeți și
aduceți», poruncì Zâna Zorilor în supărarea ei cea mare.

Porunca sună, și toată lumea se puse în mișcare.

Petru s’a fost însă întins la fugă, încât nici razele soarelui nu-l
puteau ajunge.

Toți veniră triști, toți aduseră vești triste. Petru a fost trecut peste
marginile împărăției Zorilor, unde întreaga pază nu mai aveà putere.

Zâna Zorilor își uità acuma supărarea de tristă ce se făcù și trimise pe
sântul soare, ca să umble ’n lume, să facă din șapte zile una… să cerce,
să afle și s’aducă vești.

O zi din șapte zile Zâna Zorilor n’a făcut alta decât a stat și privit
în calea soarelui, a privit… privit… pănă ce au început a-i curge
lacrămile din ochișori, nu știm acuma de privitul cel mult, ori de
durerea și dorul ei cel mare!

Iată-ntr’a șaptea zi sântul soare se reîntoarnă… roș, trist și obosit…
Iarăș veste rea!… Hei! că Petru erà unde razele soarelui nu pot
pătrunde!

După ce Zâna Zorilor văzù, că și cea din urmă cercare fù în zădar, dete
poruncă aspră în țară:

Zânele să nu mai zâmbească, florile să nu mai miroase, vânturile să nu
mai miște, izvoarele să nu mai curgă limpede, și razele soarelui să nu
mai lumineze. Poruncì apoi, ca între lume și împărăția Zorilor să se
lase vălul cel mare a întunecimii, prin care să nu străbată decât o
singură rază din soare, care să ducă vestea ’n lume, cumcă «pănă ce nu
v’a venì acela, care a dus apa dela fântână, soarele să nu se mai miște
pe cer.»

A mers vestea în lumea cea întunecoasă… oamenii înțeleseră, că lumina
cea grozavă nu e decât pentru lumina ochilor împăratului…

Nimeni nu vedeà în lume afară de împăratul; nimeni nu vedeà necazurile
întunerecului decât împăratul. Dete dar fiilor săi Florea și Costan sfat
și poruncă, ca să pornească, să meargă și să mântuiască lumea de
întunerec. Cine a mințit una, minte și a doua; Florea se puse în șea și
pornì către împărăția Zorilor acuma, când Petru a fost curățit calea.
Când Florea erà s’ajungă la curtea zânei Zorilor, Zâna Zorilor simțì
cumcă va să vină ceva străin. «Vine cineva? întrebă cam aspru.»

«Vine», răspunseră zmeii, ce stăteau pază la punte.

«Cum vine? peste punte ori pe supt punte.»

Puntea erà – acum știm noi – cum erà! Florea trase pe sub punte.

«Voinicul vine pe sub punte! răspunseră smeii cam în glumă.

«Grijiți de el, neagră vă fie lumina!» Zise acuma Zina, și primì pe
Florea ca să intre.

Pe Florea-l trecură fiorii când văzù atâta frumuseță.

«Bun ajuns voinice! tu ai furat apa?

«Să fie de bine! zău eu am luat-o.

«Tu ai băut vinul?

Florea stete mut.

«Tu ai mâncat pâinea?

Florea zise «ba».

«Tu m’ai sărutat?»

Florea-și uită vorba.

«Na! oarbă-ți fie lumina! învață-te să mai minți!»

Zise acuma Zina supărată, și dete lui Florea două pălmi, una pe de-a
dreapta, una pe de-a stânga, încât estuia i se întunecară ochii ca
păcatul lui cel mare.

Doi zmei duseră apoi pe orbitul de Florea acasă, și treaba se gătì.

Pornì și Costan în urma frăține-său.

Pornì, ajunse, o pățì și reînturnă.

În lume nu mai rămase acuma nici o rază de lumină.

Așa rămase lumea ’ntreagă oarbă de dragul ochilor unui împărat…

După ce Zina Zorilor a văzut, cum-că nu poate aflà pe Petru, a chemat la
sine pe întreagă țara sa, pe zmei, bălauri, năsdrăvani și lei, pe toate
zinele, pe toate florile, pe toți supușii i-a chemat la sine. Chiar și
sântul soare a trebuit să se coboare de pe cer, să desfrâne caii dela
căruță, să-i bage în grajdiu și să intre la Zina Zorilor… Când au fost
așa toți adunați împreună, Zina Zorilor nu le împărțì mai mult la
porunci, ci tristă și mustrată cum erà, luă ziua bună dela toți supușii
săi, le mulțămì pentru iubire și credință și-i trimise în lume, ca să
meargă să facă fiecare după capul și pricepirea sa. Numai doi lei, doi
zmei, doi bălauri și tot atâția năsdrăvani oprì la sine, ca să fie cine
să-i păzească puntea. Trimise toate Zinele în grădină și lăsă, ca să nu
intre ’n curte pănă ce nu o vor vedeà pe ea senină; lăsă ca florile să
miroase d’aici înainte un miros, care îmbată orice ființă omenească, ca
vânturile să se miște cântând atâta de dureros, încât orice suflet
omenesc să plângă când le aude, ca isvoarele să curgă apă amară, și lăsă
ca soarele pe toată ziua dată de Dumnezeu să arunce câte de șeapte ori
șeapte raze seci în lume…

După ce toate aceste le rânduì, se duse la roata cea mare, pe care erà
învârtit firul traiului omenesc, și oprì roata de a se mai întoarce și
viața omenească de a mai curge… Dup’ aceea… Zina Zorilor s’ascunsă din
fața lumii în fundul curții celei mari, în locul cel mai întunecos și
mai negrijit…

Zmeii, balaurii și năsdrăvanii eșiră ’n lume și de rușine ce le erà,
s’ascunseră în cele mai adânci pustiuri și peșteri – ca ochiul omenesc
să nu-i mai vadă; leii ’și lepădară părul de aur și ferecătura de pe
ghiare și dinți, și de supărați ce erau, se făcură sălbatici; Zinele
s’ascunseră prin grădini; florile, isvoarele și vânturile se supuseră
voinței Zinei Zorilor, și razele seci, fără căldură și lumină, și astăzi
se văd întinse pe cer colea în nopțile de vară…

Viața omenească stete locului, și timpul încetà d’a mai curge…

Doi lei, doi zmei, doi bălauri și doi năsdrăvani se puseră pază la
punte…

Cât a rămas împărăția Zorilor astfel, aceea nu se știe și nici nu se
poate spune…

A trecut multă vreme așa fără să fi curs!

A înțeles și sânta Vinere, că Zina Zorilor s’a supărat; raza cea pustie
și vântoasele ce cutrierau lumea întreagă i-au fost adus știre de mult…
S’a supărat de jumătate, iar de cealaltă jumătate s’a bucurat: s’a
supărat pentru-că nu puteà să mai privească în căutătoare, și s’a
bucurat pentru-că vedeà pe Făt-frumosul său cel voinic scăpat și pe
vecina sa cea frumoasă tristă… A mai fost apoi necăjită pentru-că i s’a
fost spart ulciorul cu apa cea minunată.

Când sfânta Vinere văzù însă, că întunerecul nu mai înceată, lumina nu
mai vine, și când perì și cea din urmă rază de pe pământ, zic, când
sfânta Vinere văzù că Zinei Zorilor i-a trecut de glumă, ea poruncì
vântoaselor, ca să pornească toate împreună, să se izbească în vălul cel
mare dela marginea împărăției, să-l miște din loc și să facă ca lumina
să curgă în lume.

Vântoasele porniră… care de care mai turbate, care de care mai grozave
și mai înfricoșate,… cum merg adecă vântoasele… Ți se păreà, că au să ià
lumea cu sine și să nu se mai oprească în loc cu ea…

Ajunseră la văl,… se izbiră în el… și cum se izbiră?… Vălul nu se
mișcă!…

Vântoasele se mai isbiră odată… apoi încă odată… adecă de trei ori una
după alta.

… Și apoi nu se isbiră mai mult… văzură cumcă vălul stă mai țapăn decât
pământul în țâțânele sale… Stătură câteva clipite locului – rușinate și
obosite, se întoarseră după aceea îndăret, și înconjurară odată lumea în
mânia lor cea turbată… Ce a fost calea lor?… acuma-și poate gândi
fiecare ce a fost! Bine cu de-a bună seamă n’a putut fi! vai și amar!!…

Vântoasele sosiră acasă și spuseră sfintei Vineri, cum și ce e cu vălul.

Sfânta Vinere se supără acuma și de cealaltă jumătate; trimise
vântoasele la curtea împăratului, ca să ducă lui Petru vorbă și sfat: să
meargă să steà de vorbă cu Zâna Zorilor și să facă ce va face, ca să
aducă lumina în lume.

Vântoasele porniră de-a doua oară… acuma ceva și mai încet… mai
nepripit,… ca și când pleci adecă în treabă bună și la om de nărăvală…
Ajunseră la curte… Petru nu e!…

Vântoasele începură a se mișcà mai a străin.

Petru a pierit în cale.

Vântoasele luară curtea din stânga… apoi din dreapta… apoi din mijloc… O
întoarseră, suciră, ridicară și aruncară până ce nu se mai alese nimic
din ea… După aceea porniră cu vestea despre moartea lui Petru către
coliba sfintei Vineri.

«Porniți cu toții în lume; mișcați tot ce e de mișcat, și aflați pe
Petru. Viu sau mort mi-l aduceți! poruncì sfânta Vinere după ce auzì
vestea cea tristă.

Trei zile și trei nopți vântoasele nu mai steteră…

De trei ori scoaseră copacii din rădăcini, de trei ori scoaseră râurile
din cursul lor; de trei ori sfărâmară nourii isbindu-i de stânci; de
trei ori măturară fundul mării și de trei ori prăpădiră fața pământului.

Toate fură în zadar!… Ele intrară acasă care de care mai obosite, care
de care mai mânioase și mai rușinate.

Numai una n’a sosit încă: vântul cel de primăvară leneș, moale și
întârziatic… Unde să fi rămas?… Toți știeau, că multă treabă n’o fi fost
să facă… Cine știe… de obosit ce-o fi fost s’a pus undeva la răcoare…
Nimeni nu-și mai băteà capul cu el.

Iac’odată într’un târziu, după ce toată lumea ș’a mai rupt gândul de a
mai aflà pe Petre, frunzele începură a se mișcà.

Sfânta Vinere simțì molătatea suflării și eșì afară.

«Ce veste aduci? întrebă pe cea mai dragă dintre vântoase.

«Tristă e de tristă, dar bună-i de bună, șoptì vântul cel tânăr. «După
ce m’am fost obosit de atâta cercare, de atâta spart și prădare, dădui
de-o fântână seacă, și cugetai să intru în ea, ca scutit de surorile
mele, să mă mai odihnesc înainte de a pornì către casă.

«Și ’n fundul fântânei aflași pe Petru? strigă sântă Vinere plină de
bucurie.

«Da! și pe murgul de o parte.

«Dulce-ți fie vorba, dragu-ți fie sufletul, și pururea veste bună
s’aduci! Zise acuma sânta Vinere cătră vântul cel de primăvară, îi
poruncì apoi ca să se răpezească pănă la sânta Joe și să-i spună ca să
gătească cu tigaea de aur, că de Petru nu e bine, să sară d’acolea până
la sânta Miercure, și să-i spună ca să vină la fântâna cu apa vieții.

«Ințeles-ai? îi mai zice sânta Vinere. Să fii cu’n picior aici, cu unul
acolo! și porniră cu toții… Sosiră cu toții la fântâna cea părăsită…

De Petru nu erà decât os și cenușă.

Sânta Miercure luă oasele și le închee la olaltă… Nu lipseà niciunul.

Sânta Vinere poruncì vântoaselor ca să desfunde fântâna, s’arunce
pulberea în sus și s’adune cenușa lui Petru… Toate se făcură…

Sânta Joe făcù foc, culese rouă de pe frunze în tigaea cea de aur… și
puse tigaea pe foc… Când apa începù a fierbe, sânta Miercure zise trei
vorbe… privì odată cătră răsărit, odată către apus, odată către mează
zi, odată cătră mează-noapte, apoi aruncă earba vieții în apa cea
feartă.

Tot așa făcù și sânta Vinere cu cenușa lui Petru. Sânta Joe numără după
aceea, unul, două, trei, și luă tigaea de pe foc.

Din cenușa lui Petru, din rouă și din earba vieții s’a fost făcut o
unsoare mirositoare. Vântul cel de primăvară suflà odată peste ea, și
unsoarea se sleì. Acuma unseră oasele lui Petru cu unsoarea de șeapte
ori în jos, de șeapte ori în sus, de șeapte ori cruciș, tot de atâtea
ori curmeziș, și când fuseră gata, Petru sărì în picioare… pe de o sută
și pe de o mie de ori mai frumos decât cum a fost… pe de o sută și pe de
o mie de ori mai voinic și mai fălos decât cum a fost!

«Sai pe cal, voinice! zise sânta Vinere.

Indată ce Murgul simțì pe stăpânul său în spatele sale, începù a nechezà
și a scăpărà din picioare… Erà mai viu decât cum a fost când-va!

«Unde pornim? întrebă vesel.

«Cătră casă! răspunse Petru.

«Cum să mergem?

«Ca blăstămul!

Petru mulțumì de vorbă și treabă, se întinse apoi la cale, și merse…
merse…, cum merge adecă blăstemul… până ce ajunse la curtea împăratului.
De curte nu mai erà decât locul… Nu vedeai urmă de om, dela care să poți
auzì o vorbă sau o veste… Eacă într’un târziu baba Birșa eșì din fundul
unei pivnițe mucezite.

Petru înțelese ce e, cum, din ce pricină, întoarse frâul Murgului, și
merse mai repede decât cum a venit… Nici nu răsuflă până la împărăția
zorilor. Câtă vreme a trecut, de când a rămas cum a fost să rămână
trebile ’n împărăția Zorilor aceea cu vorbă și graiu nu se poate spune…

Multă vreme a trebuit să treacă!…

Când Petru sosì la punte, în soare nu mai erau decât trei raze
luminoase, șeapte calde și nouă seci,… celelalte toate le-a fost lepădat
cu deamănuntul… Când Petru se oprì cu Murgul, toată lumea se oprì cu el,
ca să vadă ce va fi să fie acuma.

Zâna Zorilor simțì, cum că ceva deschilinit trebue să fie ’n apropiere,
că-i părea că tocmai acuma s’a deșteptat din visul cel ce-a făcut-o
tristă… Ea dorea… nu știa ce… tocmai ca și atuncea… «Cine vine?» întrebă
cam cu jumătate de gură.

«Ține-te bine stăpâne!» zise murgul.

Petru strânse din pinteni, trase din frâu, și nici nu se simțì până ce
fuse de cealaltă parte de punte.

«Voinic vine peste punte!» strigară păzitorii ridicându-și pălăriile din
cap…

Zâna Zorilor nu se mai mișcă din loc și nu mai grăì nici o vorbă… Ca pe
nevăzute sărì Petru la ea, a cuprins’o în brațe, și o sărută… cum sărută
adecă Feții frumoși pe zânele drăgăstoase…

Impărăteasa zorilor simțì, că simte ce n’a mai simțit… Nu mai vorbì, nu
mai întrebă ci făcù semn ca să bage pe Murgul în grajdul soarelui și
intră cu Petru în casă…

Zânele începură a zâmbi vesel; florile începură a mirosì dulce;
isvoarele deteră a curge limpede; vânturile se prefăcură în cântec de
bucurie; roata vieții începù a se întoarce mai repede decât prisnelul;
vălul cel negru căzù la pământ, și soarele strălucitor se ridicà în sus
către ceruri… sus… mai sus decât cum a fost când-va… Și’n lume se făcù
lumină ca fața soarelui, încât nouă ani, nouă luni și nouă zile oamenii
nu văzură nimic de lumina cea înfricoșată.

Petru merse acasă, aduse pe tatăl său cel bătrân și pe muma sa cea
bătrână, făcù o nuntă încât îi merse vestea ’n nouăzeci și nouă de țări
și se făcù împărat peste amândouă împărățiile,

Iară fraților Florea și Costan li se dete lumina ochilor… ca să vadă și
ei fericirea lui Petru.

Asta a fost, dragii mei cei buni, povestea lui Petru Făt-frumos cu Zina
Zorilor din țara soarelui.

Petru a trăit și a împărățit cu pace și cu sănătate,… și doară mai
împărățește și astăzi cu ajutorul lui Dumnezeu.



FLORIȚA DIN CODRU

POVESTE

A fost ce a fost; dacă n’ar fi fost, nici nu s’ar povestì…

In mijlocul codrilor, lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de țară,
pe unde umblă și trece împăratul cu voinicii săi, erà odinioară o
crâșmă: la crâșma aceea erà o crâșmăriță; crâșmărița aveà o fată, și pe
fată o chemà Florița. Fata asta nu erà însă fiica crâșmăriței, și
crâșmărița nu erà mama fetei: fata erà fată fără părinți, și crâșmărița
maică de suflet a fetei… Cine să fi fost părinții fetei, chiar nici cei
mai bătrâni și mai cu sfat oameni nu pot s’o spună: asta nime n’a putut
s’o înțeleagă… Intr’o bună dimineață crâșmarul s’a dus după lemne la
pădure… și… eaca ce să vezi: pe o poeană limpede și plină de flori a
aflat o fetiță ce se jucà cu niște pui de căprioară. Cum, când și de
unde să fi ajuns copilița asta prin codru, aceea minte pământească nu
poate s’o priceapă. Doar a crescut ca și florile din pământ; doar a
căzut ca și stelele din cer; sau s’a prefăcut cumva, pe nepricepute, din
văzduhul curat. Destul cum c’atâta erà de frumoasă fetița asta, încât
de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie – cel puțin – fată de
împărat. Cine știe? – vre-un împărat ce domnește în ascuns prin adâncul
codrilor…

Crâșmarul s’a lăsat de lemne, a luat fata în brațe, a dus-o acasă… și de
aici înainte a fost fata de suflet a lui și a crâșmăriței.

Așa a crescut apoi fata la crâșmă. In toată ziua se făceà mai mare, și
cu cât se făceà mai mare, cu atâta mai frumoasă la față, mai plăcută la
făptură și mai dulce și mai înțeleaptă la vorbă. Pentru aceea oamenii o
numeau Floare, – Floarea cea frumoasă dela crâșma din codru.

Nu numai Florița, ci și maică-sa, crâșmărița erà însă frumoasă.
Crâșmărița nu erà însă așa frumoasă ca și Florița, și Florița altfel
iară, nu ca și crâșmărița. Crâșmărița erà frumoasă ca și o pană de păun;
Florița erà frumoasă ca și o floare ce crește ascunsă în umbra tufelor.
Crâșmărița erà frumoasă, încât nimeni nu se puteà răbdà ca să nu
vorbească cu ea, și nimeni nu cutezà să privească la ea; Florița erà
frumoasă, încât nimeni nu se puteà răbdà ca să nu privească la ea, și
nimeni nu cutezà să vorbească cu ea. Crâșmărița atâta erà de frumoasă,
încât dacă-i vedeai fața oglindită în fața vinului, ți se păreà, cumcă
vinul e mai tare și mai înfocat; Florița atâta erà de frumoasă, încât
dacă-i vedeai fața oglindită în fața vinului, ți se păreà, cumcă vinul e
mai dulce și mai moale.

A fost mers dară vestea în lume și în țară, cumcă la crâșma din codru se
beà vinul cel mai bun, crâșmărița din codru e cea mai frumoasă
crâșmăriță din țară, și cumcă Floarea codrilor e cea mai frumoasă fată
din lume. Câți drumeți treceau prin țară, toți se opreau la crâșma din
codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorbă cu crâșmărița și aruncau
o privire la Florița, – și apoi, – cât trăeau pe lume, vinul cel bun,
vorba cea dulce și fața cea frumoasă nu le eșeà din minte.

Intr’o zi de dimineață trece vestea din gură în gură până ce ajunge la
crâșma din codru, cumcă peste ziuă are să treacă împăratul pe aici pe
lângă crâșmă, cu voinici, cu curte și cu mare lucru și treabă… precum
trec adecă împărații. Crișmărița,… Acuma știm noi, cum sunt muierile! –
Dă în dreapta, dă în stânga, sparge, șterge, curățește! – s’a chitit,
s’a pieptănat… cum fac adecă muierile, când nu e ca totdeauna. Din zori
de zi până în prânzul cel mare nu s’a mai mișcat dela căutătoare: tot
s’a sucit și desucit, până când nici ea singură nu știà ce are să mai
facă. Când se simțì gătită cum se cade, ea se puse înaintea căutătoarei,
privì îndelungat și cu drag la fața sa, apoi grăì:

«Frumoasă sunt, oglindă?»

«Frumoasă zău, răspunse căutătoarea; pe de o sută și pe de o mie de ori
e însă mai frumoasă Florița, pentrucă ea are față ca zorile dimineții,
ochi ca și câmpul cerului și trup ca raza soarelui».

Crâșmărița nu mai ascultà nici o vorbă, ci ieși afară, izbì ușa, intră
în crâșmă și se puse cu vorbă aspră și neîmpăcată la Florița: că nu e
bună, că e proastă, că e leneșă – că e toate, numai așa nu, precum ar
trebuì să fie. – După ce i s’a făcut apoi destul de vorbe, a dat poruncă
aspră, ca Florița de aici înainte în toată ziua să se scoale des de
dimineață, să măture casa, crâșma, curtea, să spele toate vasele, să tae
lemne, să facă foc, să fiarbă mâncare,… și iarăși să măture, să spele,
să tae lemne, să facă foc și mâncare – până ce s’o face noapte; iar dacă
s’a făcut noapte, să se sue în podul casei, să-și coboare un sac de grâu
necernut și s’aleagă gunoiul din el, ca numai semințele curate să
rămână; numai după ce va sfârși toate aceste lucruri îi erà iertat să se
culce și să doarmă pe trei scânduri de goron.

Impăratul venì, gustă o picătură de vin, grăì o vorbă cu crâșmărița cea
frumoasă, – și-și merse mai departe în cale.

Florița… sărmana de Floriță! – ea trei luni, trei săptămâni și trei zile
trase’n jugul cel aspru, fără să grăiască o vorbă, fără să plângă o
lacrămă, fără să ’ncete a-și cântà cântecele vesele… Și pe cât muncea
mai mult, pe atâta ți se păreà mai rumănă la față, mai vie la privire și
mai harnică și mai sprintenă și mai drăgăstoasă.

Peste trei luni, trei săptămâni și trei zile earăși sosì vestea, cum că
împăratul erà să treacă cu voinicii pe lângă crâșmă… Crâșmărița se găti
încă mai cu țorțoiu decât în cel dintâi rând și, când se simțì gătită,
earăși întrebà pe căutătoare:

«Frumoasă sunt oglindă?»

«Frumoasă zău! răspunse căutătoarea, – dar de pe o sută și pe de o mie
de ori e mai frumoasă Florița, pentru că ea are față ca mărul, ochi ca
și căprioara și trup ca și crinișorii».

Ce vorbe a zis, ce vorbe n’a zis crâșmărița către Florița, aceea nici
n’o mai spun: știe acuma fiecare, cum că, zău! muerile n’aleg la vorbe,
când le-a trecut de glumă… Vai și amar d’acela, care ’n lume n’a avut
parte de bine, care n’are maică, n’are taică, n’are frați, n’are surori,
ci stă așa singur ca și frunza acățată d’un paianjen… Bag sama așa e
dată, ca unul să strângă și altul să frângă.

Crâșmărița, în supărarea ei cea mare, poruncì ca Florica de aici înainte
să nu mai easă la fața soarelui, ci tot în pivnița cea mare din fundul
grădinii să muncească. Lăsă apoi să se facă un războiu, cum nici înainte
de aceea, nici după aceea n’a fost altul: numai suveica[1] erà atâta de
mare, în cât voinic trebuea să fie acela, care să ți-o ridice dela
pământ. Cum au trebuit apoi să fie celelalte! Pe acest războiu a trebuit
apoi să țese Florița pe toată ziua nouă coți în lung, o pânză, în care
urzeala erà din fire în cât nu le vedeai cu ochii, ear năsădeala din
funii, pe care nici cele mai sălbatice fiare nu le-ar fi putut rumpe, –
și apoi să țese, încât nici năsădeala să nu se vadă prin urzeală, nici
în urzeală să nu se facă crimpiță[2]. Dacă Florița și-a făcut lucrul, ea
are să capete o bucățică de pâne, făcută jumătate din pazme, jumătate
din cenușă, – și un ulcior de apă clocită la soare.

Impăratul a venit, și-a gustat picătura de vin, și-a grăit vorba către
crâșmărița cea frumoasă și și-a făcut calea mai departe.

Florița nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile a muncit, sărmana de
Florița, în întunerec, ascunsă sub pământ și chinuită, și flămânzită și
batjocorită ca vai și amar de ea!…

Peste nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile, _acuma de-a treia oară_,
iarăș sosì vestea, cumcă împăratul vrea să treacă pe lângă crâșmă cum
înainte de asta n’a trecut încă, adecă cu mare lucru și treabă și cu
multă socoteală… Erà ca astădată nu numai copitele, ci și cozile și
coamele cailor să fie aurite… și fel de fel de lucruri, de care înainte
de asta nici nu s’a vorbit… Erà adecă să fie lucru mare și împărătesc…
Se ziceà cum c’acuma vine și feciorul împăratului, un voinic,… voinic ca
și un fecior de împărat…

Crâșmărița?… trei zile și trei nopți ea n’a stat în loc… In zorile de-a
treia ziuă crâșma erà mai curată decât ghiocelul și crâșmărița mai
chitită și mai hoscocorată decât ce-a fost ea însăși cândva. – Și apoi
așa cum erà, se puse, acuma de-a treia oară, înaintea căutătoarei.

«Frumoasă sunt, oglindă?»

«Frumoasă zău! – grăi căutătoarea – dar pe de-o sută și de-o mie de ori
e mai frumoasă Florița, pentru că ea are față ca și fagurele topit, ochi
ca și nevasta unui împărat și trup ca și roușoara de pe flori».

Crâșmărița nu mai zise nici o vorbă, își înghițì mânia, și, plină de
gânduri amare și de necaz nestâmpărat, se așeză pe prispa de dinaintea
casei pentru ca s’aștepte și să vază sosirea împăratului…

Iacă într’un târziu, cam pe când stă soarele la prânzul cel mic, se văzù
din depărtare, că vine, că s’apropie, c’acuș s’ajungă – ceva – ca și un
nor strălucit.

Veneà împăratul cu voinicii și cu feciorul său, veneà însă, încât
copitele cailor nici nu făceau colb și pulbere, ci numai – așa… din
strălucitul aurului celui mult simțeai, cumcă acuș va să fie aici… Când
crâșmărița și oamenii ce stăteau de vorbă înaintea casei văzură, cumcă
de aici înainte nu e glumă și râs, ci chiar va să fie ceva, ei cu toții
se sculară în picioare și – făcură – adecă cum fac oamenii de treabă,
când are să fie lucru cu cinste și mare… Poți ștì acuma ce e aceea, când
vine chiar împăratul cu oamenii și cu feciorul său!… Crâșmărița își
tocmì cătrința, se scutură de colb și se supse la buze; oamenii își
luară pălăriile din cap și se neteziră la păr… Iară Florița tocà din
răsboiu.

Abia fură gătiți, – până ce sosì și împăratul și năvăli cu ceata cea
strălucită asupra crâșmei. – Impăratul, feciorul cel de împărat și
voinicii cei mândri se coborîră toți cu toții de pe cai, ziseră «bună
ziua», și băură vin de cela bun… După ce și-au băut vinul și și-au zis
vorbele, încălecară apoi – și se duseră încă mai repede dacât cum au
fost venit… De Florița… nimeni n’a întrebat, nimeni nu s’a îngrijit…
Numai feciorului de împărat i se păreà, cumcă nu e, precum ar trebuì să
fie: cumcă vinul nu e ca lauda, cumcă crâșmărița nu e ca vestea… Ce să
faci însă?… Și el își dete pinteni la cal și se repezì mai departe cu
ceata cea strălucită…

După ce împăratul, voinicii și feciorul de împărat s’au fost depărtat,
crâșmărița chemă la sine pe baba Boanța, o vrăjitoare vestită, care erà
atâta de bătrână, încât țineà minte, când codrii erau ca iarba, munții
ca mușunoiul și văile ca și crețăturile la ea pe față… atât de bătrână
erà Boanța, – și de când trăește n’a făcut alta decât vrăji și alte
lucruri ascunse și nepricepute… Acuma erà vorba, ca să facă ce va face
cu sărmana de Florița.

După multă vorbă și îndelungată sfătuire crâșmărița se înțelese cu
Boanța, ca asta să lege pe Florița la ochi, s’o ducă în codru, să-i
scoață ochii și s’o lase acolo, ca s’o mănânce fiarele și alte
grozăvenii de acelea din pădure și de prin guduroaele întunecoase.

Mult sfat nu s’a făcut după aceea. Boanța merse în pivniță, legă pe
Florița la ochi,… și făcù precum i s’a fost zis.

Când ele ajunseră în adâncul codrului, pe unde ființa omenească n’a
călcat de când e lumea, Boanța scoase cuțitul cel mare, deslegă
legătoarea cea neagră de pe ochii Floriței și făcù, ca să-și facă
treaba… Abia privì însă la Florița în față și în ochi, ea scăpă cuțitul
din mână și stete uimită și încremenită – cum stă omul când mare lucru i
se pune în cale… Mulți ani a trăit și multă lume a umblat baba Boanța:
pe Florița n’a văzut-o decât odată… De frumoasă ce-o vedeà îi părea
cumcă nici n’o vede, ci numai și-o gândește… Florița… stà și ea uimită
de ce vedeà: ea, – sărmana! – nu știà, ce are să i se facă, ce are să
pățească.

Cum Florița și Boanța stăteau așa uimite, deodată, ca din pușcă, sărì o
căprioară dintr’un tufar, și cum sărì, cum trecù pe lângă Florița, cum
privì la ea, așa privì, încât ochii amândoi și cel de-a dreapta, și cel
de-a stânga, îi săriră din cap și căzură la Florița în poale.

Baba Boanța mulțumì lui Dumnezeu, cumcă nu e silită să facă un păcat
mare, luă ochii cei de căprioară și-i duse, ca să spuie cârciumăriței,
cumcă i-a scos dela Florița din cap.

Florița rămase singură și părăsită… Ce să facă? – pornì, încotro o
duseră ochii și norocul.

Multe zile și multe nopți a pribegit Florița, așa singură, prin codru,
fără s’audă graiu pământesc, fără să vadă ființă omenească. Numai din
când în când i se ivià câte o fiară sălbatică în cale și asta rămâneà
însă privind din depărtare, îi urmà o bucățică de cale și apoi se
ascundeà în tufele dese. Florița mergeà cântând mai departe… Unde, –
nici ea singură nu știà… Mergeà… mergeà…

Intr’atâtea ș’atâtea zi, tocmai în revărsatul zorilor, pe când se
desveleà ziua din noapte, văzù cum că vede ceva, – așa ca ș’o casă,
zărindu-se printre frunzele copacilor. – Inaintea casei lucră un om
ghebos ceva, – nu știu ce – aplecat la pământ, dar lucrà, încât nici cu
trăsnetul n’ai fi putut să-l trezești dela lucru… Dar cum lucrà? – nu ca
altă lume – Toate le făceà întoarse și sucite, ca și omul adecă, care nu
pricepe lucrul, de care s’a prins. El lucrà la un puiu… Mai înainte îl
ciupelì și numai după aceea îl opărì cu apă feartă – mai înainte îl
drese și numai după aceea îl ciupelì și opărì…

Când Florița văzù, cât de necioplit mi se mișcà ghebosul, ea nu se putù
răbdà – ca să nu meargă să-l învețe și să-i ajute…

«Bun lucru, bădiță!» grăì Florița blând ca totdeauna.

Ghebosul privì îndărăt, când auzì, așa ca prin vis, vorba cea dulce a
Floriței, și când privì și văzù ce vede… poate acuma fiecare să știe, ce
trebue să fie atunci, când un ghebos privește în fața Floriței! –
Ghebosul scăpă și cuțitul, și puiul, și toate le scăpă din mână, – și
stà înaintea Floriței, încât i se păreà c’acuma nici nu e ghebos mai
mult… Dar nici Florița nu stà la flori și frunze! Ghebosul erà atât de
hîd, cât Florița de frumoasă: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu
nasul cârlig, cu părul pârlit…

«Ce ai de gând cu puiul?» – întrebă Florița – după ce-i mai trecù
amețeala.

«Am să-l frig pentru tovarăși» – răspunse ghebosul cam cu jumătate de
gură, ca omul, din care scoți vorba cu frică.

«Ce tovarăși? – îl întrebă Florica.

Ghebosul privi lung la Florica, ca un om care ar vreà să zică ceva și nu
știe, cum s’o scoață mai nimerit. «Vezi casa asta? – zise el dela o
vreme, mai cu inimă. – Asta e casa celor doisprezece hoți de codru. Ei
s’au dus la hoțit, și eu am rămas ca să le fac demâncat».

Așa e, doisprezece hoți, – hoți de codru și grozavi, cu căpitanul lor
cel înfricoșat au locuit în astă casă… Și știe toată lumea, cum că hoții
de codru se spală în toată dimineața cu sânge de copil nebotezat, și
sânge de fete mari, iar în față de om nu pot să privească pentrucă
simțesc junghi în spete, și’n cap și pe toate laturile… Nu e minune dar,
dacă Florița a cam tresărit, când a auzit vorbe atât de mari:… Hei! dar
Florița nu s’a înfricoșat – zău! nu s’a înfricoșat, ci cu vorbă veselă
și râs pe buze a zis către Ghebos:

«Un puiu pentru doisprezece hoți? Nici pe-o măsea n’are să le ajungă».

«Vezi bine, că doară nu am eu atâta pricepere, răspunse ghebosul
făcându-se și el înțelept. Eri le-am fript un juncan, și ei m’au bătut
pentru c’a fost prea mult: astăzi știu că nu m’or bate».

«Iar azi te-or bate, pentrucă le-ai fript prea puțin… Aide ca să te
învăț eu ce, cum și cât să faci – zise Florița sărind sprintenă, cum erà
ea, peste pragul casei.

Acuma tăie patru pui și-i fierse, tăie doi purcei și-i fripse, făcù o
zămuță bună și caldă, și arătă ghebosului, cum are să facă de aici
înainte. «Eacă așa, dragul meu, și așa… și așa,» – îl învățà adecă
precum învață o maică bună și îngrijitoare.

Ca nu cumva să se întâmple ceva cu hoții, ghebosul spuse Floriței, cumcă
să-i spuie lui pe când are să fie gata cu mâncările, să fugă cât o duc
picioarele ca să nu cază în mânile hoților, – căci el numai atunci va
cântà din fluerașul cel mic, care chiamă pre hoți la prânz.

Florița găti mâncarea, puse vasele pe masă, mai curățì, mai netezì, făcù
casa, încât numai de-un drag să șezi în ea, apoi se puse la vorbă cu
ghebosul, și vorbiră… vorbiră până ce uitară de hoți, de flueriță, de
toate.

In adâncul codrului hoții începură să flămânzească, să se supere și,
care de care mai cu greu gând la inimă, să pornească către casă… Hei!
ghebosule, ghebosule – mare necaz ți-ai făcut!

«Ce se simte aici?» întrebă Florița simțind ceva, ca și când ar fi
sânge, sau așa ceva…

«Vai! sărmanul de mine! strigă ghebosul înspăimântat, – vin hoții! Fugi!
– Ba nu fugì, căci n’ai vreme de fugă… Ascunde-te sub pat.

Florița, – de frică ce să facă? – se ascunse sub pat. Iar cei
doisprezece hoți de codru veneau tot unul după altul, și încă din
depărtare s’auzeà, cum ziceau, că au să-l ucidă, să-l turtească, să-l
taie bucățele pre ghebosul… Cum nu? – când ei răbdau la foame… ei… hoți
ca dânșii!

Ghebosul le eșì în cale, ca să-i roage de ertare și să le spună, cumcă
le-a făcut mâncări bune.

«Să taci de loc – grăì căpitanul. – Nu-mi priește mâncarea până ce nu mă
spăl cu sângele tău, – după aceea intră în casă pentru ca s’aducă
cuțitul cel mare; iară ceilalți prinseră pe ghebos și-l făcură nod.

Când căpitanul intră pe prag, el rămase stând uimit în loc: i se părea
că astă casă netedă și curată nu e a lui. «Măi oameni! grăì către cei de
afară, veniți încoace!»

«Ce-e?» întrebară cei deafară.

«Veniți, când zic!»

Când hoții pășiră pe prag, ei priviră încă mai uimiți decât căpitanul la
casa lor… Așà privind, le trecù de mânie, și iarăș le venì foamea; se
așezară unul după altul la masă.

Ghebosul, ca și omul care erà s’o pățească, se făcù sprinten, fugì la
vatră și intră cu mâncările în casă.

«Când căpitanul simțì mirosul aburilor din zeamă, «Măi! grăì către
ghebos, pentrucă mi-ai curățit casa, te lăsăm până după prânz», după
aceea luă lingura, gustă din zeamă și o purtă prin gură.

«Ce mâncare e asta?» întreabă dupà aceea.

«Zeamă, cu cinste să fie zis, zeamă călduță, – răspunse ghebosul.

«Bună mâncare! – grăì căpitanul… Luă după aceea lingura, dete la fiecare
hoț câte trei linguri și ce rămase își ținù sie.

Hoții își mâncară părticica și după aceea priviră, lingându-se pe buze,
la părticica căpitanului.

Ghebosul intră cu carnea cea de puiu.

«Ce-e aceasta? întrebă căpitanul.

«Puiu, puiu fript», răspunse ghebosul.

Căpitanul își tăie o bucățică, gustă și apoi grăì către ghebos:

«Măi! asta s’o fi adus tu mai înainte! – Pentrucă ne-ai făcut atât de
bune mâncări, noi cu toții te iertăm!» – După aceea luă cuțitul, tăie la
fiecare hoț câte o bucățică și ce rămase își ținù sie.

Hoții își mâncară bucățelele, după aceea începură să privească la
bucățile căpitanului lingându-se pe degete… Iară căpitanul dela o vreme
începù să resufle cu greu și să mănânce cu țârîita, numai de ici de
colea câte o bucățică, câte un fir, ca și omul, care ar mâncà și nu
poate mâncà de sătul ce e săracul.

«Frate căpitane – grăì unul dintre hoții cei flămănzi, – tu te-ai
săturat: dă-ne nouă, ce a rămas!»

«Ce? îi zise căpitanul, sau n’ați avut și voi: asta o țin pentru mine –
pentru ca s’o mănânc desară».

«Să nu fie supărare, grăì ghebosul, mai sunt încă și alte mâncări».

«Auziți voi? zise căpitanul, celelalte sunt ale voastre».

«Ba nu! grăiră hoții, noi vrem să mâncăm din asta, căci asta e bună!…

Vorbă din vorbă: hoții începură a se certà… Unii că asta, alții că ceea;
treaba stà rău, și dacă ghebosul n’ar fi intrat cu purceii cei fripți în
casă, zău nu cred că nu s’ar fi întâmplat un lucru nesfârșit. Când însă
mirosul fripturei le intră în nas, îndată se stâmpărară.

«Ce e aceea?» întreabă căpitanul.

«Purcel, purceluș fript!» răspunse ghebosul. Căpitanul gustă… Așa ceva
până acuma nici în vis n’a gustat.

«Măi prostule! – grăì către ghebos, acuma trebue să-l aduci tu pe
acesta? Să mi-l pui mie pe sară» – și dete puii la ceilalți hoți.

«Să ne dai purcel! grăiră hoții, ai zis că ce vine e al nostru».

«Ce? – sau n’ați zis voi, că puii să vi-i dau? zise căpitanul
mâniindu-se urât.

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

O vorbă nu zic mai mult!… Hm! aceea nu e glumă, când căpitanul zice așa
vorbe către tovarășii săi flămânzi… Poate acuma fiecare să știe ce e
aceea, când unsprezece hoți se bat cu căpitanul lor… Sărmana de Floriță!
dacă ar fi știut ea, cum că asta are să fie din mâncările cele bune…
Sburau, Doamne, săbiile, cuțitele și fel de fel de lucruri, și se băteau
hoții precum se bat nourii în capete și se prăpădesc… Așa lucru n’a fost
încă de când e lumea!

Și Florița?… Bun e sufletul bun! Doamne bun e!… bun ca și darul și mâna
lui Dumnezeu! Când hoții se băteau, sfărmau și prăpădeau mai a perire,
Florița nu se mai putù răbdà, ci eșì de sub pat și se puse tocmai în
mijlocul lor, și cum s’a pus, a stat acolo între ei, între hoții cei
înfricoșați, bătăuși și hoți de codru.

Ce-a fost după aceea, cum s’a făcut, cum s’a sfârșit; aceea e acuma
treaba lor… Oare Doamne… când vede cineva pe Florița, s’ar mai puteà
bate și supărà, iar mai puteà venì gând rău și neîmpăcat?… Hoții steteră
toți încremeniți și amuțiră, și scăpară săbiile, cuțitele și fel de fel
de lucruri ce aveau în mână: li se păreà cum că a venit pedeapsa lui
Dumnezeu asupra capetelor lor, ca să-i tragă la socoteală pentru
păcatele lor cele multe în răutatea lor cea mare și înfricoșată și
hoțească… Eară Florița le grăì în graiul ei cel blând: «Nu vă supărați,
bădișorilor, că, dacă doriți, iarăși vă fac mâncările încă mai bune și
mai călduțe decât cum au fost cele de astăzi».

Hoților li se păreà, că cerul s’a dărâmat asupra lor și munții și
codrii, când auziră vorba Floriței.

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

De aici înainte Florița rămase la casa hoților; îi îngrijì, îi curățì,
le făcù mâncări bune, îi ținù la povești frumoase și la vorbe blânde;
iar hoții nu se mai mișcară de-acasă. Le părea, că de aici înainte nici
n’au ce să cerce în lume… Așa merse asta până ce li se sfârșiră
mâncările: ajunseră că abea mai aveau bucate pentru trei zile și trei
nopți. Apoi nici unul nu voea să se urnească de acasă pentru ca să
câștige; fiecare voià să taie lemne, să facă foc, să spele, să măture,
să văruească, să îngrijească grădina cea cu flori, să facă adecă după
placul și dorința Floriței.

Într’o zi Florița merse în grădina cea cu flori, ca să vadă cum și ce,
și află, că un porc sălbatec a făcut mare zgudulire printre straturi și,
aflând, tare și mult s’a întristat. Hoții, cum auziră, toți cu toții
săriră la puștile cele ruginite și merseră și goniră și nu se opriră
până ce nu-l împușcară pe porcul cel sălbatec. Când căpitanul, care erà
cel mai sprinten dintre toți, veneà cu el în spate, așa pășeà de fălos,
așa priveà de mândru, în cât erai să crezi c’a stat de vorbă cu Sf.
Petru… De aici înainte fiecare hoț voea să fie cel mai harnic, mai de
treabă și mai voinic. Ghebosul, cel mai înțelept dintre dânșii, îi
împărți în două: șase inși trebueau să meargă în toată ziua la câștig,
iar alți șase aveau să rămână acasă, pentru ca să lucreze după porunca
ghebosului și dorința Floriței.

Cei mai isteți dintre hoți se duseră în cetatea împăratului și cumpărară
cu mulți bani fel de fel de lucruri frumoase și le aduseră, ca să le
pună la căpătâiul Floriței așa, ca nimeni să nu știe cine le-a pus… Și
apoi li se nebuneau mințile, când vedeau, cum că Floriței îi sare inima
de bucurie, când dimineața își aflà cărpele cele frumoase la căpătâiul
patului.

Așa curgeà traiul hoților de când ei au dat de Florița, și așa traiul
Floriței, de când ea a dat de hoți. Iți râde inima, când îți aduci
aminte!

Hei! dar lumea e rea! Bag samă nici Dumnezeu nu vreà, ca în lume să fie
numai bine!…

Crâșmărița după multă vreme iarăși privì în căutătoare, iarăși întrebă,
căutătoarea iarăși îi răspunse și iarăși făcù vorbă cu baba Boanța…
Ce-ți e muierea vicleană! nici în fundul lumei nu-ți lasă pace și traiu
bun…

Baba Boanța își făcù trebile, află cum și ce e cu Florița și unde se
află ea, pornì apoi în cale către codrul cel vestit… Când ea erà
s’ajungă la casa hoților, află că vede niște oameni vorbind: erau cei
șase hoți ce stau cu ghebosul la sfat. Ea luă șapte frunze verzi de pe
creanga unui stejar, grăì asupra lor câteva cuvinte ce sunau a vrajă,
suflă apoi de trei ori asupra lor. Baba n’a suflat bine, până ce
frunzele se veștejiră și hoții adormiră toți șepte unul după altul.

Acuma baba Boanța intră la Florița în casă, spuse cum că-i aduce
«sănătate și voe bună» de la maica sa cea bună; îi dete apoi un inel de
aur, frumos și rotund.

Florița – dar de unde să poată gândì rău prin capul ei! – ea trase
inelul pe degetul cel mijlociu, și nici nu-l trase cum se trage, până ce
și căzù la pământ.

După ce Boanța își făcù treaba, ea își luă cârja de după cuptor și o
șterse din cale. Nu-i veneà la socoteală ca să steà încă mult fiindcă
știà, cum că multă vreme n’are să treacă până ce hoții se vor trezì din
somn. Și hoții cei din codru, zău! nici pentru o Boanță nu sunt lucru de
glumă.

Când hoții intrară în casă, și când ceilalți sosiră: știe acuma fiecare
ce e aceea, când doisprezece hoți de codru plâng din ruptul sufletului,
în cât pietrele se mișcă… numai Florița nu se mișcà, căci ea erà moartă,
moartă… ca și moartă. În durerea lor cea mare n’avură în cotro: hotărâră
să îmbrace frumos pe Florița, să-i facă un mormânt, și… vai ș’amar când
vine până într’atâta! Cum steteau ei însă așa lângă mort, văzură ceva ce
încă n’au văzut: inelul Boanței… Cât ce traseră inelut de pe deget,
Florița își deschise ochii și se făcù mai vie decât ce a fost cândva.

In bucuria lor cea mare hoții merseră în cealaltă zi în satul
împăratului și cumpărară toate inelele și tot aurul ce se află în târg
și-l deteră Floriței, pentru ca să nu mai primească dela alții. – Și
apoi grijeau, Doamne! – cum pot numai hoții să grijească, pe Floriță,
când se tem că o vor perde.

Peste șapte luni, șapte săptămâni și șapte zile crâșmărița earăși privì
în căutătoare, earăși auzì vorbele supărătoare, iarăș chemă la sine pe
baba Boanța și iarăș trimise primejdia asupra Floriței.

Boanța făcù ca și în celălalt rând, și după ce adormiră hoții iarăși
intră la Florița, îi zise sănătate și voie bună și îi dete o rochie de
mătase, grăind: «Eaca, ți-a trimis-o maica-ta cea bună, ca să te
împodobești cu ea».

Florița de bucurie, că a primit veste de-a casă, îmbracă rochia ca să
vădă cum îi șede. Nici nu trebue să spun, că astă dată Florița căzù mai
moartă. Boanța fugì mai iute, durerea hoților fù mai mare și învierea
mai puternică și mai îmbucurătoare – decât înainte de asta cu atâtea
săptămâni.

Acuma hoții cumpărară toate mătăsurile și frumusețele ce se aflau la
neguțătorii cei mari și împărătești; iar îngrijirea lor se făcù pe de
șapte ori câte de șapte mai mare decât ce a fost cândva.

Peste nouă luni, nouă săptămâni și nouă zile crâșmărița, _acuma de a
treia oară, adecă de a doua oară de a treia oară_, iarăși se fălì către
căutătoare cu frumuseța sa.

«Ești frumoasă, îi răspunse căutătoarea, – dar Florița e mai frumoasă,
de o sută și o mie de ori mai frumoasă decât ce-a fost ea însuși
când-va, – și trăește ca o împărăteasă».

După aceste vorbe crâșmărița n’a mai chemat pe Boanța la sine, ci și-a
legat catrința și ea însăși s’a dus la coliba babei.

Ce-au vorbit, – ce n’au vorbit, – ce sfaturi au făcut: aceea nu se poate
spune… Bune gânduri cu de-a bună samă nu le-a trecut prin minte… Vai și
amar de acela ce dă de rău cu muerile!

Boanța se suflecă, acuma chiar de a treia oară, și acea nu e glumă, când
o vrăjitoare ca și Boanța se suflecă, cum înainte de asta nu s’a
suflecat încă… De astă dată nici nu pornì pe picioare, ci în miez de
noapte călărind pe o prăjină strâmbă… Mare primejdie trebue să fi fost
în gândul ei, că s’a opintit atât de băbește!

De când Florița murise în două rânduri, hoții nu mai dormeau nici ziua,
nici noaptea, ci stau la pază, cum stai când de mare necaz și primejdie
te temi. Pentru ca nu cumva să-i cuprinză somnul, unul dintre ei
totdeauna trebuià să se culce pe un pat de spini, iară subt pat erà
jăratec viu și înfocat… Boanța văzù că acuma cu una cu două n’are s’o
isprăvească; ea făcù dar lucruri, vrăjitorii și fel de fel de taine,
încât mintea curată nici nu le poate gândì… Pentru ca să adoarmă pe
hoți, ea acuma nu făcù vraja cea mai mică, cu frunzele de ștejar, ci
vraja cea mai mare și ne mai pomenită, încât ți se ridică perii în
vârful capului, când gândești la ea. Luă un ac subțirel și mic, dar mic
și subțirel, încât nici cu vârful limbei nu puteai să-l simțești, dar
încă să-l vezi cu ochii, împunse doisprezece ștejari cu acest ac, grăi o
mulțime de zicăli încălcite, se’ntoarse de trei ori peste cap, – și
hoții, toți doisprezece, împreună cu ghebosul, – chiar și acela de pe
spini și jăratic, adormiră ca morți.

Când Boanța intră, acuma de a treia oară, în casă la Florița, ea nu zise
numai «sănătate și voie bună», ci alte vorbe care de care mai frumoase
și mai dulci, cum vorbesc adecă babele când voiesc să-ți strice firea…
eară Floriței îi săreà inima de bucurie, când auzeà atâta veste bună și
frumoasă dela «ai săi».

«Să te împodobesc, ca pe o împărăteasă, mi-a poruncit maică-ta cea bună
– grăi Boanța într’un târziu. – Să-ți pepten eu părul și să ți-l…

De unde ar puteà Florița să nu facă precum a dorit maică-sa cea dulce?…
Ea lăsă ca Boanța să o pieptene, – și Boanța o pieptănă, – atâta de
frumos o pieptănă, atât de frumos îi împleti părul, încât i se încurcau
ochii, când priveà la ea și nu știà pe unde o vede mai frumoasă… Dar
Boanța nici nu fuse gata cu pieptănatul până ce Florița și căzù moartă,
mai moartă decât ce a fost cândva în viața ei… Boanța i-a fost împletită
firul morții în păr.

După ce Boanța își făcù păcatul, ea se suì pe prăjina cea strâmbă și se
depărtă mai răpede decât vântoasele.

Când hoții aflară cum că iarăși nu e bine, ei deteră a fugì care
încotro, a se opintì din ruptul sufletului ca doară cumva să învie pe
Florița și de a treia oară. Îi traseră inelele de pe degete, îi
dezbrăcară rochia, îi luară banii de pe piept: dar Florica rămase
moartă, – și hoții, cei doisprezece hoți grozavi din fundul codrului,
încet, încet, unul după altul, începură să plângă, – nu cum plâng copii,
ci cum plânge omul, când vede că acuma toate s’au sfârșit, că de aci
înnainte nu mai are ce să facă.

Când Florița fu cu totul dezbrăcată, hoții încetară a plânge și rămaseră
cu toții încremeniți; li se oprì suflarea și-i părăsì sufletul.

«S’o despletim!» grăì ghebosul.

«Să ferească Dumnezeu! răspunse căpitanul așà de frumos numai ea știe
împletì, cu degetele ei cele mărunțele».

«Da, da! – zisere ceilalți hoți. – Dacă a venit acuma până într’atâta,
să fie măcar și moartă precum a fost mai frumoasă’n viață».

De aci înainte hoții multă vorbă nu făcură; nici n’aveau ce să-și mai
zică: îmbrăcară pe Florița în cele mai frumoase giulgiuri, îi puse
fiecare câte un crinișor pe frunte, aleseră cel mai frumos copac din
codru, făcură un coșciug, cum ei îl știau a face mai frumos, așezară pe
Florița în coșciug – și-i aprinseră la cap o lumină de ceară curată,
topită tocmai din fagurele, în care a fost să fie matca albinilor… După
ce le gătiră astea, căutară cea mai înaltă poiană din codru și unde erau
cele mai multe flori, făcură un mormânt de trei ori mai adânc decât ce
erà de lat și de trei ori mai lat decât erà de lung… și apoi… sărută
fiecare pe Florica în mijlocul frunții, – și o luară, – și o duseră…

«Ho! stați! – grăì ghebosul, când văzù că hoții voesc să arunce pământ
asupra Floriței. Pământ pe trupul ei? Nu vă temeți de mănia lui
Dumnezeu?»

Hoții toți, unul după altul, lăsară pământul din mână; le venea să intre
în pământ de rușinea păcatului ce erau să facă.

Când erau să pornească către casă, nici unul nu putea să facă începutul:
erau legați de pământ, și simțeau că acasă nu au ce să mai caute… Se
așezară dar jur împrejur pe lângă mormântul Floriței și priviră…
priviră, până ce privind muriră toți doisprezece, unul după altul.
Doisprezece hoți au murit, și ghebosul împreună cu dânșii… Sărmanii de
ei! mai c’au fost oameni de treabă… Bag sama așa a fost să fie.

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Multă, foarte multă vreme a stat Florița așezată în mormânt; pe lângă
mormânt peste pământul ce sta în jurul gropii au fost crescut tot flori
din flori, care de care mai frumoase și ne mai pomenite, și florile nu
cresc ca și bureții peste noapte… După multă vreme dară feciorul
împăratului a venit cu mulți oameni și cu mare treabă, ca să vâneze prin
codru… De odată auziră, cum fac cânii mare larmă și multă lătrătură.
Feciorul împăratului trimise pe câțiva argați dintre cei mai tari la
inimă, ca să vază ce e, cum și pentru ce.

Argații veniră și spuseră, că s’au adunat cânii într’o poeană înaltă și
luminoasă, și, suindu-se pe un dâmb cu flori, toți cu toții, cu mic cu
mare, au început – nu să latre, ci să urle, cum urlă cânele, când vede
bufnița strigând pe hornul casei, ori când arde casa stăpânului său, –
să urle adecă a primejdie.

Feciorul cel de împărat – fecior de împărat adecă, care nu se mulțumește
cu una cu două – poruncì argaților să-l aștepte și se duse ca să vază el
cu ochii și s’audă cu urechile lui de treaba cânilor.

Când simțiră cânii apropierea stăpânului lor, ei încetară a da semn de
primejdie și deteră ași mișcà cozile. Hei! dar din loc nu se mișcară
până ce nu pășì feciorul cel de împărat în florile cele frumoase… Fecior
de împărat, fecior de împărat… doisprezece oameni impietriți nu sunt
glumă: zău și chiar un fecior de împărat trebue să tresară, când îi vede
printre flori – și apoi când privi în mormânt?… Feciorului de împărat îi
părù cum că chiar și al lui suflet a impietrit, când văzù pe floarea
codrilor… El a văzut multe fete de împărat: Florița e însă Florița… Când
văzù dar că Florița e moartă, el se întristă, după aceea se supără, și
mai la urmă atâta de grozav se amărî încât îi venea ca să ia lumea în
ghiare și așa să dee cu ea de pământ, încât toată să se sfarme, ca nici
semânța să nu rămână de ea!…

Ei! dar feciorii cei de împărat sunt scurți la vorbă. «Dacă n’am văzut-o
vie, s’o văd cel puțin moartă,» își zise el, și apoi merse la argați, le
poruncì ca să pornească către casă. Numai doi oameni credincioși ținù la
sine, și când se făcù noapte, cu acești doi împreună scoaseră pe Florița
din mormânt, și o duseră prin ascuns la curtea împăratului… După ce
Florița fu bine pusă, ca nimeni să nu afle de ea, feciorul împăratului
poruncì argaților să tacă despre cele ce au făcut și văzut și n’au mai
văzut, și-și făcù treaba mai departe. El alese cele mai frumoase
douăsprezece case ce se aflau în curtea împăratului, așeză pe Floarea
codrilor în cea mai frumoasă dintre ele, poruncì ca douăsprezece fete,
cele mai sprintene, să grijească pe Florița zi și noapte, să o așeze
într’un leagăn de aur și să o legene ca și când ar fi vie. Fața Floriței
și acuma erà rumenă; crinișorii de pe fruntea ei nici acuma n’au
veștejit, și părul ei și acuma tot atât de frumos erà pieptănat și
împletit: feciorul cel de împărat dete poruncă aspră, ca nimeni să nu
atingă fața, crinișorii și părul… De aici înainte făt-frumosul
împărătesc de dimineață până sara și de sara până dimineața nu se mișcă
de la leagănul Floriței: priveà – priveà în fața cea frumoasă până ce
adormea privind și cu ochii deschiși.

Cele douăsprezece fete ce aveau să grijească pe Florița nu mai încetau
ași sparge capul asupra poruncii aspre ce li s’a dat. «Oare pentru ce să
nu atingem crinișorii și pentru ce să nu-i despletim părul? și dacă am
face, ce s’ar face? cum ar fi?» se întrebau ele în gândul lor. Așa e
muierea! n’are odihnă până ce nu află, ce ar dorì să știe.

«Știți voi ce? grăì cea mai șireată dintre ele. Feciorul împăratului
doarme: aide s’atingem și să despletim; până când el se trezește, noi
iarăși facem precum a fost.»

La astfel de lucruri multă vorbă nu fac muierile: ele începură să
despletească pe Florița, și cum o despletiră, îi scoaseră firul morții
din păr; eară Florița, Floarea codrilor, se făcù mai vie, mai frumoasă
și mai sprintenă decât ce a fost cândva în viața ei. Când fetele văzură
morții râzând, ele, înspăimântate, și învrăjbite, fugiră care încontro,
din larma ce făcură se trezì și feciorul cel de împărat. Acuma poate fie
care să știe, ce e aceea când feciorul cel de împărat vede pe Floarea
codrilor chiar vie, privește în ochii ei cei blânzi și aude vorba ei cea
dulce. Infricoșat și grozav și ne mai pomenit de frumos lucru trebue să
fie așa ceva.

Feciorul împăratului nici trei vorbe n’a grăit până ce a și mers vestea
în curte, cum că «eacă așa și așa», că s’a întâmplat adecă ce s’a
întâmplat cu minune și cu taină nepricepută, și când a venit împăratul
cel bătrân ca să vadă ce e, cum și pentru ce, el atât de tare s’a
speriat, încât îi înegriră perii capului și înjuni cu șeptezeci și șepte
de ani!

După ce oamenii se desmeticiră, Florița stete de vorbă cu ei, și le
spuse cum și ce, de unde și până unde, eaca încoace și încolo, adecă
toată întâmplarea și patimile ei. Impăratul cel bătrân asculta, precum
asculți la copilași, când încep ca să vorbească, asculta adecă, încât îi
stà resuflarea în loc, și precum ascultà, el tare și foarte mult se
supărà, când auzea câte toate despre suferințele sărmanei de Florița;
eară când asta încetă cu vorba, el grăì către ea cu vorba lui cea blândă
și împărătească:

«Fătul meu, – draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca să vii tu la casa mea,
să îmi fii mie noră și nevastă feciorului meu.»

Florița nu zise nimic, ci privì numai așa cu coada ochiului la cel
voinic frumos fecior pe împărat… eară feciorului i se făcură vorbele nod
și crimpiță tocmai pe vărful limbii.

Până ce zici «una, două, trei» vestea despre cununia feciorului de
împărat ajunse până în cele patru colțuri ale lumii. Până și orbii și
șchiopii porniră în cale, ca să vină, să vadă și să nu mai uite cât vor
traì. Crișmărița cea frumoasă, nici ea nu putea să rămână acasă: se găti
dar cum numai ea știea, și când fuse gătită, earăși întrebă de
căutătoare, acuma de a șeptea oară, – de-a șeptea oară, asta nu e glumă!

Frumoasă zău! răspunse căutătoarea, – dar Florița e mireasă de împărat!

Când crîșmărița auzì aceste vorbe, ea poruncì, ca să lase tot vinul să
curgă, să spargă toate vasele, și pornì către fiica sa cea dragă și
ginere-său cel împărătesc.

Se făcù apoi o nuntă, o cununie și un ospăț decât care mai vestit și mai
minunat de când e lumea n’a fost: chiar și copiii cei de țigan mâncau cu
linguri de aur, iar după ce-au mâncat și le duceau cu sineacasă, ca să
le aibă și să țină minte.

După nuntă împăratul poruncì, ca să se facă o casă cu păreții de
oglindă, să se adune cele mai frumoase neveste din țară, și să închidă
pe crișmărița cea vicleană cu ele, pentru-ca să vază și văzând să se
surpe în gândul ei, cumcă nu-i ea cea mai frumoasă în țară[3].

Iar Florița și feciorul cel de împărat trăiră fericiți și fără supărare,
cum trăesc oamenii buni la suflet și înțelepți la minte, încât vestea
depre ei ajunse chiar și până la noi…



ILEANA CEA ȘIREATA

POVESTE

A fost ce a fost; dacă n’ar fi fost, nici nu s’ar povestì.

A fost odinioară un împărat, care avea trei fete, dintre care cea mai
mare erà frumoasă, cea mijlocie mai frumoasă, iar cea mai tânără,
Ileana, atâta de frumoasă, încât și sântul soare se opria în cale, ca
s’o vadă și să se desfăteze de frumuseța ei.

Într’o zi împăratul primì carte și veste dela vecinul său, împărat mare
și puternic, – cumcă – eacă – nu-e bine, și are să se bată cu dânsul
pentru o mare pricină împărătească. Împăratul se puse la sfat cu
bătrânii țării, și, când văzură cumcă nu-e în cotro, poruncì voinicilor
să încalece pe armăsari, să-și apuce armele și să se pregătească de
bătaia cea grozavă ce-avea să se facă și să fie.

Înainte de a încăleca și el însuși, împăratul chemă pe fiicele sale la
sine, le grăì vorbe blânde și părintești și dete apoi la fiecare câte o
floare frumoasă, câte o păsărică veselă și câte un măr fraged. «A cărei
floare se va veștejì, a cărei păsărică se va întristà și a cărei măr va
putrezì despre acea voi ști, că nu ș’a păzit credința», grăì împăratul
cel înțelept, încălecă apoi pe cal, zise «sănătate bună» și pornì cu
voinicii săi în calea cea mare.

Când cei trei feciori ai împăratului vecin primiră veste, că împăratul a
pornit în cale și că el s’a depărtat de a casă, ei se înțeleseră între
sine și încălecară, ca să meargă la cetatea cea cu trei fete de împărat,
să răpească credința fetelor și să-i facă împăratului supărare. Cel mai
bătrân dintre feciori, voinic și viteaz, și frumos, merse înnainte, ca
să vază ce-e și cum, – și apoi să aducă veste și să spuie.

Trei zile și trei nopți a stat voinicul pe sub ziduri fără ca vre una
din fete să se fi arătat la fereastră. În crepetul zorilor de a patra zi
el perdù răbdarea, își întărì pe inimă și bătù la fereasta celei mai
mari dintre fetele de împărat.

«Ce-e? – cine-e? – și ce vrea? – întrebă fata trezită din somnul cel mai
dulce.

«Eu sunt, surioară! – grăi feciorul de împărat, – voinic împărătesc ce
stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastă».

Fata cea de împărat nici nu se apropie de fereastră, ci grăì cu glas
înțelept.

«Mergi pe calea, pe care ai venit: flori să-ți crească în cale, și spini
să-ți rămână pe urmă».

Peste trei zile și trei nopți feciorul de împărat earăși bătu la
fereastră. Acuma fata de împărat se apropie de fereastră și grăì cu glas
blând.

«Ți-am zis să mergi pe calea, pe care ai venit: spini să-ți crească ’n
cale, și flori să-ți rămână pe urmă».

Încă trei zile și trei nopți stete feciorul de împărat la fereastra
fetei. In crepetul zorilor de-a zecea zi, adecă după ce au trecut de
trei ori câte trei zile și de trei ori câte trei nopți, el își netezì
părul și bătù, acuma d’a treia oară, la fereastră.

«Ce e? – cine e? și ce voiește? întrebă fata de împărat – acuma mai
răstit decât în celelalte rânduri.

«Eu sunt surioară! – grăì feciorul de împărat. De trei ori câte trei
zile stau cu dor la tine la fereastră: vreau să-ți văd fața, să-ți
privesc în ochi și să aud cum curg vorbele de pe buzele tale».

Fata de împărat deschise fereastra, privì cu supărare la voinicul cel
frumos, apoi grăì cu glas neauzit:

«Eu ți-ași privì în față și ți-așì grăì o vorbă: mergi însă mai ’nainte
la sora mea cea mijlocie – și numai după aceea vină la mine».

«Am să trimit pe frate-meu cel mijlociu, grăì feciorul de împărat. Să-mi
dai însă o sărutare, pentru ca să-mi fie calea mai ușoară». Și nici n’a
zis bine până-ce și fură un sărutat dela fata cea frumoasă.

«Să n’ai parte de altul! – zise fata de împărat ștergându-se pe buze cu
mâneca cea țesută cu altițe… Mergi pe calea, pe care ai venit: flori
să-ți crească în cale și flori să-ți rămână pe urmă».

Feciorul de împărat merse la frații săi, le spuse – cum și ce, – și cel
mijlociu pornì în cale.

După-ce feciorul cel mijlociu stete de nouă ori câte nouă zile și de
nouă ori câte nouă nopți la fereastra fetei celei mijlocii și bătù de a
treia oară la fereastra ei, ea deschise fereastra și îi grăì cu glas
drăgostos:

«Eu ți-aș privì în față și ți-ași grăì o vorbă: să mergi însă la sora
mea cea mai tânără, și numai după aceea vino la mine».

«Am să trimit pe frate-meu cel mai tânăr, grăì feciorul de împărat.
Să-mi dai o sărutare ca să pot merge mai iute». Și nici nu zise până ce
și fură un sărutat.

«Să nu ai parte de altul; – grăì și această fată… Mergi în calea, pe
carea-i venit: flori să-ți crească în cale, și flori să-ți rămână pe
urmă.

Feciorul cel de împărat merse la frații săi, le spuse – cum și ce, – și,
acum de-a treia oara, pornì feciorul de împărat, – cel mai tânăr fecior
de împărat. Când el sosì la cetatea cea cu trei fete, Ileana stà la
fereastră, și, cum stà, ea îl văzù și’i grăì cu glas vesel:

«Cel voinic frumos cu față de împărat, – ce cale ți-ai ales de mâni așa
de înfocat?»

Când feciorul de împărat văzù fața Ilenei și auzì vorba ei, el stete
locului, privì la ea și apoi grăì cu glas voinicesc:

«Am pornit la soare, ca să-i fur o rază, să-i încredinț sora și s’o duc
acasă să mi-o fac mireasă. Acum surioară mă opresc în cale să privesc la
tine, în raza feței tale și să-ți zic o vorbă și să-ți fur o vorbă.

Ileana îi răspunse cu înțelepciune: «De ți-ar fi năravul cum îți este
vorba, de ți-ar fi și sufletul cum îți este fața, mândre și frumoase,
blânde drăgostoase; te-aș chema în casă, te-aș pune la masă și te-aș
ospătà și te-aș sărutà».

Feciorul de împărat sărì de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grăì cu
glas voinicesc:

«Că-mi este năravul cum îmi auzi vorba, că-mi este sufletul precum îmi
vezi fața: lasă-mă în casă, pune-mă la masă: și, din zori în seară rău
să nu’ți pară». Și nici nu-și grăì vorba – până-ce și sărì pe fereastră
și peste fereastră în casă și în casă la masă și la masă tocmai în
frunte, unde ședea împăratul când erà mire.

«Ei! stăi! – grăi Ileana. Să văd mai înainte – ești ce-ar fi să fii – și
numai dup’aceea să grăim vorba și să gustăm poama și să începem
dragostea. Poți tu face să ’nflorească din brusture trandafir?

Ba! – grăì feciorul de împărat.

– Atunci floarea ta este scaiul! – zise Ileana cea înțeleaptă. Poți tu
face, ca să cânte liliacul în glas frumos?»

«Ba! – grăì feciorul cel de împărat.

«Atunci zioa ta e noaptea! – zise Ileana cea înțeleaptă. Poți tu face să
rodească măr pe earba lupului?»

«Pot!» – grăì feciorul de împărat.

«El să fie poama ta! – zise Ileana cea frumoasă și șireată. Așază-te la
masă».

Feciorul de împărat se așeză la masă. Ei dar Ileana – e Ileana cea
șireată! El nu se așeză încă bine – și iată – că și căzù, cu scaun cu
tot, în pivnița cea adâncă, în care erà ascunsă comoara împăratului.

Acuma Ileana începù să strige «primejdie» și când se adunară toți
argații, ca să vade ce e și pentru ce, ea le spuse, că a auzit troncote
prin pivniță și se teme cum că a intrat cineva în pivniță, ca să fure
comoara împăratului. Multe vorbe n’au făcut argații, ci de-loc
deschiseră ușa cea de fer și intrară în pivniță și aflară pe feciorul
cel de împărat și cu rușine îl duseră la judecată.

Ileana spuse judecata:

«Douăsprezece fete pedepsite să’l scoață afară din țară și, când vor
ajunge cu el la marginea țării, fiecare să-i dea câte un sărutat».

Așà s’a poruncit; așà s’a întâmplat.

Când feciorul cel de împărat a sosit acasă la frații săi, li-a spus
toată întâmplarea și, după ce li-a spus-o, mare supărare a intrat în
sufletele lor. Ei au trimis dară vorbă la cele două mai mari fete de
împărat, ca ele să facă ce vor face, ca să trimită cumva pe Ileana la
curtea împăratului celui cu trei feciori, pentru ca ei să se poată
răsbuna asupra ei – pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai
mare fată de împărat primì cuvântul feciorilor de împărat, ea se făcù
bolnavă, chemă pe Ileana la sine la pat și îi spuse, că ea numai așà se
va puteà însănătoșà, dacă Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra
feciorilor de împărat.

Ileana de dragul surorii sale le făcea toate: ea luă dar cofița și pornì
către curtea celor trei feciori de împărat, ca să meargă să ceară sau să
iee și să aducă.

Sosind la curte, Ileana intră în ruptul sufletului în cuhnea
împărătească și grăì către bucătarul cel mare.

«Pentru numele lui Dumnezeu! – n’auzi tu cum te strigă împăratul? –
mergi iute, ca să vezi – ce e și pentru ce și care pricină!»

Bucătariul își luă picioarele pe umere și se depărtă – ca și la poruncă
împărătească adecă. Ileana rămase singură în cuhne, își umplù vasele de
bucate, vărsă apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc și
după aceea se ferì din cale.

După-ce feciorii de împărat înțeleseră și despre această batjocură, ei
se supărară încă mai tare decât ce-au fost până acuma, trimiseră din nou
vorbă la cele două surori și se pregătiră din nou la răzbunare. Abea
primì sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se făcù bolnavă, chemă
pe Ileana la sine la pat și îi spuse, că numai așa se va însănătoșà,
dacă va gustà din vinul ce se află în pivnițele feciorilor de împărat.
Ileana pentru sora sa le făceà toate: luă dar cofița și pornì ca să
meargă – și să vină. Sosind la curte, ea intră în ruptul sufletului în
pivniță și grăi către pivnițariul cel mare:

«Pentru numele lui Dumnezeu! – n’auzi tu cum te strigă împărăteasa? –
fugi și vezi cum, ce și pentruce pricină!»

Pivnițariul își luă picioarele pe umere și se depărtă ca și la porunca
împărătesei adecă. Ileana își umplù vasele cu vin, vărsă ce-a rămas,
prin pivniță, și apoi porni către casă.

Feciorii de împărat trimiseră, acuma d’a treia oară, veste la cele două
fete de împărat, ca ele să trimită pe Ileana cum n’au trimis-o încă.
Fetele de împărat se făcură acuma amândouă bolnave, chemară pe sora lor
la sine și îi spuseră, că ele numai atunci se vor însănătoși, dacă
Ileana le va aduce două mere dela feciorii cei de împărat.

«Dragi surorile mele, – grăì Ileana către ele, pentru voi mă duc și în
foc și în apă; cu atât mai bucuros la voinicii cei împărătești». Iși luă
după acea cofița și pornì, ca să meargă, să afle, să ià, să aducă și să
scape pe dragele surorile sale dela moarte.

După ce-a înțeles feciorul de împărat cel mai tânăr, cumcă Ileana are să
vină la el în grădină, ca să fure merele cele de aur, el poruncì că,
dacă va auzi cineva vaete în grădină, nimeni să nu cuteze să intre, ci
să lase pe cel ce s’ar văità, ca să se vaete în pace. Luă după aceea
cuțite mari și săbii și sulițe și fel de fel de lucruri – și le ascunse
în pământ, pe sub mărul cel cu poame de aur; le ascunse așa, că numai
vârful ascuțit le ieșeà din pământ. După ce au gătit tot, el se ascunse
într’un tufiș așteptând sosirea Ilenei.

Ileana sosì la poarta grădinii, și când ea văzù leii cei mari ce stau
pară la intrare, le aruncă câte o bucățică de carne: leii începură a se
bate, iar Ileana merse la măr, pășì încet printre cuțite, săbii, sulițe
și alte lucruri și se suì în pom.

«Să-ți fie de bine surioară, grăi feciorul de împărat acuma. Imi pare
bine, că te văd la casa mea».

«A mea să fie bucuria! – răspunse Ileana, – că am voinic împărătesc și
frumos și viteaz de tovarăș. Aide, suie-te în pom și-mi ajută să culeg
mere pentru dragele surorile mele, că le-au cerut cu limbă de moarte».

Feciorul de împărat nici nu doreà mai mult, el aveà de gând ca să tragă
pe Ileana din pom între cuțite. «Ești bună tu, Ileano, grăi el, fii dar
încă mai bună și-mi dă mâna de mă ajută în pom!»

«Rău e gândul tău, – își gândì Ileana, – dar parte să ai de el!» îi dete
apoi mâna, îl ridică pe tulpină până la cracuri, îl lăsă apoi ca să cadă
între cuțite și săbii și sulițe și fel de fel de lucruri ce erau gătite
spre pierzarea ei. «N’ați! grăì după aceea, să știi și tu ce ai avut de
gând».

Voinicul cel rău la suflet începù să strige și să se vaete: hei! dar
nimeni nu veneà să-i ajute, ci-l lăsau ca, după porunca lui, să se vaete
în pace și să sufără și să rabde usturările cele grozave.

Ileana își luă merele, le duse acasă, le dete la surorile ei, se
întoarse după aceea la curtea împăratului și le spuse argaților, ca să
meargă să scape pe domnul lor din primejdia cea mare.

Feciorul cel de împărat, batjocorit ca vai de el, trimise după cea mai
vestită vrăjitoare din țară, ca să vină, să-i facă leac și să-i vindece
ranele. Ileana s’a fost dus însă mai înainte la vrăjitoare și i-a dat
bani mulți pentru ca s’o lase pe ea, pe Ileana, să meargă în locul
vrăjitoarei. Așa ajunse Ileana ca vrăjitoare la curtea împăratului: ea
poruncì apoi, ca să se ià pielea unui bivol și să se pună trei zile și
trei nopți în murătură sărată, și după aceea s’o scoată și să învelească
în ea pe feciorul cel rănit. Usturările feciorului de împărat se făcură
încă mai strașnice, durerile lui încă mai nesuferite. Când el văzù dar
cum c’acuma nu e bine, trimise după un popă, ca, înnainte de ce-ar murì,
să-și ușureze sufletul și să se împărtășească. Dar Ileana nici acuma nu
dormea; ea merse la popa, îi dete mulți bani și făcù, ca el să o trimită
pe ea în locul său. Așa ajunse Ileana ca popă la curtea împăratului.

Când Ileana ajunse la patul feciorului de împărat, el erà pe pragul
morții; nu mai erau în el decât trei răsuflări.

«Fătul meu, grăì Ileana popită, m’ai chemat la tine, ca să-ți
mărturisești păcatele. Gândește dar la ceasul morți și spune-mi, ce-ți
zace la inimă. Ești supărat pe cineva ori ba?

«Ba! pe nimeni! grăì feciorul de împărat, pe nimeni afară de Ileana,
fata cea mai tânără a împăratului vecin. Și o urăsc cu dor și dragoste,
vorbì mai departe feciorul de împărat. Dacă ar fi să nu mor și să mă
însănătoșesc, mă duc s’o pețesc la împăratul, și dacă n’o pierì în
noaptea cea dintâiu, atunci ea să-mi fie soție credincioasă și după
lege».

Ileana ascultă aceste vorbe, zise încă și ea puține și apoi merse acasă.
Aici înțelese că surorile ei plâng și se vaietă pentru că au fost simțit
că împăratul are să sosească acasă dela lupta cea mare.

«Bucurie s’aveți, le zise Ileana, când auziți, că taica nostru cel bun
are să vină acasă întreg și sănătos».

«Hei! că noi ne-am bucurà, răspunseră surorile, dacă nu ne-ar fi
veștejit floarea, nu ne-ar fi putrezit mărul și nu ni s’ar fi supărat
păsărica; dar acum e vai și amar de capul nostru».

Când Ileana auzì astfel de vorbe, ea merse la sine în casă și află că
floarea e încă aburită de rouă, că pasărea e flămândă și că mărul numai
nu zice: «mănâncă-mă, surioară». Ca să le ajute dar dragilor surorilor
ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete păsărica, iar sie-și
ținù numai mărul cel fraged. Așa așteptară sosirea împăratului celui
aspru la poruncă.

Impăratul, îndată ce sosì acasă, intră la fata cea mai mare și o întrebă
de floare, de păsărică și de măr. Ea îi arătă numai floarea; și asta erà
însă pe jumătate veștejită. Impăratul nu zise nimic, ci merse la
fiică-sa cea mijlocie. Asta-i arătă numai păsărica; și asta erà însă pe
jumătate întristată. Impăratul iarăși nu zise nimic, ci merse fără vorbă
la fiică-sa cea mai mică, la Ileana cea înțeleaptă.

Când împăratul văzù mărul pe dulapul Ilenei, el erà să-l mănânce cu
ochii, de frumos ce erà. – «Unde ai pus floarea și ce ai făcut
păsăruica?» întrebă el pe Ileana.

Ileana nici nu răspunse, ci fugì la surorile sale și aduse o floare
proaspătă și o pasăre veselă.

«Mare să crești, fata mea! – grăì împăratul, acum văd că ți-ai păzit
credința.»

De la Ileana împăratul iarăși merse la fiică-sa cea mijlocie și apoi la
cea mai mare. După ce el le întrebă de cele trei lucruri ce le-a
încredințat, ele își aduseră cu grabă pasărea, floarea și mărul dela
Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu rabdă minciuna: la ele floarea erà
veștedă, pasărea erà tristă și numai mărul erà proaspăt, fraged, rumen
și îmbietor la față.

*

Când împăratul văzù acestea, el înțelese toată treaba: poruncì dar, ca
pe cele două fete mai mari să le îngroape pân’ la sinișori în pământ și
așà să le lase ca să vestească asprimea pedepsei împărătești. Iar pe
Ileana o lăudă și sărută și multă vorbă bună și împărătească făcù cu ea,
zicându-i: «Mult noroc să ai, fata mea, căci tu ți-ai păzit credința.»

După ce feciorul cel mai tânăr al împăratului vecin s’a însănătoșat, el
încălecă și pornì, ca să vină și să pețească pe Ileana. Impăratul cel
bătrân, tata Ilenei, îi zise cu vorbă părintească, când el își spuse
gândul, care l-a făcut să pornească în cale: «Fătul meu, voinice, mergi
și întreabă pe Ileana; cum ea dorește, cu ajutorul lui Dumnezeu, așa are
să fie.»

Iar Ileana nu zise nici o vorbă, cì lăsă, ca voinicul cel pățit să o
sărute. Atunci împăratul pricepù toată treaba și grăì: «Dragi copiii
mei, bag sama așa a fost dat, ca voi să vă fiți soț și soție; să vă fie
dară de bine!»

Multă vreme n’a trecut pănă ce Ileana se cunună cu feciorul cel voinic
și frumos și viteaz și împărătesc, și li se făcù o nuntă, încât i-a mers
vestea în șapte țări… Hei! dar Ileana n’a uitat vorba și gândul cel rău
al feciorului de împărat: ea știà cum că în cea dintăi noapte după
cununie are să o primejduiască. – Poruncì dară, ca să se facă o păpușă
de zahăr tomai atât de mare cum erà ea însuși…, cu față, cu ochi, cu
buze, cu toată făptura Ilenei… Și când păpușa fù gătită, ea o ascunse în
patul, în care ea aveà să se culce în acea noapte.

Sara, când cuscrii și corinteii s’au fost așezat la odihnă și Ileana s’a
fost culcat în pat, feciorul de împărat grăì către mireasa lui:

«Dragă Ileană, să mai aștepți puțintel, că eu vin îndată.» Eșì după
aceea din casă.

Ileana nu se gândì mult, ci sărì din pat, lăsă păpușa cea de zahăr în
locul său și se ascunse sub o perdea ce stà la capul patului.

Ileana nici nu se ascunsese bine pănă ce feciorul cel de împărat și
intră în casă cu o sabie ascuțită în mână.

«Să-mi spui acuma, Ileană draga mea, grăì el, tu m’ai aruncat pe mine în
pivniță?»

«Eu!» grăì Ileana de sub perdea.

Feciorul de împărat dete odată cu sabia peste sinișorii păpușii.

«Tu m’ai scos cu batjocură din țară, întrebă el de-a doua oară.

«Eu», grăì Ileana.

Feciorul cel de împărat dete peste față.

«Tu mi-ai vărsat mâncările? întrebă feciorul de împărat de-a treia oară.

«Eu», grăì Ileana.

Feciorul de împărat dete cu spada de sus în jos.

«Tu mi-ai vărsat vinul?» întrebă feciorul de împărat de-a patra oară.

«Eu», grăì Ileana.

Feciorul de împărat dete cu spada odată cruciș și odată curmeziș. – Iar
Ileana începù a răsuflà aburi de moarte.

«Tu m’ai aruncat în cuțite?» întrebă feciorul de împăràt de-a cincea
oară și mai în urmă.

«Eu», grăì Ileana.

Feciorul de împărat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începù apoi
să dea în toate părțile, și cruciș, și curmeziș, și în lung, și în lat,
să dea din toate puterile ce aveà, încât îi curgeau lacrămile pârău.
Când se apropiară zorile de ziuă, el începù să plângă din toată inima. –
Odată îi sărì o bucățică de zahăr în gură.

«Hei! Ileană! dulce ai fost vie, dar dulce ești și moartă!» zise el
plângând încă mai tare.

«Dulce zău!» grăì Ileana, eșind de sub perdea, «dar pe de-o sută și de o
mie de ori mai dulce am să fiu de aci înainte.»

Feciorul de împărat stete împietrit de bucurie când văzù pe Ileana
întreagă și sănătoasă. El o cuprinse în brațe, și de aici înainte trăiră
mulți ani fericiți și împărățiră peste țară cu pace și cu noroc.



DOI FEȚI CU STEA IN FRUNTE

POVESTE

A fost ce a fost; dacă n’ar fi fost, nici nu s’ar povestì.

A fost odată un împărat. Impăratul acesta stăpânea o lume întreagă, și
în lumea asta erà un păcurar[4] bătrân și o păcurăriță, care aveau trei
fete: Ana, Stana și Lăptița.

Ana, cea mai în vârstă dintre surori, erà frumoasă, încât oile încetau a
paște când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, erà frumoasă,
încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; eară Lăptița,
cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui și cu păr moale ca lâna
mielușeilor, erà frumoasă, – mai frumoasă decât snrorile sale împreună –
frumoasă, cum numai dânsa erà.

Intr’o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei
surori se duseră ca să culeagă căpșune în marginea codrilor.

Pe când ele culegeau căpșunele, îndată se aude un șir de tropote, ca și
când ar venì și s’ar apropià o turmă de călăreți. Erà cine erà; erà
tocmai feciorul împăratului venind ca să meargă cu prietenii și cu
curtenii săi la vânat.

Tot voinici frumoși, crescuți în șelele cailor; dar cel mai frumos și pe
cel mai infocat armăsar erà… cine altul putea să fie?… făt-voinic
feciorul de împărat. Focul cailor se stămpără în zărirea celor trei
surori și călăreții deteră în pas mai încetișor, până ce, veniți și
sosiți, se simțiră duși.

«Auzi tu soră! – grăì Ana către sora sa mijlocie, – dacă m’ar luà pe
mine, i-aș frământà o pâne, din care mâncând s’ar simțì ș’ar fi tot june
și voinic, mai voinic decât toți voinicii din lume.»

– Eu, zise Stana, dacă pe mine m’ar luà, i-aș toarce, țese și coase o
cămașă, pe care îmbrăcând-o s’ar putea luptà cu zmeii, trecând prin apă
fără ca să se ude, trecând prin foc fără ca să se ardă.»

«Eară eu, grăì Lăptița, cea mai tânără soră, dacă i-aș fi soție, i-aș
face doi feți-frumoși, gemeni cu părul de aur și cu stea în frunte, stea
ca luceafărul din zori.»

Când trec pe lângă fete, voinicii, chiar și cei împărătești, văd cu
ochii și ascultă cu urechile. Ascultând, ei auziră, auzind înțeleseră,
ear înțelegând, ei suciră frânele și săriră la fete.

– Sfântă-ți fie vorba și a mea să fii, soție de împărat! grăì feciorul
de împărat ridicând la sine în șea pe Lăptița cu căpșune cu tot.

«Și tu a mea! grăì cel dintâi voinic către Stana, făcând și el, precum a
văzut pe stăpânul său.

– Și tu a mea! grăì al doilea în voinicie către Ana, – ridicând-o și pe
ea în șea.

Făcând așà, voinicii porniră spre curtea împărătească.

In ziua următoare se făcură nunțile și apoi trei zile și trei nopți
întreaga împărăție răsunà de veselia ospețelor.

Peste alte trei zile și trei nopți merse vestea în țară, că Ana și-a
făcut pânea: a cules bobi, a măcinat, cernut, frământat și a copt pânea
precum a fost zis la culesul de căpșune.

Incă de trei ori câte trei zile și de trei ori câte trei nopți trecură
și o nouă veste merse în țară, că Stana și-a făcut cămașa: – a cules
fire de in, le-a copt și melițat, a periat fuiorul, a tors firele, a
țesut pânză și a cusut cămașa pe trupul soțului ei, precum a fost zis la
culesul de căpșune.

Numai a Lăptiței vorbă nu s’a împlinit încă. Dar toate se fac numai cu
vremea.

Când se împlinì de-a șaptea oară a șaptea zi, numărată de la cea de
întâi zi de cununie, feciorul de împărat se arăta înaintea voinicilor și
celorlalți curteni ai săi cu fața veselă și cu vorba pe de sute și mii
de ori mai blândă și mai îndurătoare decât până acuma dând de știre, că
de aici înainte multă vreme n’are să mai easă din curte, fiindcă-l
poartă inima să stea zi și noapte lângă soția sa. Erà adecă să se
întâmple – din îndurarea lui Dumnezeu – precum a grăit Lăptița la cules
de căpșune… Și lumea și țara și întreaga împărăție se bucurau așteptând
să se vază ce nu s’a mai văzut încă.

Hei! dar multe se petrec în lume și dintre multe, multe bune și rele
multe!

S’a întâmplat adecă, ca feciorul de împărat să aibă și o mamă vitregă,
eară asta o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de
la cel dintâi bărbat. Și apoi – vai și amar de acela ce cade în asemene
cuscrii!

După gândul vitrigei erà să fie, ca fiica sa s’ajungă soție de împărat
și stăpână peste împărăție, eară nu Lăptița, fata cea de păcurar.

Și acuma sărmana Lăptița avea să sufere, pentru că n’a fost pe gândul
vitregei, ci după voința lui Dumnezeu. Vezi! așa e lumea: chiar și acolo
e rea, unde o poartă gândul cel bun.

Erà acuma în gândul vitregei, ca întâmplându-se după cum a fost zis
Lăptița, să facă pe lume să crează și să crează feciorul de împărat, că
nu e, precum este și precum s’a zis.

Nu putea însă face nimic, fiind feciorul de împărat stetea de-a pururea,
zi și noapte, lângă soția lui. Iși puse dar de gând, ca cu una cu două,
cu vorbe și iscusințe, să-l urnească pe acesta, eară după aceea,
rămânând Lăptița în grija ei, a ei să fie grija. Știà, că nu-i va fi
greu să afle cale și chip.

Cu una cu două feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele
sburară în vânt și iscusințele rămase lucru fără treabă. Vremea trecea,
ziua se apropià, erà mânepoimâne, și feciorul de împărat nu se depărtà
de lângă soția sa.

Când vitrega văzù, că acuma nu e încotro, își puse peatră pe inimă și
trimise carte, știre și veste la frate-său, a cărui împărăție erà
vecină, spuse cum și ce, și grăì două trei vorbe, ca să vină cu oaste și
voinici și să cheme pe feciorul de împărat la războiu.

Asta erà una, bună și cea din urmă. Nici nu rămase în zadar!

Feciorul de împărat sărì cuc de mânie, când îi venì vestea, că acum nu e
bine, că eacă cum și ce, și cum că oștirile vrăjmașilor sunt pe cale să
vină, să intre și să fie, precum de mult n’a mai fost… Bătae adecă,
bătae grozavă, bătae între doi împărați!

Văzù și el, că acuma nu e încotro, că n’are decât să facă ce e de făcut.

Așa sunt feciorii de împărat! Ori cât de în drag și-ar păzì nevestele și
ori cât de-a dor ar așteptà să-și vază feții, când aud de bătae li se
svârcolește inima în trup, li se frământă creerii în cap, li se
împăinjenesc ochii… lasă nevastă și feți în grija Domnului, și pornesc
ca vântul la războiu.

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s’a dus ca pedeapsa lui
Dumnezeu, s’a bătut cum se bate, cum numai el se bate și, când în a
treia zi au crăpat zorile, earăși a fost la curtea împărătească, sosind
cu inima stâmpărată prin luptă și cu ea plină de dor nestâmpărat să știe
ce e și cum, de când s’a dus!

Hei! dar ce-auzì? ce văzù? – Imi vine nici să nu mai povestesc, când văd
atâta răutate, atâta suflet fărà milă și urâtă și supărăcioasă și
grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli odată cu
greu!

Adecă – a fost așa, că tocmai în a treia zi în crepetul zorilor, în
clipita când stelele se sting pe cer, când feciorul de împărat erà numai
trei pași dela poarta curții, s’a coborât darul lui Dumnezeu și s’a
întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptița: Doi feți frumoși, feciori
de împărat, unul ca și altul, cu păr de aur și cu luceferi în frunte.

Dar erà ca lumea să nu-i vază!

Vitrega, rea precum erà în gândul ei, în pripă puse doi căței în locul
copiilor feți frumoși, ear pe copiii cu părul de aur și cu steaua în
frunte îi îngropâ la colțul casei, tocmai la fereastra împăratului.

Când feciorul de împărat intră în casă și cercă s’auză și să vază,
n’auzi nimic, ci văzù numai pe cei doi cățeluși, pe care vitrega i-a
fost pus în patul Lăptiței.

Multă vorbă nu se mai făcù. Feciorul de împărat văzù cu ochii și asta
erà destul. Lăptița nu și-a ținut vorba, și acuma nu rămase decât să-și
ajungă pedeapsa.

Feciorul de împărat n’avù încotro, își călcă pe inimă și poruncì să o
îngroape în pământ până la sânișori, rămâind așa în ochii lumii, pentru
ca să se știe – ce e aceea, când cineva cutează să înșele pe un fecior
de împărat.

Intr’altă zi – apoi – se făcù pe gândul vitrigei. Feciorul de împărat se
cunună a doua oară și iarăși răsunară veseliile de nuntă trei zile și
trei nopți.

Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreaptă!

Cei doi feți-frumoși nu aflau odihnă în pământ.

In locul, în care erau îngropați, crescură doi paltini frumoși. Când
vitrega îi văzù crescând, poruncì ca să-i stârpească din rădăcină.
«Lăsați-i să crească! poruncì împăratul. Imi plac aici la fereastră! Așa
paltini n’am văzut încă».

Și apoi crescură paltinii, crescură cum alți paltini nu cresc: în
fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, eară în crepetul zorilor,
când se sting stelele pe cer, trei ani într’o clipită. Când se împliniră
trei zile și trei nopți, cei doi paltini erau mândri și nalți,
ridicându-se cu crengile lor până la fereastra împăratului. – Și apoi,
când adià vântul și se mișcau frunzele, împăratul ascultà, ascultà zile
întregi la șoptirea lor. Ii părea că aude un suspin neîncetat, ca o
plângere pusă în vorbe neînțelese, pe care numai sufletul lui o simțea
ca o simțire ascunsă și nepricepută, căreia ziua nu-i lăsà odihnă și
care noaptea îl țineà treaz. Il cuprindeau fiori în auzul acestei
șoptiri și totuși îi părea că n’ar puteà, să fie fără de dânsa.

Vitriga simțì însă, ce e și cum. – Iși puse de gând, ca cu orice preț să
stârpească paltinii. Erà greu, dar mințile muerești storc din peatră
zăr. Vicleșugul muerilor desbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate
dulceața vorbelor, și ce nici asta nu poate, pot lacrămile mincinoase.

Intr’o dimineață împărăteasa se puse pe de marginea patului soțului ei
și începù să-l ademenească cu desmerdări și vorbe de dragoste. Mult a
ținut până la ruptul firului, dar în sfârșit… și împărații sunt tot
oameni.

«Bine! – grăì feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. – Să fie pe
voia ta; să stărpim paltinii: dar din unul să facem un pat pentru mine,
din altul un pat pentru tine.

Impărăteasa se mulțumì cu atâta.

Paltinii fură tăiați, și nici nu se înoptă bine până ce paturile erau
făcute și puse în casa împăratului.

Când feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi păreà, că se simte de
o sută de ori mai greu decât până acuma și totuși aflà odihnă cum n’a
mai aflat; eară împărătesei i se păreà că zace culcată pe spini și
mărăcini, încât toată noaptea nu putù adormi.

După ce împăratul adormì, paturile începură să scârțâie. Și din aceste
scârțâituri împărăteasa scotea un înțeles cunoscut; i se părea, că aude
vorbe, pe care nimeni nu le pricepea decât numai dânsa.

«Ți-e greu, frățioare?» întrebă unul dintre paturi.

– Ba! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormeà împăratul, – mi-e
bine, căci pe mine zace iubitul meu tată!

«Mie mi-e greu, zise celălalt pat, căci pe mine zace un suflet rău!»

Și tot așa vorbiră paturile în auzul împărătesei până în crepetul
zorilor.

Când se făcù ziuă, împărăteasa își puse de gând să prăpădească paturile.
Poruncì dar să facă alte două paturi tocmai ca și acelea și, când
împăratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neștiute în casă, eară
paturile de paltini le aruncă în foc până la cea mai mică scândură.

Focul ardea; iară în pocnirile focului împărăteasa părea, că aude tot
acele vorbe de înțeles nepriceput.

După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o bucățică de
cărbune, împărăteasa adună cenușa și o aruncă în vânt, pentru ca să fie
dusă peste nouă țări și nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se
mai afle.

Ea n’a văzut însă că tocmai atunci, când focul ardea mai frumos, se
ridicase în sus două scântei, și eșind la lumină, căzură tocmai unde au
fost crescuți cei doi paltini, eară, căzute aici, cele două scântei se
prefăcură în doi mielușei gemeni, din care unul erà tocmai atât de
frumos ca și celălalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de
strălucită. – Doi miei, fiecare preț de-o împărăție!

Când împărăteasa văzù mielușeii păscând pe sub ferestrele împăratului,
sărì plină de bucurie la dânșii, îi luă în brațe pe amândoi și-i duse la
soțul său.

Din clipita asta, feciorul de împărat zi și noapte nu se gândea decât la
mielușei. Îi părea, că în fiecare mișcare a mielușeilor, în fiecare
zbieret eșit din gura lor, în fie care privire află ceva, care îi cădea
greu și totuși îi ușurà inima.

Văzând, că soțul său a îndrăgit mielușeii, împărăteasa earăși prinse
gând rău și nu se împăcă, până ce, când cu bine, când cu rău, când cu
vorbe dulci și când cu plâns, nu făcù pe feciorul de împărat, ca să se
învoiască cu perzarea mielușeilor.

Mielușeii fură tăiați. Ce nu se putù mâncà, împărăteasa puse să se
arunce în foc… în foc și piele, și lână, și oase, și tot ce a mai fost.

Nu mai remase nimic.

Nimeni n’a băgat însă de samă, că tocmai pe fundul vasului, în care s’a
spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucățele din
creerii mielușeilor. Când apoi slujnica împăratului s’a dus la vale după
apă, bucățelele de creeri s’au spălat și au mers cu pârăul până în apa
cea mare, care curgeà prin mijlocul împărăției. Aici din cele două
bucățele s’au făcut doi peștișori cu solzii de aur, unul tocmai ca și
celalalt, de-o potrivă, ca să se știe, că sunt frați de gemeni.

Într’o zi pescarii împărătești se sculară des de dimineață și-și
aruncară mrejile în apă. Tocmai în clipa, când cele din urmă două stele
se stinseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreja și văzù ce n’a mai
văzut: doi peștișori cu solzii de aur.

Pescarii s’adunară să vază minunea, iar după ce văzură și se minunară,
hotărâră ca, așa vii precum sunt, să ducă peștișorii la împărat și să-i
facă cinste.

«Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem și acolo e peirea
noastră, grăì unul dintre peștișori.

– Ce să fac dar cu voi? – întrebă pescarul.

«Pune-te și adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în rouă, pune-ne
la soare și apoi nu venì până ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua
de pe noi, grăì al doilea peștișor.

Pescarul făcù precum i s’a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peștișorii
să înoate în rouă, îi puse la soare și nu venì până ce razele soarelui
nu sorbise roua de pe ei.

Ce-a aflat? ce-a văzut? – Doi copilași, feți frumoși cu părul de aur și
cu stea în frunte, unul ca și celalalt, încât cine îi vedeà, trebuià să
știe, că sunt gemeni.

Copiii crescură repede… În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an,
iar în crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani
într’o clipitură. Și apoi creșteau precum alții nu cresc: de trei ori în
vrâstă, de trei ori în putere și tot de trei în înțelepciunea minții.
Când se împliniră trei zile și trei nopți, copiii erau de doisprezece
ani în vârstă, de douăzeci și patru în putere și treizeci și șease în
înțelepciunea minții.

– Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăì unul dintre copii către
pescar.

Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amândoi, le făcù câte o căciulă de miel,
pe care o traseră pe cap, ca nimeni să nu vază părul de aur și steaua în
frunte, apoi feții porniră către curtea împăratului.

Erà ziua mare când ajunseră la curte.

«Vrem să vorbim cu împăratul! grăì unul dintre feți către străjerul ce
stà încărcat de arme la poarta curții.

– Nu se poate, fiindcă tocmai acuma șede la masă, îi răspunse străjerul.

«Tocmai pentru că șade la masă! vorbì al doilea făt intrând îndărătnic
pe poartă.

Străjerii se adunară, voind să scoață pe feți din curte, dar aceștia
trecură printre dânșii precum trece argintul viu printre degete. Cu trei
pași înainte și alți trei în sus se pomeniră tocmai înaintea casei celei
mari, unde împăratul ospătà cu curtenii săi.

«Vrem să intrăm! grăì unul dintre feți aspru către slujitorii ce stau la
ușă.

– Nu se poate, răspunse un slujitor.

«Ei! vom vedeà noi, dacă se poate ori nu se poate! strigâ celalalt făt,
cotind îndărătnic pe slujitori în dreapta și în stânga.

Dar mulți erau slujitorii și feții numai doi. Se făcù o îmbulzeală și o
larmă înaintea ușii, încât răsunà curtea.

– Ce e acolo afară? întrebă împăratul mânios.

Feții se dederă pacinici, când auziră vorbele tatălui lor.

«Doi băeți voesc să intre cu puterea! zise un slujitor intrând la
împăratul.

– Cu puterea? Cine să intre cu puterea în curte la mine? – Cine sunt
băeții aceia? strigă împăratul într’o răsuflare.

«Nu știu, înălțate împărate, răspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru,
căci băeții sunt tari ca puii de lei, încât au străbătut prin străjuirea
dela poartă și acuma ne dau nouă de lucru! – Ș’apoi de îndărătnici ce
sunt, nici căciulile nu și le iau din cap!

Împăratul se roșì de mânie.

– Scoateți-i afară, strigă el, – înhățații cu cânii!

«Lasă, că mergem noi și așà, – grăiră feții plângând de asprimea
vorbelor ce auziră, – și porniră în jos pe trepte.

Când erau să iasă pe poartă, îi oprì un slujitor ce veneà în ruptul
sufletului.

«A zis împăratul să veniți, că împărăteasa vreà să vă vază!»

Băeții se gândiră puțin, apoi se întoarseră, suiră treptele și intrară
la împăratul cu căciulele în cap.

Erà o masă plină, lungă și lată, iar pe lânga masă toți oaspeții
împărătești, în capul mesei împăratul și lângă dânsul împărăteasa șezând
pe douăsprezece perini de mătasă.

Când băeții intrară, căzù una dintre perinile, pe care ședeà
împărăteasa. Ea remase pe unsprezece perini.

«Luați căciulile din cap! – strigă un curtean către băeți.

– Acoperemântul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să fim,
precum suntem.

«Ei, bine! grăì împăratul îmblânzit de auzul vorbelor ce eșiau din gura
băetului. – Rămâneți precum sunteți! – Dar cine sunteți? de unde veniți?
și ce voiți?

– Suntem doi feți gemeni, doi lăstari dintr’o tulpină ruptă în două,
jumătate în pământ și jumătate în cap de masă; venim de unde-am pornit
și suntem sosiți de unde venim; fost’am cale îndelungată și am grăit cu
suflarea vânturilor și am vorbit în limba fiarelor și am cântat cu
valurile de apă, iar acuma, în graiu de om, voim să-ți cântăm un cântec,
pe care-l cunoști fără ca să-l știi!

De sub împărăteasa sărì a doua perină.

«Lasă-i să meargă cu prostiile lor! grăì ea către soțul seu.

– Ba nu, lasă-i să cânte! răspunse împăratul. Tu a-i dorit să-i vezi,
iar eu doresc să-i ascult. Cântați băeți!

Impărăteasa tàcù, iar feții începură să cânte povestea vieții lor.

«A fost un împărat… începură feții: de sub împărăteasa căzù a treia
perină.

Când feții povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de
sub împărăteasa căzură trei perini deodată.

Când feții săvârșiră cântecul, sub împărăteasa nu mai erà nici o perină,
iar când ei luară căciulile din cap și-și arătară părul de aur și
stelele în frunte, oaspeții, curtenii și împăratul își acoperiră ochii,
ca nu cumva să piarză lumina de atâta strălucire.

Și s’a făcut apoi, precum dela început a fost să fie. Lăptița fu pusă în
cap de masă lângă soțul ei; fata vitrigei remasă cea mai rea slujnică la
curtea Lăptiței, iar pe vitriga cea cu gând rău o legară de coada unei
epe nebune și încunjurară țara de șepte ori cu ea, încât lumea să știe
și să nu mai uite, că cine începe cu rău, cu rău săvârșește.



PACALA IN SATUL LUI.

(POVESTE)

I se urâse și lui Păcală să tot umble răsleț prin lume, așa fără de nici
o treabă, numai ca să încurce treburile altora și să râză de prostia
oamenilor. Se hotărî dar să se facă și el om așezat ca toți oamenii de
treabă să-și întemeieze casa lui, să-și agonisească o moșioară, – vorbă
scurtă, – să se astâmpere odată.

Și fiindcă Românul zice, că nu e nicăiri mai bine ca în satul lui,
Păcală se întoarse și el în satul lui și începù cum încep toți oamenii,
care n’au nimic, adecă făcù ce făcù de-și agonisì o vițelușă și o
trimise la pășune în izlazul satului.

Căci așa se face averea.

Păscând, vițelușa se face vițea, vițeaua se face junincă, juninca se
face vacă, vaca fată, iar vaca cu vițelul o vinzi, ca din prețul ei să
cumperi șapte vițelușe și să le trimiți și pe ele la pășune în izlazul
satului.

De ce e oare islazul islaz, dacă nu pentru ca să-l pască vițelușele
oamenilor?

Păștea dar vițelușa lui Păcală, păștea, și cu cât mai mult păștea, cu
atât mai vârtos creștea, încât nu erà în tot satul vițea, care s’o
întreacă, iar când ajunse și ea vițea, nici junincele nu se puteau
potrivì cu ea.

«Măi! – ziceau vecinele lui Păcală, – ce lucru să mai fie și ăsta?
vițeaua asta ne întrece pe toate! Ce-i va fi dând oare să mănânce? Ce
soi o fi de crește așa de frumos?»

Nu erà nici soiul vre-unui soiu deosebit, nici hrana mai de-a cătarea;
vițeaua erà însă vițeaua lui Păcală, iar Păcală își căutà de treabă,
n’avea vreme s’o mai păzească și să nu rupă câte odată și din holdele
oamenilor.

Ajungând junincă, vițeaua lui Păcală se făcù stăpână pe întregul hotar.
Umblà și ea, cum umblase și stăpânul ei mai nainte de a se fi
astâmpărat, și unde n’o căutai, acolo dedeai de ea, mai prin lanul de
grâu, mai prin porumbiște, mai știe bunul Dumnezeu pe unde.

Iară Păcală li se plângea oamenilor, că prea i s’a făcut răsleață
juninca și că are treabă și nu poate umblà după ea.

Nu-i vorbă, oamenii s’ar fi plâns și ei, dar nu mai aveau cui să i se
plângă, când Păcală îi luà pe dinainte și li se plângea de te prindea
mila de el.

Când văzură dar, că juninca lui Păcală în curând are să fie vacă,
oamenii se puseră pe gânduri. Știau ei, cum au să urmeze lucrurile mai
departe. Vedeau parcă cele șeapte vițelușe, cum se fac vițele, juninci,
cum ajung în cele din urmă vaci și ele, și cum le vinde Păcală și pe ele
și se întoarce dela târg cu o spuză de vițelușe, toate flămânde, toate
pornite din fire să se facă vițele, juninci și vaci în cele din urmă.

«Măi! – strigară ei, – ăsta ne mănâncă și urechile din cap cu vițelușele
lui, ne seacă, ne face întregul hotar bătătură».

Dar ce puteau să-i facă lui Păcală? El nu erà de vină și avea treabă, nu
putea să-și piardă vara umblând după coada junincei.

Se sfătuiră dar între dânșii și iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, până
ce n’ajunseră a se dumirì, că toată carnea, pe care a pus-o vițelușa, ca
să se facă vițea și din vițea junincă, e carne adunată din nutrețul de
pe hotarul lor, adecă după toată dreptatea carne din carnea, care ar fi
fost să fie a lor și numai pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse
juninca și când venise ca vițelușe în sat.

Dumiriți odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea și o mâncară,
iară pielea o aruncară peste gard în curtea lui Păcală.

Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală
multe se întâmplă.

Păcală, – de! ce să facă?

Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu
voia. Avea tragere de inimă pentru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii
din satul lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat – a bunăoară
pe oamenii din satul lui Tândală.

Intinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscà, o luă în vârf de
băț și plecă cu ea la târg, ca s’o vânză.

Așa ajunse Păcală iar pe drumuri.

Se duse și tot se duse mereu, de dimineață până la prânz și dela prânz
până seara. Când erà pe înserate, el se oprì într’un sat dela marginea
drumului și se uită împrejurul său, ca să-și găsească vre-o casă, la
care să mâie, vre-o văduvă ori vre-o femeie, al căreia bărbat nu-i
acasă.

Nu poate – că – Doamne ferește, – ce, dar Păcală, ca om umblat prin
lume, știà că sunt fricoase femeile, li se urăște așa singure și sunt
bucuroase de oaspeți, numai ca să știe, că e peste noapte picior de om
la casa lor.

Și găsì Păcală chiar mai la marginea satului o femee, al căreia bărbat
se dusese la pădure să aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu,
că teacă, că pungă, că nu-i este bărbatul acasă, că ce va zice lumea;
Păcală ținea și el să rămână așa într’un unghiu al casei, într’un șopron
în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N’avea biata
muiere încotro, trebuì să-l primească, dar îi și spuse să se culce și să
doarmă, c’o fi ostenit de drum, sărmanul de el!

«Ce-o să mai fie și asta?!» grăì Păcală.

El știà, că muierile sunt și vorbărețe, și doritoare de a le ști toate
câte sunt în cer și pe pământ; iar muierea aceasta nici nu-i povestia
nimic, nici nu-l întrebà, de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce
mai știe… Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, și Păcală în loc de a
dormi, trăgea când cu ochiul drept, când cu cel stâng, ca să vază cele
ce se petrec în casă și împrejurul casei.

Nici nu se înseră bine, și muierea începù să fiarbă, să frigă, să coacă,
să gătească fel de fel de mâncări, și plăcinte, și un purcel fript, și o
coastă opărită cu varză călită. – Și apoi rachiuri și apoi vinuri. –
Ospăț nu alta.

N’ar fi fost Păcală om pățit, dacă n’ar fi știut, că toate aceste nu
pentru bărbatul ei le făcea muierea cea harnică, fiindcă mai erà și ea
gătită ca de nuntă.

Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe
care-l așteptà nevasta cum își așteaptă fetele mari pețitorii, eșind
mereu în ușă și în portiță, ca să vază, dacă vine, dacă nu mai vine,
dacă întârzie, dacă sosește.

Nu care cumva să crează cineva, că – Doamne ferește ce! – Nu! – ci
fiindcă vornicul erà cel mai de frunte om în sat și nu putea să-l
primească la casa ei ca pe ori și cine, iar peste zi vornicul, om cu
multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum – mai pe
seară.

Alt nimic nu erà la mijloc. – Doamne ferește!

Erà gata nevasta cu toate: purcelul erà frumos și rumen de-ți pocneà
șoricul în dinți, costițele erau opărite, varza erà călită, plăcintele
abureau, rachiul erà așezat pe masă, vinul stetea în apă rece, – nu mai
lipsia decât dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, când deodată, –
să te miri, nu alta, – se întoarse bărbatul. I se frânsese, sărmanul de
el, o osie în drum, și nu-i rămăsese de cât să se întoarcă, să pună altă
osie la car și să plece mâne din nou la pădure.

Muierea bună și credincioasă își cunoaște bărbatul după mers, din tușite
și strănuturi, ba chiar și din pocnetele biciului, iar nevasta, la care
își luase Păcală conac, erà și ea muiere bună și credincioasă. Ea își
cunoscù bărbatul din scârțiitul roatelor dela car, iar scârțiitul
roatelor se auzià de departe, destul de departe, pentru ca o muiere
harnică, precum erà dânsa, să-și rânduiască treburile.

Ea luă purcelul cel frumos și rumen și-l ascunse iute-iute după cuptor,
luă plăcinta și o puse iute-iute pe cuptor, luă costițele cu varză
călită și le vârî în cuptor, mai vàrî tot iute-iute și rachiul sub
perina dela căpătâiul patului, iar vinul sub pat, și pe când carul cu
boii intrà în curte, toate erau în cea mai bună rânduială.

Nu poate că Doamne ferește ce! – dar de! – tot erà mai bine să nu afle
bărbatul.

Văzându-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaș, începù să se plângă,
nevasta ca toată muierea bună și credincioasă, îl mângâia cu vorbe bune,
iar Păcală, ca tot omul cum se cade, eșì și el din unghiul lui, ca să-i
spună stăpânului de casă, că e și el aici, să-i ceară iertare, că a
îndrăznit și să-l mai roage și pe el de conac.

«Fă, muiere, – grăì bărbatul, după ce se mai încălzì în cuibul lui, –
mie mi-e foame; n’ai tu ceva de mâncare?»

De! ce să-i faci? omul flămânzește la drum. Nu-i vorbă, mai erà în
traistă merindea, pe care o luase la drum; dar acasă la el omul nu
mănâncă bucuros merindea, cu care se întoarce din drum.

«Vai, săraca de mine! – răspunse nevasta, – dar de unde să am? Eram să
te aștept pe mâne. O să-ți fac însă o mămăliguță bună, ca s’o mănânci cu
o zămuță de usturoiu».

«Mămăliguță să fie!» – grăì bărbatul.

Când e flămând, omul se bucură și de mămăligă.

Om umblat prin lume, Păcală știà, că o să-l poftească și pe el la cină,
ca să mai stee de vorbă, și nici că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot
drumeț erà și el, tot flămând – ca ori și ce om sosit din drum.

Și cum steteau de vorbă în vreme ce nevasta gătia mămăliguța, Păcală,
care nu erà cap sec, se gândia mereu, cum să facă el, ca să nu mănânce
mămăligă, ci purcel fript, frumos și rumen de-ți pocnește șoricul în
dinți, costițe cu varză călită și plăcinte de cele bune; cum ar face, ca
să bea o gură de rachiu și să guste măcar odată din vinul cel vechiu.

Și – lasă pe Păcală, că nu e nici el de ieri de alaltăieri! Simțise
odată mirosul, – și grija lui mai departe.

Ca om drumeț își ținea bățul la îndemână, iar pielea cea de junincă,
marfa lui, toată averea lui, îi erà la picioare.

El se încruntă odată și trase așa cam pe furiș cu bățul în piele.

Bărbatul se cam mirà, că ce va fi având cu pielea, dar nu zise nimic. Al
lui erà bățul, a lui erà pielea: treaba lui erà ce făceà cu ele.

Peste câtva timp Păcală iar trase una cu bățul, ba mai se și răstì la
piele: «Ține-ți gura, slut-o!»

Bărbatul iar tăcù.

Păcală dete de a treia oară și acum se răstì și mai rău.

«Ce ai cu pielea aceea?» – întrebă omul nostru.

Păcală mai dete din umăr, mai se codì, mai se rugà de iertare, că nu
poate să spună.

«Apoi, – grăì el cam cu anevoe în cele din urmă, – piele-ar fi de piele,
dar, așa cum o vezi, nu e piele, ci prooroc, care știe toate cele
neștiute și vrea mereu să spună lucruri de nespus».

«Și ce vrea să spună?» – întrebă mirat bărbatul.

«Uite! – grăì Păcală și puse urechia la piele. – Mare minune! – Zice să
cauți la căpătâiul patului, c’o să găsești rachiu».

Bărbatul căută și găsì.

«Mare minune! Cine l-o fi pus oare?»

«E taină!… răspunse Păcală asta nu se poate ști».

«Și ce mai zice proorocul?»

«Să cauți după cuptor, că vei găsì un purcel fript», – zise Păcală, după
ce puse iar urechea la piele.

«Auzi d-ta lucru ciudat! – Ce mai zice proorocul?»

«Caută sub pat că găsești vinul».

Astfel înainte – până ce nu ieșiră la iveală costițele și plăcintele,
încât numai de-un drag să te uiți la masa încărcată și să te așezi la
ea.

Se mirà bărbatul, se mirà mai vârtos nevasta, s’ar fi mirat satul
întreg, dacă ar fi fost de față; numai Păcală nu se mirà, fiindcă el își
cunoșteà marfa și știà de ce e bună.

«Apoi de! – zicea el mereu, – ăsta-i prooroc, nu fleac, și-ți scoate și
cârtița din fundul pământului!

Va fi fost ori nu așa, destul că Păcală s’a săturat ca un pașă turcesc,
încât abia-l mai țineau curelele.

«Bună treabă proorocul ăsta! – grăì bărbatul nevestei, după ce se sătură
și el. – Nu cumva ți-e de vânzare?»

«Doamne ferește! – îi răspunse Păcală. – Cum aș puteà eu să vând un
lucru ca acesta? – Se poate?!»

«Dar dacă ți-aș da un preț bun?»

«Auzi vorbă! – Preț bun? – Un prooroc ca ăsta e lucru neprețuit».

Doritor cum erà de a se hrănì bine și de a ștì totdeauna cele ce se
petrec în casa lui, omul nostru îl apucă pe Păcală la târg. Ii dete la
început o pungă de galbeni, apoi două, apoi trei și așa mereu înainte
până la șapte pungi, bani frumoși chiar și pentru un om mai bogat decât
Păcală.

«Fiindcă văd și văd, că ții cu orice preț să cumperi proorocul, – grăì
Păcală, muiat, – o să-ți fac după dorință, dar nu pentru bani, ci
fiindcă m’ai primit la casă, m’ai poftit la masă și mi-ai zis o vorbă
bună. Noroc să ai de ea!»

Așa grăì Păcală și-i dete pielea cea de junincă, pentru ca să iee cele
șapte pungi de galbeni, – mulți bani chiar și pentru un om mai bogat
decât Păcală.

Și nu erà pe lumea aceasta om mai fericit decât bărbatul nevestei,
fiindcă putea de aici înainte să știe toate cele ce se petrec în casa
lui și să se mai și hrănească bine.

Iar Păcală, după ce-și vândù pielea și puse bine banii, se culcă să
doarmă, că avea drum lung până acasă în satul lui.

Ziua următoare își luà Păcală rămas bun și plecà iar’ acasă.

Și cum mergea pe drum și cum se simția așa încărcat de bani, cum nu mai
fusese niciodată în viața lui, își puse tare și cu adevărat de gând, că
de aici înainte nu mai vâșcă nici la dreapta, nici la stânga, ci merge
drept înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din
partea altora, nu! nu! nu! – ci se face om ca toți oamenii, care vreau
să aibă obrazul curat, se astâmpără, se pune în rând cu fruntea satului.

Numai dacă n’ar fi fost la mijloc muie rea cea harnică!

Ea, sărmana, nu mai avea astâmpăr, și parcă i-se răsturnà casa în cap,
când se găndià, că proorocul a rămas în paza ei. – Nu poate că Doamne
ferește ce! – dar’ muierile sunt fricoase și nu prea se simt bine, când
se află aproape de niște lucruri, cum erà pielea lui Păcală.

Ea făcù dar’ ce făcù și-și trimise bărbatul iar’ la pădure, apoi, după
ce rămase ea singură, puse, ca muiere harnică ce erà, furca în brâu și
pornì în urma lui Păcală și grăbì și alergă, ca să-l ajungă și să-l
întrebe, ce are să facă și cum să dreagă, ca să facă din piele piele ca
toate pieile și să-i iee darul proorociei?

Păcală, de! – ce să facă și el?! – De pagubă se ferește omul, dar’ de
câștig nici odată: mai luà și dela femee șeapte pungi și îi spuse, că
n’are decât să opărească pielea cu apă de isvor strecurată prin o sită
deasă, și-și urmà calea ca și când nimic nu i s’ar fi întâmplat.

«Acum zău că mă fac om așezat, încât o să ajung chiar vornic în satul
meu! – grăì el după ce sosì acasă.

Se și făcù.

Își zidì, Doamne, o casă frumoasă de nu mai erà în tot satul casă ca a
lui, – colea cu pridvor așezat pe stâlpi și cu cerdac mare, – își
cumpărà pământuri, car cu patru boi, cal de călărit, vacă cu lapte, oi
de prăsilă; – în sfârșit, – toate câte se cuvin la casa unui om cu dare
de mână, toate erau la casa lui Păcală.

Și nu erà în sat om mai așezat decât Păcală.

Numai oamenii din satul lui dacă n’ar fi fost tocmai așa de proști cum
erau!

Văzând cum zidește Păcală, cum cumpără, iar’ cumpără și tot cumpără, cum
dă mereu, fără ca să iee, vecinele începură să șoptească între dânsele
și sătenii deteră cu socoteală, că va fi având mulți bani Păcală și că
banii aceștia ii va fi găsit undeva, îi va fi căpătat ori îi va fi luat
dela cineva. Destul, că voiau să știe, de unde are Păcală banii.

«Măi Păcală, – îl întrebà dar unul dintre oameni, – dar’ tu de unde ai
atâta spurcăciune de ban, de tot dai și nu mai sfârșești?»

Păcală ședea în cerdacul casei cu pipa în gură și privea la carul cel cu
patru boi, care intrà în curtea cea largă și plină.

«De unde am atâta ban? – răspunse el. – De unde, păcatele mele, aș puteà
să am dacă nu din prețul moșiei, pe care am vândut-o?»

«Ce moșie, măi Păcală, că tu n’ai avut moșie?!»

«Apoi vorbă?! Dar’ pielea junincei a cui a fost, măi?! N’a fost a mea?
Asta mi-a fost toată averea: am vândut-o și am luat bani, ca să-mi fac
altă avere în locul ei.»

«Atâția bani pentru o piele de junincă?»

«Măi, dar greu mai ești la cap! – grăì acum Păcală, care ținea să nu mai
umble cu minciuna. – Nu înțelegi tu, că juninca aceea erà junincă de
prăsilă? Dacă o mai țineam, fătà și vițelul creșteà și el se făceà vacă
și aveam două vaci, și două vaci fătau doi viței și se făceau patru
vaci, iar’ din patru vaci se fac opt, din opt șeasesprezece și cu timpul
o întreagă cireadă de vite. Așa se face socoteala, când mergi la târg și
știi, cum să-ți vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai
eac’așa!»

Omul dete din cap, și deteră din cap și se puseră pe gânduri toți
oamenii din satul lui Păcală.

Aveau și ei vițele de prăsilă. De ce adecă numai Păcală să-și vânză
pielea cu preț? de ce să fie ei mai proști decât dânsul? de ce să dee ei
o avere întreagă pentru un preț de nimic?

Se puseră dar de grab, își tăiară cu toții junincile de prăsilă, mâncară
cât putură din carnea lor, iar pieile le duseră la târg să le vânză și
ei, cum a vândut Păcală pe a lui.

Numai că nu se nimerește totdeauna, și nu știu toți oamenii să-și vândă
marfa ca Păcală.

De geaba spuneau ei, că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci
nimeni nu voià să le dee prețul, la care râvniau, și s’au întors ca vai
de ei acasă.

Vai de ei! – dar’ vai și de Păcală!

Când se văzură și cu paguba, și cu batjocura, oamenii se adunară iarăși,
se sfătuiră și tot se sfătuiră între dânșii, că ce să facă și ce să
dreagă, ca să scape de Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială,
că-i va prăpădì pe toți, dacă va mai rămânea cu zile.

«O să-și dee foc la casă, ca să ne dăm și noi la ale noastre», – grăì
unul dintre cei mai prevăzători.

«O să-și frângă vre-un picior, ca să ne frângem și noi pe ale noastre!
grăì altul.

«O să sară în fântână, ca să sărim cu cu toții după el!» – strigară cu
toții.

Nu mai rămânea nici o îndoială, că trebuiau să scape de el, dacă nu
voiau să pieară cu toții ca vai de ei.

Dar’ cum să scape? – Asta erà vorba.

Să-i taie boii și vaca și oile și calul de călărit, să-i dee foc la casă
și să-l gonească din sat. Asta s’ar fi putut. Dar cine puteà să știe,
dacă nu se va mai întoarce?

Trebuia să-i stângă lumina vieții: numai așa erau scăpați, cu adevărat
scăpați de el.

Luară dar hotărîrea să-l omoare pe Păcală; fiind însă, că nu voiau să
facă nici vărsare de sînge, nici moarte de om chiar cu mâna lor, se
sfătuiră din nou între dânșii și după mult sfat chibzuiră să-l arunce în
Dunăre, unde va fi apa mai adâncă, pentru ca nici neam din neamul lui să
nu mai poată eșì la lumina zilei.

Și dacă tot ar scăpà Păcală chiar și din fundul Dunării?

Asta erà! – Și dacă tot ar scăpà!? – Ce erà atunci?!

Nu mai rămândà nici o îndoială, că trebuià să facă ce vor face, ca
Păcală să nu poată scăpà, dar de loc să nu poată scăpà.

Se puseră dar din nou și se sfătuiră și după multă sfătuire mai
chibzuiră să-l bage pe Păcală într’un sac, să strângă bine gura sacului
și să lege sacul cu Păcală cu tot de o peatră de moară, pentruca piatra
de moară, rotundă cum este, să meargă de-adura până în fundul Dunării și
să ducă și sacul cu Păcală.

Ințelegându-se astfel, ei, toți oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu
mare, cum erau, luară sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară
funia, ca să lege sacul de peatră, luară cea mai mare din pietrele de
moară, pe care le putură găsì cale de trei zile de jur împrejur și
porniră cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Păcală, ca să-l ià,
să-l ridice, să-l ducă și să nu se oprească cu el decât în fundul
Dunării.

Păcală ședeà cu pipa în gură în cerdacul casei și se uità la carul cel
cu patru boi, care intrà în curtea lui cea largă și plină, – ședeà
Păcală cu pipa în gură și se uità, când se pomenì cu satul întreg, mic
și mare, de nu-i mai încăpeà curtea cea largă a lui.

Ce să facă? – sărmanul de el, ce să facă?! – Nu-i rămâneà decât să se
deà prins și legat, dacă n’a putut să rămână pe unde fusese mai înainte,
ci l-a pus păcatul să se întoarcă în satul lui, – să se facă om așezat
și să nu mai umble cu minciuna. – Dar o viață are omul și o moarte.

«Mi-a fost, se vede, rânduit, – grăì Păcală, – să mor în satul meu ca om
de treabă».

Căci mai de treabă decum erà nu se puteà face Păcală; asta o simțià și
el.

Ii păreà cu toate aceste cam rău, că trebuià să moară tocmai acum, când
aveà și el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă,
– și ar fi voit Păcală să scape, dacă se poate fără minciună, căci erà
hotărît odată să nu umble cu minciuni; – dar nu se puteà, fiindcă
oamenii erau neîndurați și vicleni.

Se lăsà dar Păcală, se lăsà, fiindcă n’aveà încotro, să-l vâre ca pe un
motan în sac, să-l ià pe sus și să-l ducă la pierzare.

El în frunte, peatra de moară după el, fruntea satului în urmă și satul
întreg, cu mic, cu mare, mai în coadă eșiră din curtea cea largă,
trecură prin sat și o luară peste câmpul nisipos drept spre Dunărea cea
mare și adâncă.

«Stați, măi!» – strigà cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui
Păcală.

Se opriră în loc cu toții, cu mic, cu mare, cum erau.

«Am uitat un lucru», – grăì omul cel cu socoteală.

«Ce am uitat?» – întrebară ceilalți.

«Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării».

«Așa-i, – ziseră oamenii din satul lui Păcală, – am uitat prăjina, ca să
căutăm fundul Dunării».

Il aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-l arunce, fără ca să știe
unde-l aruncă?

Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate
prăjinile și numai apoi îl duseră pe Păcală la Dunăre, – prăjina în
frunte, sacul cu Păcală, peatra de moară, fruntea satului și apoi satul
întreg, cu mic, cu mare, cum erau.

«Stați, măi!» – strigà iar omul cel cu socoteală.

Iar se opriră cu toții.

«Să-l legăm de peatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu
prăjina fundul Dunării!»

«Să-l legăm, – strigară cu toții, – ca să nu fugă!»

Il legară dar pe Păcală de peatra cea mare, apoi plecară ca să caute cu
prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-l arunce.

Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuși
prăjina, dete odată cu ea în valuri, o isbì cât nu mai putù în jos, dar
nu atinse cu ea fundul.

«Aici, – zise el, – Dunărea nu are fund. Trebue să căutăm alt loc».

«Așa e, – strigară eu toții, – trebue să căutăm alt loc, unde are
Dunărea fund.»

Nici că se puteà altfel. Vorba erà, ca peatra de moară să meargă de-a
dura și să se oprească tocmai în fundul Dunării: unde se opreà peatra,
dacă Dunărea nu aveà fund? Ei trebuiau să știe, unde are să oprească
peatra cu sacul și cu Păcală cel din sac.

Porniră dar cu toții, ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva
să-l arunce la loc nepotrivit și să-l scape acum, după ce îl aveau prins
și legat.

Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de peatra cea de
moară, cea mai mare, pe care oamenii din satul lui o putuseră găsì cale
de trei zile de jur împrejur.

«Stați!» – strigă omul cel cu socoteală.

Iar se opriră cu toții.

Ce erà la mijloc?

Ca oameni chibzuiți, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă și să
cerceteze bine mai ’nainte de a-l aruncà pe Păcală în Dunăre.

Unde să-l arunce? – mai la deal, de unde vine apa? – ori mai la vale,
unde se duce?

Unii dedeau cu socoteală, că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de
acolo vine apa și n’ar venì, dacă n’ar fi destulă.

Alții însă erau de părere, că la vale e mai multă, fiindcă acolo se
strânge apa, care vine dela deal, și dacă l-ar aruncà mai la deal, cum
vine apa și tot vine, se scurge și tot se scurge, s’ar pomenì că Păcală
rămâne pe uscat, ese din sac și – vai de capul lor.

Se adunară dar cu toții de se sfătuiră, ca nu cumva să facă vre-o
prostie, și după multă sfătuire se înțeleseră să caute locul cât mai de
vale, pentruca toată apa să se strângă în capul lui Păcală.

Pe când oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu
prăjina cea lungă, iată că vine un jelepar de vite, care duceà o cireadă
de o mie de boi la târg, și cum mergeà jeleparul dealungul malului, dă
de sacul cu Păcală și se miră, cum s’ar mirà tot omul, când ar vedeà în
calea lui asemenea lucru.

«Dar’ tu, măi, – întrebà jeleparul, – cum ai intrat în sac și ce cauți
în el?»

«N’am intrat, – răspunse Păcală, – ci m’au vârît alții în el».

«Și de ce te-au vârît?»

«Ca să mă arunce în Dunăre».

«Și de ce să te arunce?»

«Eacă – păcatele mele! – răspunse Păcală, – fiindcă vreau să mă facă
vornic și eu nu vreau să primesc?»

«Și de ce nu vreai, măi?»

«Apoi de! – zise Păcală. – Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic».

«Și de ce nu e?»

«Fiindcă are neveste multe, și bărbații pleacă cu toții la lucru de nu
se mai întorc cu săptămânile și vornicul rămâne el singur cu nevestele».

«Și de ce nu vrei tu să rămâi cu nevestele?»

«Fiindcă sunt multe și toate tinere și sprintene ca furnicile și nu pot
să le stăpânesc».

Când auzì asemenea vorbe, jeleparul se mirà prea mult, fiindcă el
bucuros ar fi fost vornic într’un sat ca satul lui Păcală.

«Măi, dar’ prost mai ești tu, măi! – grăì el. – Un om mai cuminte ar
primì cu amândouă mânile».

«Un om mai cuminte e mai cuminte și poate, când nu poate prostul, – îi
răspunse Păcală. – Haid! – dacă te simți destoinic, intră în sac și,
când vei vedeà, că voiesc să te arunce în Dunăre, spune-le, că primești
să le fii vornic».

«Și ei mă vor primì oare pe mine?»

«Mai ales! – îi răspunse Păcală. – Cu amândouă mânile!»

Atât îi trebuì jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui
Păcală.

El deslegà dar’ sacul, ca să easă Păcală, apoi se vârî el însuși în sac.

Păcală răsuflà odată ușor de tot, strânse gura sacului, o legà bine,
apoi, – p’aci îi fù drumul – nici că se mai oprì decât la cireada cea de
boi, pe care o mânà acasă la el, în curtea cea largă, care puteà să-i
încapă pe toți.

Eară jeleparul din sac râdea în el, când se gândia, cum are să-i înșele
pe proștii din satul lui Păcală, care nu știau, bieții de ei, că nu mai
e tot un prost ca dânșii în sac.

Râdeà însă mai ales, când simțià, că ei îl ridică pe sus, ca să-l ducă
și să-l arunce în Dunăre la locul, pe care-l găsiseră mai bine înfundat.
Numai atunci, când simțì, că-i dau avânt, ca să-l arunce, abia atunci el
strigà tare cât putù:

«Stați, măi!»

Toți se opriră cuprinși de spaimă și de mirare, fiindcă înțelegeau și
ei, că glasul, care răsunà din sac, nu erà glasul lui Păcală.

«Lăsați-mă, – grăì jeleparul, – că primesc să vă fiu vornic».

«Auzi vorbă! – strigà cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui
Păcală, care erà chiar el vornic în sat, – își preface glasul, ca să
nu-l mai cunoaștem, voiește să ne mai fie și vornic, ba te pomenești,
c’o să ne spună, că el nu e Păcală!»

«Apoi, că nici nu sunt!» – răspunse jeleparul.

Când auziră vorba aceasta, oamenii se supărară, mare minune cum se
supărară, fiindcă îl văzuseră ei înșiși cu ochii lor, când îl vârîseră
în sac și ei înșiși cu mânile lor legaseră gura sacului, – și, supărați
cum erau, năvăliră cu toții asupra lui, îl ridicară cu piatră cu tot și
– una! două! – trei! – bâldâbâc! – îl aruncară în Dunăre, ca nici neam
din neamul lui să nu mai poată eșì la lumină.

Și, Doamne! – cât se simțiau de ușurați, când văzură, că merge drept
spre fundul Dunării, că nu mai ese la iveală și că apa curge mereu dela
deal la vale și se îngrămădește asupra lui.

Eară Păcală ședeà în cerdacul casei și se uità la carul cel cu patru
boi, care intrà în curtea lui cea largă și plină de vite frumoase.

«Stați, măi!» – strigà omul cel cu socoteală. – «Stați!» – strigà încă
odată.

«Ho – stați!» – strigară toți oamenii din satul lui Păcală, când le
văzură ochii ceea-ce mintea nu puteà să le înțeleagă, și se opriră cu
toții și rămaseră încremeniți în loc.

«Dar’ tu, măi, cum ai ajuns aici?» – întrebà vornicul satului.

«Așa-i, – ziseră cu toții, – cum ai ajuns tu aici?»

«Mare lucru?!» – răspunse Păcală. – «Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum
ați ajuns și voi, venind de acolo până aici?»

«Dar’ tu ești mort, măi! te-am aruncat în Dunăre!»

«Aș’!» – grăì Păcală. – «Apa Dunării e rece și te face mai sprinten
decum ai fost».

«Mare minune!» – strigară oamenii. – «Cu ăsta nu e chip s’o scoți la
capăt. Îl aruncì legat de o piatră de moară în Dunăre, și se întoarce
mai degrabă decât tine acasă».

«Dar’ vitele cele multe și frumoase de unde le ai?» – întrebară ei.

«De unde să le am, – răspunse Păcală, – dacă nu de acolo, unde m’ați
lăsat voi?»

«Dar’ cine ți le-a dat?»

«Cine să mi-le dea? – Le-am luat eu: ia omul cât poate, și ce nu poate
luà, mai lasă și pentru ații».

Atât le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Așa cum erau adunați la
casa lui Păcală, plecară cu toții înapoi la Dunăre și nu mai steteră la
sfat, ci se aruncară ca broaștele-bâldâbâc! bâldâbâc! care mai de care
mai iute în valuri, ca să ia fiecare cât poate, iar nevestele lor
rămaseră pe țărmure, așteptându-și fiecare bărbatul cu turma de vite.

Erà, se înțelege, și popa între dânșii, și fiindcă popii sunt mai lacomi
ca alți oameni, el se repezì mai tare decât ceilalți și sărì unde erà
mai afundă apa, dar’ potcapiul tot îi rămase pe deasupra.

Preoteasa, care stetea pe țărmure, lacomă și ea, văzând potcapiul,
credea că n’are popa destulă vîrtute, ca să se cufunde, și că vor luà
alții toate vitele mai înainte de a fi ajuns și el la fund.

«Mai la fund, Părinte! – strigà dar’, – mai la fund! că acolo sunt cele
coarneșe!»

A și intrat popa cât de afund, dar’ nici nu s’a mai întors nici el, cum
nu s’au mai întors nici ceilalți.

Așa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om
în satul lui, fiindcă de! erà numai el sigur și nevestele.

Cine o știe mai departe, mai departe are s’o spună.



PETREA PROSTUL

A fost ce-a fost: dacă n’ar fi fost, nu s’ar povestì.

A fost odată un om, care erà bogat de nu-și mai ținea seama bogățiilor.
Aveà ogradă largă de se puteau învârtì în ea de șapte ori câte șapte
care cu patru boi, iar împrejurul ogrăzii erau case cu lărgime, hambare
și șuri, grajduri și șoproane și fel de fel de alte olate; aveà țarini
întinse, vii și livezi, crânguri și fânețe; aveà boi de jug și cai de
ham o mulțime, vaci cu lapte cireadă întreagă, turme de porci, de oi și
capre; nici că se poate spune ce n’avea, căci în belșug îi erau toate.
Pe deasupra îi mai făcuse Dumnezeu parte și de trei feciori, tot unul și
unul: cel mai mare numai el ca el, cel mezin să-i cauți pereche, iar cel
mai mic, Petrea, și mai prostănac, căci, de! – ori și cât ar fi trăit în
lume, el tot mai mic, tot prâsle rămânea.

S’a nimerit, că omul acela, așa bogat, cum erà, a trăit, ca toți
oamenii, cât i-a ținut firul vieții, apoi a murit lăsând cu limbă de
moarte, ca cei trei feciori ai lui să împartă bogățiile rămase frățește
și fără de gâlceavă între dânșii.

«Hm! Ce-i aia!? – întrebă Petrea nedumirit. – Cum se face când se
împarte frățește?

«Cum se face? – răspunse fratele cel mare, care erà și mai cuminte. –
Foarte ușor se face! Impărțeala frățească: iai din toate câte trei,
zici: «Una mie, una ție și una lui» și bagi de seamă, ca toate trei să
fie la fel. – Ai înțeles?».

«Am înțeles, – grăì Petrea dumirit. – Iai, zici și ții odată cu capul să
fie la fel.»

«Pentruca, – adăugă fratele mezin, tot cu minte și el, – nici înșelat să
nu fii, nici pe altul să nu înșeli.

«Nici, nici!» grăì iar Petrea acum de tot dumirit.

După ce i-au făcut dar tatălui lui o înmormântare cum se cuvenea unui om
de seama lui, cei trei frați se apucară să facă împărțeala frățească a
moștenirii ce le rămăsese dela dânsul, «una mie, una ție și una lui».

E însă mai greu s’o faci decât s’o zici.

Lasă că erau atât de multe și de deosebite lucrurile, pe care aveau să
le împartă, încât ei steteau și se uitau zăpăciți unul la altul,
neștiind de unde să înceapă și cum să urmeze, dar mai erà și alta.

«De! – zise Petrea. – Toate sunt ale noastre și-o să le împărțim cum le
vom fi împărțind; unde pun eu însă pe ale mele?»

«Așa e! – grăiră ceilalți doi frați, cel mare și cel mezin, care erau
mai cu minte. – Unde să le pună fiecare pe ale sale?»

Erà lucru apropiat de mintea omenească, că au să împartă, înainte de
toate curtea cea mare și largă, ca să aibă fiecare unde să pună pe ale
sale.

Cum s’o împartă însă?

«Cât mie, atât ție și atât lui», – zise Petrea, care țineà să se
’mplinească ’ntocmai voința tatălui său și știà acum, ce fel să face
împărțeala frățească.

După multă bătaie de cap frații luară între dânșii înțelegerea, ca cel
mai mare, ca mai mare, să se așeze la dreapta, Petre, ca cel mai mic, să
treacă la stânga, iar cel mezin, ca mezin, să rămâie la mijlocul
ogrăzii, apoi începură, mergând Petrea și fratele mai mare spre mijloc,
iară fratele mezin spre Petrea, să-și măsoare fiecare cu pasul său
partea, «unu eu, unu tu și unu el». Când Petrea ajunse pept la pept cu
fratele său mezin, împărțeala erà făcută și avea fiecare, unde să pună
pe ale sale.

Mai rămâneà, nu-i vorba, neîmpărțită bucata dela mijloc, până la partea
fratelui mai mare, dar pe aceasta, ca să nu fie gâlceavă, au împărțit-o
frații mai mari între dânșii.

«Așa! – grăì Petrea, – și-a făcut fiecare partea dreaptă: hai la
celelalte».

«Haid’! – ziseră frații lui.

Fiindcă găinile alergau în toate părțile și nu țineau seamă de
împărțeala făcută, ci râcăiau și ici, și colo, hotărâră să le ’mpartă,
ca să ție fiecare pe ale lui în partea lui.

«Una mie, una ție și una lui», – nu e nimic mai ușor. Rămase însă în
cele din urmă un cocoș: ce să facă cu el?

Ba că mie, ba că ție, ba că lui…

«Haid’ să-l tăiem, să-l jumulim, să-l frigem și să-l mâncăm!» – grăì
Petrea.

Mai frățească împărțeală nici că s’ar fi putut.

Ii tăiară dar gâtul, îl jumuliră, îl traseră în frigare și-l fripseră.

«Stați! – strigă acum Petrea. – Fiindcă fui mai ’nainte la margine,
lăsați-mă acum pe mine la mijloc».

«Bun! – zise fratele mai mare și-apucă el o pulpă, fratele mezin altă
pulpă, iar lui Petrea îi rămase târtița, – el o aripă cu o parte din
pept, fratele mezin altă aripă cu cealaltă parte din pept, iar lui
Petrea îi rămase gâtul, pe care e, precum se zice, atâta carne, că nu e
nimeni în stare s’o ciugulească toată.

Porniți odată așa, așa au și dus-o strună înainte și le-au împărțit
toate câte erau în casă și ’mprejurul casei, și rațe, și gâște, și
curci, și oi, și capre, și porci, și cai, și boi, și unelte de tot
felul, și lucruri din casă, zile ’ntregi dearândul au tot zis «una mie,
una ție, una lui» și și-a făcut fiecare partea dreaptă, cum se cuvine
între frați.

A rămas în cele din urmă să facă împărțeala casei, a hambarelor și a
șurilor, a grajdurilor și a șoproanelor și a celorlalte olate ce mai
erau împrejurul ogrăzii celei mari.

«Asta e asta! – grăì fratele cel mai mare și mai cu minte. – Cum să
’mpărțim casa, care e mare, frumoasă și cu multă lărgime, dar una
singură!?

«Asta e, vezi, asta! – grăì și fratele mezin. – Cum să-și iee fiecare
partea?»

Petrea se uită mirat când la unul, când la altul.

«Cum!? – zise el. Tot cum le-am împărțit și pe celelalte: una mie, una
ție, una lui și bagi de seamă, ca să fie la fel».

Au sucit-o frații și au învârtit-o, s’au gândit și s’au socotit, au
chibzuit și au răschibzuit și în cele din urmă au ajuns, ca oameni cu
minte, să înțeleagă, că tot nu le rămâne decât să dărâme casele și
hambarele, grajdurile și șoproanele, șurile și celelalte olate și să-și
facă fiecare partea din toate, «una mie, una ție și una lui».

S’au pus dar pe muncă grea și au asudat și azi, și mâine, și poimâine,
dar nu s’au lăsat până ce n’au făcut împărțeala frățească.

«Halal să ne fie! – grăì fratele cel mare și mai cu minte. Mult a fost;
puțin a rămas: să ieșim acum la țarini și la livezi, la vii și la
crânguri, la fânețe și la imașuri».

«Să ieșim! – grăì fratele mezin.

«Să mergem! – grăì Petrea, care înțelegeà și el, că numai asta mai
rămâne.

Nu-i însă chip să-i împaci pe oameni când au să împartă ceva între
dânșii. Chiar frați să fie, ei se gâlcevesc pentru te miri ce lucru de
nimic când li se pune ceva de-a curmezișa.

Au eșit ce-i trei frați și-au început să-și măsoare după rânduiala
făcută odată cu pașii săi partea, «una mie, una ție și una lui». Au
împărțit și via butuc cu butuc, și livezile pom cu pom, și crângurile
copac cu copac și tufă cu tufă, dar, când au ajuns la imașul, unde
păștea cireadă de vaci, s’au încurcat. Au făcut, nu-i vorbă, împărțeala
vacilor și a vițeilor, tot «una mie, una ție și una lui,» «unul ici,
unul colo și unul dincolo.» Mai erà însă și taurul, ăsta singur el în
întreaga cireadă, și taur – să-i tot cauți perechea și să tot alergi și
să n’o poți găsì, și mare, și lat în piept, și puternic în cerbice, și
cu capul mic, și cu coarnele mari și țapoșe, și cu niște ochi mari,
încât să te uiți în ei și s’o rupi la fugă. S’alergi pe la toți
împărații și asemenea taur n’o să găsești.

«Dar cu ăsta ce facem?» – întrebă fratele, mai mare care știà, ce va să
zică un taur frumos, – fală în lume – nu altă.

«Asta-e, vezi, ce facem cu ăsta!?» grăì fratele mezin, care știà și el.

«Ce să facem!? – răspunse Petrea. – Ce am făcut cu cocoșul: îl tăiem, îl
jupuim, frigem și-l mâncăm.»

«Ferit-a sfântul! – strigară cei doi frați mai mari într’un glas. –
Cocoșul e cocoș, iar taurul e taur!»

Ba că da, ba că nu; mai unul una, mai altul alta: ținea fiecare ca
taurul să rămâie întreg și să fie al lui și numai al lui, și s’ar fi
încăierat în cele din urmă frații dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu lui
Petrea un gând bun.

«Știți ce!? – grăì dânsul. – S’o lăsăm la un noroc. Să ne zidim fiecare
câte un grajd și, când grajdurile vor fi gata, să-i dăm taurului drumul:
în al căruia grajd va intrà, al aceluia să fie!»

«Așa să facem!» – ziseră ceilalți doi, care nu se îndoiau nici unul,
nici altul, că va ști să potrivească lucrurile așa, ca taurul în
grajdiul său să intre.

Fratele cel mai mare, isteț mare minune, căută dar pe cei mai vestiți
zidari și meșteri de tot felul și se învoì cu ei, ca să-i zidească un
grajd frumos cum n’a mai fost, cu fel de fel de turnulețe și floricele,
încât taurul să alerge cu ochii închiși la el după ce-l va fi văzut.

Fratele mezin nu se lăsă nici el mai pe jos, ci trase cu ochiul, ca
grajdiul să-i fie pe cât se poate mai și mai decât al fratelui său mai
mare.

Petrea, prostănac, cum erà, trăgea și el cu ochiul și stătea buiguit, nu
știà cum să înceapă, cum să urmeze mai departe și amânà lucrurile de azi
pe mâine. De geaba-i dedeau zor ceilalți doi, căci el zicea mereu:
«Grija mea! – De mine să nu vă doară capul!»

După ce frații mai mari își isprăviră fiecare grajdul, mare frumusețe
amândouă, încât nu mai știai ce să zici, ei nu mai voiră să aștepte și
nu-i rămase lui Petrea decât să-și facă și el în pripă ceva ce seamănă a
grajd. Se duse dar în crângul lui, tăiè câți-va copaci, încărcă vre-o
trei care de crăci cu frunzar și-și alcătuì în pripă un fel de covergă
cu pereții de frunzar și cu acoperișul de șovar verde.

Râdeau frații lui în pumni, dar și lui îi râdea inima de bucurie când se
uità la verdeața cea frumoasă.

Dar când au adus taurul și i-au dat drumul la mijloc, între cele trei
grajduri, și l-au lăsat să-și aleagă după plac adăpostul!?

Erà zi de vară, caldă și cam cu zăduf; musculițele de tot felul deteră
din toate părțile năvală asupra bietului de dobitoc, care clătinà mereu
din cap și se apărà, cât puteà, făcându-și vânt cu coada. Orișicât de
frumos și de puternic, el tot fire de bou aveà și nu vedeà nici
turnulețele, nici floricelele, ci se plimbă câtva timp mai încoa, mai
încolo prin curte, apoi o luă drept spre umbra de verdeață și intră în
coliba lui Petrea, dar intră, încât nici cu biciu de foc nu l-ai mai fi
putut scoate.

Cei doi frați, cel mare și cel mezin, rămaseră ’ncremeniți, arși,
fripți.

«Prost dobitoc! – grăì cel mai mare. Care va să zică – s’a mântuit: a
intrat, Petre, la tine și al tău e».

«Asta e, vezi, asta! – grăì cel mezin. A luat-o prostește și n’ai ce
să-i mai faci».

Nu degeaba se zice, că prostul și norocul umblă pe același drum și la
tot pasul se întâlnesc.

Mare cătran pe cei doi frați mai mari când îl vedeau pe Petrea
fălindu-se cu taurul lui! Lasă că râvneà fiecare la el, dar nic că erà
așa frumusețe de taur pentru mutra unui prostănac ca Petrea. Ce să facă
el? – cum să-i poarte de grije!?

«Măi, Petre, – grăì fratele mai mare. – Hai să facem una, ca să fie
făcută: dă-mi taurul mie, că-ți dau pentru el a patra parte din partea
mea».

«Atâta dau și eu, ca să mi-l dai mie! – strigă fratele mezin, – că om
sunt doară și eu».

Petrea se uită zăpăcit când la unul, când la altul din frații lui. Ar fi
dat, ca să nu fie gâlceavă, cu dragă inimă taurul, dar nu știà, căruia
dintre amândoi să-l dee, căci împărțeala fusese făcută frățește și a
patra parte a unuia erà întocmai a patra parte a celuilalt.

«De! – ce să fac? zise el. – Care dă mai mult, acela să-l aibă și să-l
stăpânească».

«Dau jumătate!» strigă fratele mai mare.

«Dau și eu tot jumătate!» strigă cel mezin.

«Dau trei pătrimi!» strigă iar cel mare.

«Dau și eu tot atât! se îndărătnicì cel mezin.

«Dau tot ce am!»

«Dau și eu!».

Așa sunt oamenii când se îndrăcesc: chiar frați să fie, nu se dau, nu se
lasă, și dacă fratele cel mai mare și-ar fi dat și căciula pe deasupra,
și-o dedea și cel mezin pe a lui. Pace și înțelegere frățească nu mai
erà cu putință decât dacă Petrea-și păstrà taurul.

Ba nici așa.

De câte-ori Petrea-și scotea taurul la pășune și frați-l vedeau, cearta
erà gata.

Erà destul ca fratele mezin să se uite la el pentru ca fratele mai mare
să se facă pară de foc și să-i strige.

«Ce te uiți așa!? – Degeaba, că nu e al tău!».

«Dar nici al tău!» – răspundea fratele mezin, iar de acolo înainte
cearta se înteția și se nădea, încât îi prindea noaptea ocărindu-se unul
pe altul.

Iar dacă nu se uità fratele mezin la taur și se făcea, că nu-i pasă,
fratele mai mare crăpà de necaz și strigà:

«Nu-l vezi? – chiorule!»

«Las’ că-l vezi tu» – îi răspundea celalt și iar se înteția și se
înnădea cearta.

«Vai de maica mea! – își zicea Petrea. – Mare pacoste taurul acesta! –
Ce să fac cu el, ca să scap de gâlceavă!? – Tot mai bine ar fi fost să-l
tăiem, cum am zis eu».

Vai ar fi fost însă de capul lui, dacă s’ar fi încumătat să-i pună
cuțitul în piept, căci l-ar fi făcut miș-fărămiș fratele mai mare și cel
mezin.

«Am, – zise el, – să-l duc la târg și să-l vând, ca să scap de el, celui
ce-mi va da mai mult».

Așa a și făcut.

Intr’o dimineață, când l-a scos la pășune, nu l-a mai oprit la vaci, ci
a plecat cu el la târg, ca să-l vândă.

Petrea la târg! – Mare încurcătură! – Să-i zici «prostul târgului» și nu
alta.

Nu mai fusese adecă Petrea la târg, nu știà, ce e târgul și cum se
târguiesc oamenii: știà numai așa, din auzite, că la târg e multă lume
și încă mai multă vorbă, că unul întreabă, iar celălalt dă răspuns și că
cel ce vrea să vândă mai scade din preț, dacă nu i se dă cât cere.

«Las’ pe mine, că știu eu, – își zise el. – Pe mine n’are nimeni să mă
prostească.»

Apucând drumul de țară, care ducea spre târg, el mergea a’ndelete ca
omul care n’are grabă și știe să-și facă treaba, taurul înainte și el pe
urma lui, taurul mugind din când în când, iar el ici șuerând, ici
cântând din frunză.

Dela o vreme începù să întâlnească oameni, care se întorceau dela târg.

«Bun întâlnit, vere! – îi zise unul mai doritor de vorbă. – Frumos taur!
– Îl duci la târg? – Ți-e de vânzare? Ce ceri pe el?»

«Hait! – am sosit în târg!» – își zise Petrea… Acum ține-te bine și nu
te da.»

«Mulțam Dumitale! – îi răspunse apoi drumețului. – Mi-e și-l duc și cer
o mie de lei și o sută de gologani și zece parale, – și cer atât, ca să
am de unde să mai las».

«Mulți bani, dar și taurul e frumos», – îi răspunse omul, care n’avea
gând să cumpere, și-și căută de drum.

Peste puțin se întâlnì Petrea cu alt om.

«Așa-i la târg: unul pleacă și altul vine», – își zise el.

«Frumos taur! – grăì și acesta. – Ți-e de vânzare și-l duci la târg: ce
ceri pe el?»

«Nouă sute nouă-zeci și nouă de lei și nouă-zeci și nouă de bani și nouă
parale, răspunse Petrea, ca să arate, că știe să se se târguiască.

Drumețul se uită cam cu coada ochiului la el și-și căută de drum.

Iar se ’ntâlnì apoi Petrea cu alt drumeț și cu iar altul, la fiecare pas
cu câte unul, cu mulți de-a rândul, și toți ziceau, că e frumos taurul
și-l întrebau, ce cere pe el, iară el, om, care știe să se târguiască,
scădea mereu din preț și-a tot scăzut până ce nu mai aveà ce să scadă.

«Mare bucluc pe capul meu taurul acesta! – își zise el amărît. – Toți
întreabă, dar nici unul nu stă la târg. Ce va fi având taurul acesta de
nu vreà nimeni să-l cumpere!?»

Ar fi fost în cele din urmă ’n stare să-l dee și de pomană – numai să
scape de el.

Iată, în sfârșit, și unul, care voia în adevăr să-l cumpere.

Acesta se sucì, se ’nvârtì ’mprejurul taurului.

Se uită la peptul lui și zise «Frumos pept!»

Se uită la cerbice și zise «Minunată cerbice.»

Se uită la cap și la coarne și zise. «Așa cap și așà coarne – mai
înțeleg și eu! – Ei, ce să-ți dau pe el?»

«Un leu, – răspunse Petrea, – și un gologan și o para: nu mai am din ce
să scad».

Omul se uită încruntat la dânsul.

«Spune vorba de om cu minte, – îi zise, – și nu-ți bate joc de mine.
Prea e frumos taurul, ca să mi-l dai cu așà preț și să vede că vrei să
mă iei drept cine știe cine».

«Ahaha! – își zise Petrea înviorat. – Știu acum și eu, de ce nu vreà
nimeni să-l cumpere: prea e frumos, și se tem, precum se vede, toți, ca
să nu le fie pricină de gălceavă, cum mi-a fost mie, la casă».

«Să vii mai târziu, – îi zise apoi omului, c’o să ne ’nțelegem.»

După ce apoi omul își urmă drumul și se mai depărtă, făcù Petrea ce făcù
și rupse unul din cele două coarne, ca să nu mai poată zice nimeni, că
ele sunt prea de tot frumoase.

«Frumos taur! – grăì un trecător. Păcat, că are numai un corn.

Iar făcù Petrea ce făcù și-l rupse și pe acesta, ca să nu se mai
oprească ochii lumii asupra lui.

Mai merse cât mai merse așà cu taurul ciut și ciuf. Călcà țanțoș și-și
purtà nasul în vânt ca omul, care a știut să facă treabă bună. Acum însă
drumeții treceau înainte fără ca să-l mai întrebe, dacă vinde ori nu
taurul și cât cere pe el.

«Se vede că-i supără urechile cele mari, care atârnă de să văd cât
colo,» zise el și-i tăiè taurului mai întâiu urechia dela dreapta, apoi
cea dela stânga, ba în cele din urmă și coada ca, să nu-i mai atârne
nimic.

Te prindea mila când te uitai la bietul de dobitoc ciopârtit și pocit,
dar Petrea mergea tot țanțoș în urma lui, căci știà, că nimeni n’o să
mai zică și acum, că prea e frumos, nimeni n’o să se mai gâlcevească
pentru el.

Nu-l mai întrebà însă nici acum nimeni, care e prețul, la care ține, și
i se urâse omul să-l tot ducă și să meargă după el.

«Păcatele mele! își zise el. Ce-a căzut taurul acesta năpaste pe capul
meu!? Imi vine să-i dau una ’n cap, ca să se mântue, odată!»

N’a făcut-o aceasta, dar, ca să-l mai dreagă, a potrivit-o cum a putut-o
și l-a spetit de unul din picioarele de din napoi, încât călcà biata
vită șoldiș și abia se mai mișcà de ici până colo.

Drumul de țară treceà când printre țarini, când printre livezi și
fânețe, când iar printre crânguri și păduri cum trec toate drumurile,
care duc departe. Sosind acum iar la o pădure bătrână, codru-nu alta,
taurul, chinuit cum erà, s’a oprit în umbra unui copac bătrân și
noduros, s’a lăsat jos și n’a voit să meargă înainte.

«Bună și asta, – zise Petrea, – că obosit sunt acum și eu și zor prea
mare nu avem. Așa e când mergi la târg: mai mergi, mai te oprești, ca să
faci popas, și iară mergi și iar te oprești, că vreme e destulă pentru
omul, care n’are altă treabă.»

Erà așa cam prin amurgul serii, și se pornise vântul, încât fremătà
codrul.

Copacul cel bătrân și noduros pare-mi-se că erà scorboros, căci începù
să scârție din când în când în bătaia vântului, și de câteori scârțâià
se porneà din el un sunet parc’ar fi scuturând cineva de undeva o pungă
de bani.

Petrea trase cu urechea.

Lihnit, cum erà, să-și vândă taurul, ca să scape de el, erà în stare să
intre în târg și cu copacii din codru.

«Mare minune! – își zise. Te pomenești că e fermecat copacul acesta,
copac năsdrăvan, care vorbește pe scârțâite! Nu cumva-ți vine să cumperi
taurul de s’a oprit tocmai aici la tine?» întrebă dânsul.

«Scârți! – scârți!» – făcù copacul clătinat de vânt, și iar s’auzì ceva
par’că s’ar fi scuturând o pungă cu bani.

«Cum ai zis!? – grăì Petrea. – Marți, – Marți!? – Să ți-l dau, că-mi dai
banii Marți?»

«Scârți! – scârți!» – făcù iar copacul.

«Bine, fie și Marți, – grăì Petrea. Se fac daraveri și pe așteptare și
mare lucru nu e să aștept până Marți. Vorba omului e vorbă: un leu, un
gologan și-o para, și vin Marți să-mi iau banii.»

«Scârți, scârți, scârți!» – făcù copacul și-a treia oară, și de aci
înainte puteà Petrea să se’ntoarcă cu gândul împăcat acasă.

S’a și întors liniștit și a’ndelete ca omul, care și-a făcut treaba și
știe, că nu mai are nici o grije.

A dat însă de dracul după ce a ajuns în fața fraților săi.

Se bucurà, ce-i drept, cel mare că n’o să mai poată vedeà cel mezin
taurul, cel mezin, că cel mare n’o să-l mai poată vedeà, și se bucurau
amândoi, că nu-l mai are nici Petrea, care se bucurà și el, c’a scăpat
de gâlceavă: au sărit însă amândoi frații ca înțepați de vespe când au
aflat, cui i-a fost vândut taurul.

«Auzi – prostul târgului, – strigară ei. Curat ca în poveste, să intre
în vorbă cu copacii dela marginea drumului și să părăsească așa
frumuseță de taur zicând, că l-a vândut!»

«Las pe mine, că știu eu ce-am făcut!» răspunse Petrea tare încredințat,
c’o să-și ià banii, prețul taurului.

S’a și dus Marția viitoare, cum fusese vorba, ca să și-i ceară, dar
copacul făceà și acum, «scârți, scârți!»

Imprejurul copacului erau risipite ciolanele taurului, pe care-l
mâncaseră, precum se vede, lupii.

«Cum ai zis!? – grăì Petrea. Iară Marți, – altă Marți!? Taurul l-ai
mâncat, precum văd, până la ciolane și cu banii mă amâni!? Haid, fie și
asta! Te mai aștept, că pe așteptate ți l-am dat, dar să știi, că Marția
viitoare nu mai vin cu mâna goală, ci iau cu mine securea și ori îmi iau
banii, ori te tai – parc’că n’ai mai fi stat în picioare.»

Așa a și făcut.

Marția viitoare a luat cu el securea, un securoiu, nu glumă, și, fiindcă
copacul tot scârțâia și numai scârțâià și acum, Petrea s’a suflecat,
și-a mai strâns cureaua dela brâu și dă-i cu securea, dă-i cu toată
vîrtutea, ca să-l crape și să-l doboare ca pe un nemernic, care nu se
ține de vorbă.

Copacul acela erà scorburos, și-un nenorocit oarecare, cine-o fi fost,
fugind, pe semne, de niscai-va dușmani, care-l urmăerau, și neputând
să-și ducă cu sine comorile, le-a ascuns în scorbură cu gândul de a venì
apoi – așa mai pe furiș – ca să și le ià. Se vede însă, că n’a mai putut
să se întoarcă, de oarece, crăpând copacul la loviturile de secure,
deodată începură să se verse din el bani, tot galbeni cu zimții
neatinși, noui, nouți și sclipitori parcă ar fi ieșind chiar acum din
tipar.

«Așa mai vii de acasă! – grăì Petrea mulțumit. Acum ne mai ajungem la
vorbă. Ne cam încurcăm, ce-i drept, că n’ai precum, se vede, mărunțiș,
dar o s’o descurcăm și asta!»

El luă apoi din grămadă un galben și plecă cu el acasă, pentruca să-l
schimbe, să-și ià leul, gologanul și paraua și să se întoarcă dup’aceea,
ca om cinstit, cu restul.

Frații lui, cel mai mare și cel mezin, se uitară zăpăciți unul la altul
când aflară, cum a dat el de bani. Vedeau ei, că în scorbura copacului e
o comoară și că mare prostie a făcut Petrea de n’a luat-o întreagă de
acolo.

«Măi! Tare ești prostănac! îi zise fratele mai mare. Nu vezi tu, că
copacul nu s’a târguit cu tine, ci ți-a zis să vii Marți și să iei drept
preț al taurului tot bănetul ce vei fi găsind!?»

Cam așa i se păreau și lui Petrea lucrurile, căci copacul în adevăr nu
se târguise.

«Dar e mult bănetul, foarte mult!» grăì dânsul.

«Mult, puțin, cât o fi, – întâmpină fratele mezin: – norocul nostru e!
Fiindcă taurul erà singur și nu l-am putut împărțì, am lăsat-o la un
noroc, și norocul e, că putem împărțì galbenii frățește, cum a lăsat cu
limbă de moarte tata, fie iertat. «Unul mie, unul ție și unul lui!»

Asta o înțelegeà și Petrea: dac’așa a lăsat tata cu limbă de moarte, așa
trebuia să fie.

Și-au înjugat dar frații boii, fiecare la carul său, și au plecat să
împartă comoara, s’o ridice și să-și aducă fiecare partea acasă.

Haide-haide, încetișor cum se merge cu carul cu boi, numără apoi: «Unul
mie, unul ție, și unul lui», cu băgare de seamă, ca nici să nu înșeli,
nici înșelat să nu fii, mai răsufli puțin, mai schimbi o vorbă: pe
înserate plecaseră, iară, când s’au pornit cu carele încărcate de
galbeni spre casă, erà în amurgul dimineții și se mai porniseră și alții
la drum.

«Am pățit-o! – grăì fratele mai mare când zărì un șir de care ce veneau
din cealaltă parte spre dânșii. Te pomenești, că prind de veste că avem
bani în care și ne omoară, ca să ià banii dela noi. Voi să nu fiți însă
proști, ci să le spuneți, dacă vă vor fi întrebând, că aveți în car fie
porumb, fie mălaiu mărunțel, fie orz pentru păsări.»

«Așa o să facem?» – răspunse fratele mezin.

Intâlnindu-se apoi cu drumeții, aceștia le deteră, cum se obișnuiește
între oameni, binețele cuvenite și-i întrebară, de unde, până unde și ce
duc în care.

«Eacă niște porumb,» – mințì fratele mai mare.

«Eacă niște mălai mărunțel,» – minți fratele mezin.

Petrea însă nu mai mințise încă în viața lui, nu știà să mintă nici acum
și nu știà, ce să răspundă.

Ca să nu supere însă pe frații lui, el o scăldă în două ape.

«Bani buni, – răspunse el, – așa știu eu, dar nenea zice să vă spun, că
e orz pentru păsări.»

«Bani buni să iei pentru el!» răspunsără drumeții căutându-și de drum.

Ce să le vadă apoi ochii după ce au sosit acasă.

In carul fratelui mai mare erà porumb și numai porumb, în carul fratelui
mezin erà mălaiu mărunțel și numai mălaiu mărunțel, ear în carul lui
Petrea rămăsesără întregi și neatinși galbenii, pe care-i încărcase.

Cei doi frați mai mari rămaseră uitându-se cu buzele umflate unul la
altul. Știe însă omul deștept să iasă din ori și ce încurcătură.

«Vezi tu, măi, ce e norocul când se ține de capul omului! – zise fratele
mai mare. Ce am face noi cu atâta bănet, dacă n’am avea ce să mâncăm. Ca
să nu murim de foame, Dumnezeu a rânduit că unul să aibă porumb, altul
mălaiu mărunțel, iar al treilea bani, ca să le împărțim frățește toate.
O baniță mie, una ție și una lui!

«Cum a lăsat tata cu limbă de moarte,» grăì Petrea, care înțelegea și
el, că așa are să se facă.

Se puseră dar din nou la împărțeală.

Când colo… caută încoa, caută încolo, scociorește, răstoarnă-le toate
de-a valma, fă-le val vârtej: n’aveau și n’aveau la casa lor baniță, cu
care să măsoare.

«Haid! – îi zise fratele mai mare lui Petrea, – dă fuga în vecini, la
popa, și roagă-l să ne împrumute până pe însărate banița lui. Să nu te
pună însă păcatele să-i spui, că avem și bani de împărțit, că te
pomenești, că se pune la pândă și-i hapsin popa de face ce face, ca să
rămânem fără de ei.»

«Mie-mi spui!? – răspunse Petrea. Las’ pe mine, că știu eu, cum să-l iau
pe popa!»

Pe aci-i fu apoi drumul, cu un picior în prag și cu altul la portița
popii.

«Să ne dai, – zise, – până pe’nserate cu împrumut banița, că ți-o dăm cu
camătă cu tot, dar să nu crezi, că sunt nișcai-va bani ceeace măsurăm cu
ea. E porumb și mălaiu mărunțel și ce-o mai fi.»

Popa îi dete banița și rămase pus pe gânduri. Nu i se părea lucru curat
vorba cu banii. De! – îl știà pe răposatul om bogat, și mare minune n’ar
fi fost să le fi lăsat feciorilor săi vre-o comoară, pe care o împart cu
banița mea între dânșii.

«De! – mai știi!? – își zise. Nici cu gândul n’ai gândì, de unde-ți sare
iepurele: Ia să-mi caut eu de treabă.»

Un rând dar, două umplură și deșertară frații și cânele începù să latre,
– așa mai rar, apoi tot mai întețit și în cele din urmă parcă l-ar fi
apucat ceva cu totul de aproape. Nu mai rămânea îndoială, că e prin
apropiere cineva, care dă năvală și nu vrea o dată cu capul să o iee
înapoi.

«Teamă mi-e, Petre, – zise fratele mai mare, – că iar ai făcut vre-o
prostie și popa sta la pândă, că lătratul ăsta nu-i a bine: ia du-te și
vezi, ce e și cum.»

Petrea ieșì într’o săritură și, ieșit, rămase cu gura căscată.

Ce erà adecă.

Popa, ne mai putându-și stăpânì râvna, în adevăr ieșise, ca să stee la
pândă. Când erà însă să treacă peste gardul de pari, l-a zărit cânele și
a sărit la el. Dă cânele să-l tragă jos, dar dă și popă să sară înapoi
și, cum erà cuprins de spaimă, și-a perdut sărita, a căzut într’un par
și-a rămas înfipt în el ca într’o țeapă, încât se sbătea ca vai de el
dând din mâni și din picicioare.

«Aoleo! – strigă Petrea și, om milos, alergă să-i vie înt’ajutor și să-l
scoată cumva din țeapă.

Popa se zbătea însă ca scos din minți și cu cât mai rău se zbătea, cu
atât mai adânc intrà parul ascuțit în el. Când Petrea sosì la el, parul
erà intrat adânc de tot și abia mai putù să prindă vorbele:

«Sai, taică, și mă scapă, că n’o să mai stau cât voiu mai trăì la
pândă!»

Nici n’a mai stat, că acolea i s’au înfundat zilele.

«Am pățit-o! – strigă Petrea cuprins de groază după ce se întoarse la
frații lui. – A murit popa tras în țeapă și-o să ne scoată pe noi
vinovați de a-l fi omorît.»

Fratele mezin, cuprins și el de groază luă ce-i căzù la îndemână, sacul
cu galbeni, în spinare și-o pornì gata de fugă.

«Stați, măi, – strigă fratele mai mare, care erà și mai cu minte. – Ați
căpiat de-o luați atât de-a razna!? Domol, cu chibzuială, că graba
strică treaba! Să-l luăm pe popa de acolo, unde-o fi, să-l aducem aici,
să batem un cui mare în ușă și să-l spânzurăm de el, că lumea o să zică,
că a venit să fure și, temându-se, ca nu cum-va să fie prins, s’a
spânzurat el însu-și.»

«Așa-i! – grăì fratele mezin desmeticit. Să-l aducem, să batem cuiul și
să-l spânzurăm.»

Cât ai dà în palme o și făcură aceasta, apoi o luară la sănătoasa,
fratele mai mare cu un sac de galbeni înainte, fratele mezin cu alt sac
după el, iară Petrea, ca cel mai mic, în coadă cu un sac de mălaiu
mărunțel, ca să aibă și de mâncare.

«Trage, prostule, ușa după tine! strigă fratele mai mare fără ca să se
mai uite înapoi.»

«Să trag ușa după mine!? Cum s’o trag!? își zise Petrea buimac.

El aruncă sacul, scoase ușa din țâțâni, o luă cu popă cu tot în spinare
și pornì după frații săi, care se duceau cum se duce omul, care vrea să
scape de o primejdie mare.

S’au dus ei așà și s’au tot dus până-ce n’au ajuns într’un codru des,
unde i-a prins noaptea.

«Ptiu! – spurcăciune de om! – strigă fratele mai mare când îl văzù pe
Petrea ducând ușa ’n spinare cu popă cu tot.

Erà’n codrul cel des și ’ntunecos urît să tot fugi. Se auzia, parcă, pe
ici pe colo clefăit de lupi, mornăit de urși și scrișnituri de fel de
fel de alte fiare, care puteau în fiecare clipă să sară la ei și să-i
sfâșie, ca să-și facă pofta de fiare. – Popă mort în spinare le mai
trebuia lor!? – De unde știi, ce e’n stare să’nceapă un popă mort!?

«Ei, bine! – N’am decât să-l arunc,» – grăì Petrea, care găfăia
ducându-l de atâta timp.

«Ferit-a sfântul! – strigă fratele mezin. – Te pomenești, că, văzându-se
singur, se desleagă și să ia după noi.»

«Așa-i, – stăruì fratele mai mare. – Acum noaptea e puterea morților:
ține-l deaproape; nu-i da răgaz!»

S’au mai dus ei așa, unul înainte, celalalt după el și al treilea ’n
coadă, dar erà întunerec și urît, nu știau, unde se duc și erau obosiți
de abia-i mai duceau picioarele. Ce să facă!? Ar mai fi dat ei să
odihnească, dar le erà frică și de una, și de alta, și de toate, căci nu
știi, ce se ivește ’n timp de noapte ’n mijloc de codru des.

Ca oameni cu minte își căutară ’n cele din urmă un copac mare și
crăcănat, se urcară în el și se cuibăriră toți trei între crăcile lui,
ca să mai răsufle, ba să și doarmă chiar, dacă vor fi putând.

«Măi, Petre! – grăì fratele mai mare. – Să nu te pună păcatele să
adormi: stăi de pază, ca să ne vestești, dacă s’ar ivì ceva, și bagă de
seamă la popa, ca nu cumva să ne facă vre-o poznă. După ce ne vom fi
făcut apoi rândul, stăm noi de pază și-o să dormi tu».

Petrea răzămă ușa de două crăci și-o sprijinì de tulpina copacului,
pipăì cuiul din ea, ca să vadă, dacă e țeapăn, puse mâna pe funia dela
gâtul popii și se ’ncredință, că e bine strânsă.

«Grijea mea! – răspunse apoi. – De mine capul să nu vă doară. Dormiți
liniștiți ca la voi acasă, că stau eu de pază».

Mai stete apoi cât mai stete uitându-se cu ochi de pisică pânditoare
când înainte, când înapoi, când la dreapta, când la stânga.

De o dată el își oprì răsuflarea.

Se auzià, parcă, prin apropiere fâșiit de frunze, ba peste puțin se
iviră prin întunerec niște mogâldețe în chip de om, una, două, trei,
multe, tocmai douăsprezece și încă una pe deasupra.

Erau doisprezece tâlhari de codru, haramine adevărate, cu căpitanul lor,
harambașa, care erà al treisprezecelea, și veneau încărcați de fel de
fel de scule, mătăsuri, catifele și alte scumpeturi, pe care le
adunaseră de pe ici, de pe colo, și se opriră tocmai sub copacul cel
crăcănat, ca să poposească și să’și facă rost de masă bogată.

Inimile celor trei frați se făcură cât un purece.

«Ne-am topit! – șoptì fratele mai mare. Ne zăpsesc și iau sacii cu
galbeni dela noi».

«Ba te pomenești, că ne mai și strâng de gât», – adăugă fratele mezin.

«Și ne spânzură de crăcile copacului, zise Petrea. Urît lucru să stai
pitit între crăcile copacului, sub care poposesc doisprezece tâlhari de
codru cu căpitanul lor, harambașa.

Ei se puseră să adune vreascuri și crăci, ca să’și facă foc, și adunau
și tot adunau, cum adună tâlharii, ca să facă foc tâlhăresc.

«Aoleo! – șoptì Petrea după ce focul fù aprins. – Ne’nneacă ’n fum! ne
pârjolesc!»

«Taci, măgarule, că ne dai de gol, – îl mustră fratele mai mare.

«Și ne duci la pierzare!» – adăogă fratele mezin.

«Bădiță! – grăì peste câtva timp Petre. – Imi vine să tușesc, că mă
înneacă fumul».

«Taci! – Stăpânește-te!» – se răstì fratele mai mare.

«Bădiță! – grăì iar Petrea. – m’apucă sughițul».

Fratele mezin îi dete un ghiont.

Tâlharii luară ’n vremea aceasta un berbece, pe care’l aduseseră cu
dânșii, îl tăiară, îl traseră așa nejupuit în frigare și ’ncepură să-l
frigă.

«Mă ’nnăbuș, Bădiță! – șoptì Petrea înnecat de fumul cel greu al lânei
date la pârjol.

Frații lui îi deteră fiecare câte un ghiont deși se ’nnăbușiau și ei.

Tâlharii aceia prădaseră, din întâmplare, și o biserică, din care
luaseră cu dânșii, între altele, și un sac de tămâie. Fiindcă e păcat să
prazi biserici, mai unul, mai altul dintre dânșii erà cuprins de căință
și, fiindcă lui Dumnezeu îi place mirosul de tămâie, luară, ca să
îmblânzească mânia lui Dumnezeu, fiecare câte un pumn de tămâe și-l
aruncară în foc, încât se ridică deodată spre cer un fum curat, de care
miroseà toată pădurea.

«Eu strănut, Bădiță! – șoptì Petrea. – Nu mai pot! strănut!»

N’au ajuns frații lui să-i dea cuvenitele ghionturi când el și strănută,
un strănutat, încât răsună toată pădurea, se zguduì el și se cutremură
ușa cu popa de cheia se sucì în ea și căzù din zăvor în mijlocul
haraminelor.

Cei doi frați, cel mare și cel mezin, rămaseră pe jumătate morți, iar
tâlharii săriră deodată în picioare și toți doisprezece dimpreunâ cu
căpitanul lor rămaseră cu nasul în sus, uitându-se în copac, de unde
auziseră strănutatul și de unde căzuse cheia.

Acum erà acum.

Fiindcă jos erà lumina focului, iară sus erà și fum și întunerec, s’au
înholbat tâlharii cât s’au înholbat, dar n’a putut să deslușească nici
unul nimic.

«Măi, dar blegi mai sunteți, – grăì în cele din urmă unul mai cuminte și
mai cu frica lui Dumnezeu. – Nu vedeți voi, că s’a ridicat fumul de
tămâie pân’ la poarta raiului și Sf. Petre a strănutat și de bucurie
ni-a aruncat cheia raiului, ca să intrăm după plac fiecare la rândul
lui».

«Numai să nu fi vrut cumva ’n supărarea lui cea păgânească să ne
lovească cu ea ’n cap, – întâmpină altul mai fricos.

«Se poate și asta» – zise altul.

«Mai știi?» – grăiră iar alții, și o grea îngrijare îi cuprinse ca pe
niște oameni păcătoși ce erau.

«Bădică, – zise iar Petrea, – cade ușa cu popă cu tot, nu mai pot să-l
țiu pe popa».

Și nici n’a zis-o bine când «hurduluc», a și lunecat ușa și-a căzut cu
popă cu tot în mijlocul nenorociților de tâlhari.

«Ne-am topit! – strigară ei. Eaca și Sf. Petru el însuși cu poarta
raiului cu tot».

Cuprinși apoi de groaza păcătosului, ei o tăiară la fugă dimpreună cu
căpitanul și se risipiră ca puii de păturniche lăsând acolo și berbecul
cel fript în coaja lui, și sculele, și mătăsurile, catifelele și
celelalte scumpeturi, și sacul cu tămâie, tot ceea ce adunaseră prădând
azi ici, mâne colo.

«Hahaha! – începù să râdă Petrea, – mare grabă v’a apucat!»

Râdeau acum și frații lui, cel mare și cel mezin: le plăcea comedia, că
erà frumoasă și neașteptată și nu te-ai fi săturat să-i vezi pe tâlhari
fugind ici cu genuchele ’n nas, ici cu călcâiul în ceafă.

Văzându-i pe tâlhari spulberați, frații se deteră jos din copac și se
aruncară asupra boccelelor rămase ’mprejurul focului. Acum însă nu mai
făcură împărțeală frățească, ci luă pe apucate fiecare ce-i cădeà la
’ndemână și ce puteà să ’ncarce și să ducă, Pe când fratele cel mare și
cel mezin se ghiftuiră cu scule, cu mătăsuri, cu catifele și cu alte
scumpeturi, Petrea, – el tot el, – scoase cuțitul dela brâu și, lihnit
cum erà de foame, începù să taie din berbecele fript de tâlhari și să
mănânce, să mănânce cum știe omul, care numai la pântecele lui se
gândește și nici n’aude, nici nu vede până ce nu se satură.

Sătul în cele din urmă, el se uită ’mprejur și se pomenì singur.

Frații lui, încărcați odată cu de toate, o luaseră la sănătoasa pentruca
nu cumva tâlharii, viindu-și în fire, să-și schimbe gândul, să se
’ntoarcă și să-i prade.

Rămăsese Petrea numai el singur cu popa.

«Sărac de tine, popă, – grăì dânsul. – Te-ai sucit și tu și te-ai
învârtit și tot ai făcut un lucru creștinesc și după moartea ta. N’am
însă nici eu să te părăsesc păgânește, ca să te mănânce corbii și
vulturii și fiarele codrului.»

Om cu suflet creștinesc, el se puse dar pe lucru și începù să scurme
pământul cu cuțitul cel mare, ca să facă groapă și să-l înmormânteze pe
popa.

«Biet de sufletul tău! – grăì apoi. – De murit ai murit fără de
lumânare, de bocit nu te-a bocit nimeni, de prohod n’ai avut parte:
să-ți dau cel puțin tămâie, ca să-ți treacă sufletul cu fumul ei în
cealaltă lume.

El luă apoi sacul de tămâie și-l deșertă peste jăratecul rămas în vatra
tâlharilor.

Acum da, fără doar’ și poate se ridică fumul și se ’nalță până la poarta
raiului, unde ședeà sfântul Petre, care știà, că tămâia a fost pusă cu
inima curată pe foc.

Nici c’a mai stat mult pe gânduri, ci s’a pornit, acum cu adevărat s’a
pornit de-acolo de sus din cer și nu s’a mai oprit decât în fața lui
Petre, care ședeà pe un buștean și se uità, cum se ridică fumul de
tămâie.

«Bun găsit, nepoate», – îi zise Sf. Petre cu blândețea lui de om bătrân.
– Dar ce mai faci?»

«Păi ce să fac!? – Iacă stau și eu aici pe bușteanul ăsta, – răspunse
Petrea uitându-se în ochii moșneagului. De sătul sunt sătul, pe frații
mei i-au dus vântul și păcatele lor, pe popa l-am îngropat: nu mai am
altă treabă decât să stau.»

«Bine faci, nepoate, – grăì sf. Petre: – i se cuvine odihna omului, care
și-a făcut treaba. Și fiindcă bunului Dumnezeu din cer i-au plăcut și-i
plac faptele tale, am venit la tine trimis de el, ca să te laud în
numele lui.»

«Mulțămim Dumitale, – grăì Petrea ridicându-se puțin de pe buștean.

«Și mi-a poruncit bunul D-zeu, – urmă Sf. Petre, – să-ți spun să ceri
ceva dela el, că ține să aibă mulțumirea de a-ți împlinì o dorință,
orișicare ar fi ea.»

«Nu cer nimic; n’am nici o dorință! – răspunse Petrea foarte răspicat.

«Nu se poate, tizule, – stăruì sfântul cu barbă scurtă și creață. –
Impotriva lui Dumnezeu nu poate nimeni să se pună; el le știe toate și
toate le poate: când zice să ceri, trebue să ceri, când îți dă, trebue
să iei!»

«Dacă-i așa și merge pe de-a sila, ce mă mai întreabă pe mine!?» –
răspunse Petrea.

«Nu te obrăznicì omule! – îl mustră purtătorul cheilor dela raiu. –
Cere-ți bogății – câte vrei, c’o să le ai.»

«Am, – răspunse Petrea, – destule și nu știu ce să fac cu ele. Belea –
nu altă!»

«Cere sănătate!» – urmă Sf. Petre.

«Nu mă vezi!? – răspunse Petrea. – Cum ași puteà s’o cer când o am!?»

«Cere-ți viață lungă! – stăruì Sf. Petre».

«Auzi vorbă! – întâmpină Petrea. – Să cer punga când nu știu ce-i în ea!
– De unde știu eu, ce-am cerut când cer viață».

«Cere noroc!» – se răstì Sf. Petrea perzându-și răbdarea.

«Mai norocos decât mine cine se simte!? – răspunse iar Petrea. –
Lăsați-mă cum sunt, că mai bine decât așa nu poate să-mi fie.»

Sf. Petrea, care știe mai bine decât ori-și-cine, ce e porunca de sus,
se apropie și-i șoptì cu glas adimenitor la ureche.

«Cere-ți, prostule, – îi zise, – nevastă și copii și casă cu rost.»

«Aoleo! – grăì Petrea dându-se trei pași înapoi. – Nu ți-e rușine, om
bătrân, să mă ispitești!? – Asta o aștepți pe tăcute, că vine când e să
vie și nu poți să scapi de ea.»

Sf. Petru își încreți acum sprâncenele.

Văzând, că nici așa, nici așa n’o scoate la capăt cu el, întoarse foaia.

«Nu ’nțelegi, omule, că-i poruncă și la porunca lui Dumnezeu trebue să
te supui!» – îi zise cu asprime.

«Dacă e pe poruncite, – răspunse Petrea, – n’am încotro, și pe sufletul
tău să fie. Eacă cer… ce să cer!? – cer, – grăì, ca să ceară ce nu i se
poate da, – cer să-mi dea niște cimpoi de țințar.»

Nu știà, biet de el, că pe Dumnezeu nu poate nimeni să-l înșele, că lui
Dumnezeu toate îi sunt cu putință și că Dumnezeu, ori-și-ce ai cere tu,
îți dă ce-ți vrea el.

Sf. Petre se depărtă dar și cât dai în palme se și întoarse cu cimpoile
de țințar, niște cimpoi subțiri de abia puteai să le vezi cu ochii și le
țineai în mână fără-ca să simți, că ai ceva!

«Uite, băiete, – iacă cimpoile, pe care ți le-ai cerut, și să știi, că
atunci, când cânți din ele, îți pere ție și le pere și celor ce
te-ascultă și foamea, și setea, și supărarea, și durerea și oboseala, te
simți ca ’n slava cerului și joacă toate împrejurul tău. – Așa să știi!
– zise Sf. Petre și se făcù nevăzut.

Petrea rămase ca un căzut din cer, uitându-se când în zarea, în care se
perduse Sfântul, când la cimpoile, pe care abia putea să le vadă și
simtă între degetele lui și ’n care nu ’ndrăznia să sufle, ca să le
’nfoieze.

«Iată-mă și eu cu cimpoi, – grăì în cele din urmă, – dar nu știu, ce să
fac cu ele.»

Cum stătea însă el așa, iată că lupii din codru, care mușinaseră mirosul
de berbec fript în coaja lui, începură să se adune, și peste puțin el se
văzù ’ncungiurat din toate părțile de haita flămândă și cu ochi
scânteetori, niște lupoi mari, care clefăiau și-și arătau pe rânjite
dinții, gata să-l sfâșie și să-l mănânce.

«Stați, – grăì dânsul, – că am eu leac și pentru blănile voastre! Dacă
vi-e foame, vă satur eu!» – zise, apoi suflă o dată ’n cimpoi și începù
să cânte cum îl duceau degetele.

Acum să vezi lucru ne mai pomenit.

Lasă că frica i-a trecut într’o clipă, dar lupii se’nblănziră și
începură se dee ca niște cățeluși din coadă, apoi se porniră să joace,
să salte, să se dee de-a tumba și să facă fel de fel de ’nvârtituri,
încât erà mare frumusețe să-i vezi și te simțiai ca’n altă lume.

Văzând așa, Petrea plecă mergând înainte, ca să iasă cumva din codru la
luminiș și la lume cu oameni, că i se urește omului singur și la alți
oameni îl trage firea. Lupii după el tot săltând, jucând, dându-se de a
tumba și făcând fel de fel de alte giumbușuri.

Când fù colea prin răvărsatul zorilor de zi, Petrea ieșì la marginea
codrului și văzù ’ntinzându-se ’n fața lui țarini și livezi și fânețe ca
pretutindeni, unde omul e om la el acasă.

«Așa! – își zise. – Acum e și mai bine!»

Lupii, când el încetă a mai cântà din cimpoi, se speriară de luminiș și
o luară la fugă întorcându-se a casă la ei, în desimea cea ’ntunecoasă a
codrului.

Petrea – ce să facă? – în cotro să apuce? – unde să se ducă?

A luat-o așa pe câmp, printre țarini și livezi și pe ici pe colo și
peste ele, s’a dus și s’a tot dus până ce a ajuns la un sat cu oameni,
iar aici s’a oprit la casa popii, că popa e fruntea satului.

«Bună ziua, Părinte!

«Noroc bun, fiiule! – Dar de unde și până unde?»

«Vin de acasă, Părinte, și nu mai știu, de unde am plecat, pe unde am
fost, unde am ajuns și’ncotro să apuc.»

Popa, om cu multă pricepere, a înțeles din vorbele aceste, că are a face
cu un om zăpăcit, care și-a pierdut cărările, umblă buimac și nu-și mai
găsește rostul.

«Așa om îmi trebue mie, – își zise: – nici de ici, nici de colo, – șade
unde și cum îl pui. – Să intri, băiete, – urmă, – slugă la mine, că ai
puțin de lucru și-ți dau sâmbrie bună. – Uite, urmă iar, – diminețile te
scoli, rânești prin grajduri, apoi mai stai, – după acea duci vitele la
adăpat și le dai nutreț și iar stai, în urmă tai lemne, faci focul la
bucătărie și iar stai, în sfârșit pleci cu caprele la pășune și stai
toată ziua fără de nici o treabă, iară după-ce te ’ntorci cu caprele,
tot ca dimineața, mai faci câte ceva și stai și iar stai. Iar simbria o
să-ți fie pe an șapte capre cu iezii lor și-un țap cu coarnele răsucite,
ca să nu pleci dela casa mea cum ai venit.»

«Să întru, Părinte!» – grăì Petrea și rămase slugă la casa popii, ca să
aibă și el rost în lume.

Le-a făcut apoi, dimineața, toate câte erau de făcut și-ar mai fi stat
să răsufle, dac’ar fi avut când și unde; vai însă de sufletul lui
după-ce a ieșit cu caprele popii la pășune.

Indată ce-a ajuns acolo, s’au risipit parc’ar fi intrat toți dracii ’n
ele. Una se urcà pe stânci, alta se coborà ’n gropi, iar alta săria
șanțurile, rodea coaja dela copaci ori se vârà prin garduri la varza
vecinului. Nu de geaba e dată capra și la poarta cerului în paza
necuratului: alergà omul cu limba scoasă când în jos, când în sus, când
la dreapta, când la stânga, dar nu erà ’n stare să le adune și să le ție
la un loc.

«Stați, – zise el în cele din urmă, – că n’o să fiți voi mai cu moț
decât lupii: am eu leac și pentru bărbile voastre!»

El scoase apoi cimpoile și ’ncepù să cânte.

Ca trase pe sfoară se adunară caprele cu iezii lor și cu țapii cei
cornurați împrejurul lui și se porniră pe un joc nebunesc cum numai
caprele îl știu îndrugà. Nu le mai erà acum nici foame, nici sete și tot
neastâmpărul firii lor se potolià în jocul, care făceà să le tremure
bărbile lungi și urechile atârnate.

A stat dar Petrea toată ziua în umbra unui tei cu frunzele late și a
cântat în mijlocul caprelor, care se uitau cu drag la el urmându-și
jocul. Seara însă, când s’au întors acasă, caprele erau lihnite de
foame, că nu le mai cântà Petrea din cimpoi, și au tăbărât pe gardul
popii de l-au stins ca lăcustele.

A doua zi tot așa și a treia nu altfel.

«Taică Părinte, – grăì Preuteasa, care erà cam pestriță la mațe, – mie
nu mi se pare lucru curat ce mi-e dat să văd. Nu știu ce o fi făcând
omul ăsta al nostru cu caprele, că se ’ntorc seara flămânde, dau și mai
puțin lapte și ne mănâncă toate gardurile».

«Cam așa mi se pare și mie,» – răspunse Popa, care, popă și om cu frica
lui Dumnezeu, din vorba nevestei sale nu ieșia, – că ținea să aibă pace
’n casa lui.

«Ia du-te tu, – urmă Preuteasa, – și stai la pândă, ca să vezi – ce e și
cum.»

Mai că da, mai că ba, mai că se cuvine, mai că nu, după multă turavura
rămase, nici că s’ar fi putut altfel, pe a Preutesei și zorile dimineții
următoare popa se duse și se ascunse într’un mărăciniș, ca să steà la
pândă și să-l prindă pe Petrea cu ocaua mică.

Vai de mama lui, că ’n rău ceas l-a făcut!

Se porniră caprele și iezii și țapii la joc când Petrea începù să cânte
din cimpoi, dar se pornì cu atât mai vârtos popa, care aveà fire de om,
și tremurau bărbile țapilor, dar mai rău tremurà barba popii, căruia
spinii din mărăcini îi sfâșiau hainele și-i sgâriau pielea și obrajii
de’ți erà mai mare mila de el. Nu-l usturau însă pe popa sgârieturile,
nu-l obosià jocul, nu-l supărà nimic, căci cimpoile le stingeau toate
și-i îndulciau firea de se uità și el cu drag la Petrea și, de câteori
săltà ’n joc, își ziceà «I-o dau! – i-o dau!» – Un copil aveà și el la
casa lui, o fată, boboc de fată, și erà gata acum să i-o dee și pe
aceasta lui Petrea de nevastă, căci așa ginere nu’și mai puteà găsì.

Toată ziulica a dus-o așa, și nu i-ar fi părut rău, dacă s’ar fi lungit
ziua – una din trei.

Ce-a pățit apoi când, seara, s’a ’ntors acasă cu hainele zdrențuite, cu
barba ’ncălcită și cu trupul plin de zgârieturi, – asta-i altă vorbă, pe
care ți-e s’o lași încurcată.

«Om ești tu și bărbat și popă, cogeamite popă!? – îl mustră Preuteasa. –
Un prostănac ca el să te facă astfel de râsul lumii și de batjocura
copiilor!»

«Taci, muiere, și-ți pune pază gurii, că nu știi tu ce e aia, – se
desvinovățì popa. Ași vreà să te văd pe tine, ce-ai face când l-ai auzì
cântând din cimpoile lui. Chiar în biserică dac’ai fi, n’ai puteà decât
s’o pornești pe joc.»

«Eu? – așa cum mă vezi acì! – strigă Preuteasa. – Eu să joc, dacă nu
vreau!? – Asta aș vreà s’o văd! Eu nu mă las nu mă dau, nu mă pornesc
nici dac’ar fi să crăp. Nu sunt doară o motoloagă ca tine».

«Bine! – îi zise popa. – Las’ c’o să-ți văd virtutea. O să-l pun, când
s’o ’ntoarce, să cânte și-o să te văd, dacă te mai țanțoșești ca acum.»

Nu-i dedeà maichii Preutesei mâna să zică – «nu!» – și a rămas dar ca
Petrea să-i cânte din cimpoi dupăce se va fi întors cu caprele.

Știà dânsa că n’o să joace, dar cu cât mai aproape erà timpul, ca Petrea
să se ’ntoarcă, cu atât mai îngrijată se simțià dânsa.

«De unde știi, – își ziceà, – ce fel de drăcii o fi având prostul acela,
– și rușine tot n’ași vreà să pat.»

«Ea-și căutà dar o ascunzătoare când auzì tălăngile turmei de capre. Dar
unde să se ascunză? – In vreun butoiu din pivniță? – Prea erà ’nfundat.

Ea se urcă răpede’n pod, dete peste lădoiul, în care-și țineà caierele
de in și de cânepă, sărì ’n el și trase capacul, ca să se ’nchidă bine,
apoi rămase acolo pitită și oprindu-și răsuflarea.

Au găsit însă sunetele cimpoilor pe biata femee și ’n fundul lăzii, și
când Petrea a început să cânte, s’a pornit și ea pe joc și dă-i acolo,
unde se vârâse, dă-i cu toată virtutea, încât jucà și lădoiul cu ea –
hodoronc – hodoronc! – până ce n’a ajuns în gura podului, de unde a
căzut – hurduluc! – în tinda casei.

«O dau! – i-o dau!» – strigă Preuteasa gata acum și ea să și-l facă
ginere pe Petrea.

S’a făcut apoi nuntă mare ca la casa unui popă, și iată-l și pe Petrea
om cu rost, cu casă și cu masă, ba ’n urmă și cu copii.

Eară când aveà vreun neajuns, vreun necaz, vreo supărare ori când i se
puneà ceva de a curmezișa, își luà cimpoile, cântà și toate erau bine.

Cine o știe mai departe, mai departe s’o spună.



LIMIR-ÎMPARAT

A fost ce-a fost… a fost odată o văduvă, care aveà o fată, Lia, și
văduva erà săracă de nu mai știà cum să-și înoade zdrențele, iar Lia,
fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călcà piciorul și
dà muguri lemnul uscat când ea puneà mâna pe el.

Diminețile, când se deșteptà din somn, văduva suspinà din greu, căci
nopțile o visà totdeauna pe fata ei voioasă și fericită, înconjurată de
bogății și gătită ca o împărăteasă, și grea mâhnire o cuprindeà când o
vedeà săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste
puțin fața mamei iar se înveselià, căci Lia erà și în sărăcia ei tot
voioasă și fericită parcă ar fi încunjurată de bogății și gătită, cum o
visase, ca o împărăteasă.

Sculată în crepetul zorilor de zi, Lia se furișà tiptil din coliba
sărăcăcioasă, ca să nu turbure nici măcar prin răsuflarea ei somnul
maicii sale, și începeà să măture preajma casei, să curețe cotețele
celor trei găini, pe care le aveau, să-și adune porumbeii și să facă
rânduială puind fiecare lucru la îndemână după cum cere rostul lui. Și
cum măturà și făceà rânduială, Lia nu începeà dela pragul colibii, ci
dela cel mai depărtat colț al curții și mânà gunoiul spre ușa de
intrare, ca să nu rămâie nici un unghiu nescotocit și necurățit. Când se
sculà, văduva steteà mai bucuros afară de cât în casă, și Lia ridicà
gunoiul din prag, îl duceà la locul lui, apoi intrà, ca să dereticească
prin colibă cântând voioasă, și oglindă luminoasă se făceau toate sub
mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ți-ai fi părăsit palatele, ca să
stai în coliba văduvei.

Iar când Lia ieșeà din colibă, curtea erà plină de flori răsărite pe
urmele pașilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi
ziceau întristate: Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce ești la
fire și totuși mult mai ai să umblì și să alergi, căci urzitul tău e dus
pe altă lume, de 9 ani acum în pământ.

Așa azi, așa mâne, multe zile de a rândul tot așa, până ce Lia n’a fost
cuprinsă de un nespus dor de ducă.

«Am să plec, mamă, în lume, că nu mă mai rabdă pământul și mă duce
dorul, – zise ea. – Sunt acum fată mare și eu, și mi-se cuvine să-mi
caut rostul în lume».

Văduva suspină, căci atâta copil aveà și ea și mult îi erà dragă fata,
dar mamă erà, ca ori și care mamă norocul copilului său îl visà, iar
norocul în lumea largă se găsește.

«Mergi, – îi zise dar, – copila mea, și nici spine, nici buruiană în
cale să nu-ți găsești».

Lia frământă aluat din făină neagră și-și făcù o azimă de drum, apoi
pornì în cale lungă – nu cu opinci de oțel și curele de vițel ca
Făt-frumosul din poveste, ci desculță ca o fată săracă, și se duse zi de
vară până în seară, peste văi și dealuri, cum o duceà potecuța, pe care
mai umblaseră și alții.

Cum se duceà așa, iată că dă peste o turmă de oi, care pășteà păzită de
dulăi în vreme ce păcurarii dormeau la umbră de mărăcini.

Liei i se făcù milă de ea, căci dulăii erau toți schiopi de toate patru
picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scăieți de se
fecuse pâslă bătucită lâna de pe ele.

«Oițelor, dragelor, – le zise Lia, – ià veniți la mama, ca să vă
curețe».

Oile alergară din toate părțile și se adunară împrejurul ei ca bobocii
plouați împrejurul cloșcii, iar ea se puse pe muncă grea și lungă, ca să
le scoată scăieții din lână, unul câte unul, încet și cu băgare de
seamă, cu degete subțiri și măiestre, ca nici pelcuța să nu le doară,
nici firele subțiri să nu se rumpă.

Mult a stat așa și le-a tot curățit și iar le-a curățit de s’au adunat
vravuri mari de scaieți și la dreapta, și la stânga ei, dar nu s’a lăsat
până ce nu le-a văzut toate curate și cu lâna moale și creață parc’ar fi
trecută prin darac.

«Câți scăieți ai scos, atâte zile să ai, – îi ziseră oile ușurate, – și
ori și cât de lung ți-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ți găsești»,
– mai ziseră și ele, parc’ar fi știut vorba mamei.

«Dar voi, cânilor, dragilor, de ce schiopătați fiecare de câte toate
patru picioarele», îi întrebă ea acum pe dulăi.

«Pentrucă suntem desculți ca tine, iar nu încălțați ca oile, –
răspunseră, ei, – și sunt mulți spini și mulți mărăcini, prin care avem
să alergăm».

Lia iar se puse pe muncă lungă și grea, ca să le scoată spinii din
tălpi, tot unul câte unul, tot încet și cu băgare de seamă, tot cu
degete subțiri și măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate.

«Câți spini ai scos, atâți ani să numeri în viața ta, – îi ziseră cânii,
– și ori și cât de lung ți-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai».

Lia plecă mai departe ușurată, căci ușurat se simte omul, care le-a
făcut altora vre-o ușurare, și-și urmă drumul pe potecuța cea netedă și
curată de erà mare mulțumire să calci cu piciorul gol pe ea.

Nu trecù însă mult, și dânsa iar se oprì.

In drumul ei se zbăteà în arșița soarelui o biată de râmuliță,
subțirică, străvezie și plăpândă. Ar fi vrut, sărmana de ea, să intre în
pământ, dar prea erà bătătorit locul pe potecă, s’ar fi târât mai
departe, dar i-se sleiseră puterile, și rău o ardeau razele fierbinți
ale soarelui, care usucă și seacă vieața.

Liei i-se făcù milă de ea, o luă frumușel și, dând cu ochii de un
mușuroi, scurmă puțin pământul din el, o puse în scurmătură și-o
acoperi.

«Scurtă să-ți fie și netedă calea, căci mare bine mi-ai făcut, – grăì
râma, – și să-ți aduci aminte de mine când te vei aflà în mare
strâmtorare».

Plecând înainte, Lia văzù în zarea depărtării o pădure, dar cum mergeà,
pădurea veneà, parcă, și ea și se apropià, încât ai fi crezut, că
aleargă – curat ca în poveste.

Nu făcù însă Lia decât puțin drum când dete peste o cârtiță, care
orbită, sărmana, de lumina zilei, umblà buimacă și desnădăjduită, că nu
mai poate să-și găsească mușuroiul, în care o așteptau puișorii
flămânzi.

I-se făcù Liei milă și de ea, o luă în poală și o duse la mușuroiul, în
care pusese râma.

«Bine cu bine să ți-se răsplătească, – îi zise cârtița, – căci mare bine
mi-ai făcut și în greu drum ai plecat. Să știi însă, că din drum n’ai să
te abați și unde ți-se va sfârșì poteca, acolo să te oprești.

Lia își urmă drumul încă mai ușurată, și haide! pe potecă înainte tot
mai aproape de pădurea deasă și plină de buruiană mare și de mărăcini
înțesați.

Fiindcă în lumea aceasta drumurile toate se înfundă, pe înserate, când
Lia a ajuns la pădure, s’a înfundat și poteca cea netedă și curată. Lia
s’a oprit dar și, ne mai știind încotro să apuce, s’a așezat pe iarba
verde și moale, s’a lăsat în paza duhurilor curate și, obosită, cum erà,
de drum, a adormit deodată cu asfințirea soarelui.

Dimineața, în revărsatul zorilor, când s’a pomenit din somn, ochii ei
s’au oprit asupra unei poteci netede și curate, care șerpuià prin
pădure, printre burueni și mărăcini.

Cârtița luase înțelegere cu râma, și peste noapte se adunaseră toate
cârtițele, ca să taie rădăcinile buruienilor și să afâneze pământul în
calea Liei, iar oile l-au bătucit cu unghiile lor cele tari și cânii
l-au netezit cu tălpile lor cele moi, încât erà o mare mulțumire să
calci pe el.

Lia își urmă dar drumul sprintenă și voioasă până în prânzul cel mic,
până în cel mare și până în amurgul serii, când iar i se sfârșì poteca
și dânsa iar se oprì, iar se așeză pe iarba verde și moale și iar adormi
sub paza duhurilor curate.

Când se pomenì a doua zi, ochii ei se opriră asupra florilor, care
crescuseră pe urma ei și se plecau, ca de obicei, spre ea și-i ziceau
mai înviorate: «Bună ești, frumoasă ești, harnică ești, dulce la fire și
miloasă ești, dar tot mai ai să umblì și să alergi, ca să ajungi unde
nimeni nu te așteaptă».

Iar în partea cealaltă se urmà poteca netedă și curată printre spini și
mărăcini parcă ar fi voit să zică: «Vino, fată, și mă calcă».

A doua zi ca cea dintâiu, iar a treia zi pe înserate poteca s’a sfârșit
la o derăpănătură de colibă pustie și părăsită în mijlocul pădurii, s’o
vezi și să nu te mai uiți la ea.

Lia cu toate aceste intră, căci acolo aveà să se oprească, unde i-se
înfundà drumul.

Să vezi cu ochii și să nu crezi cu gândul ceeace erà în colibă.

Erà parcă vântoasele au stat în ea și și-au făcut toate toanele
întrînsa: toate colțurile pline de păienjeniș îngreunat de praf și de
gunoaie adunate din șapte țări, eară pe jos și pe pereți, – să știi și
să nu mai spuì nimănui – ce erà și cum.

Lia se puse pe muncă lungă și grea, ca să dereticească și să curățe, să
adune gunoiul și să-l care și să-și facă cuibul atât de curat ca pe
iarba verde și moale, și în vreme ce ea lucrà, poteca, pe care venise,
se umpluse de flori, care cântau voioase în adierea vântului de seară.

După ce s’a înnoptat bine, deodată s’a pornit afară un viscol parcă
veneau vântoasele – și nu alta și răsunau prin văzduh sbierete și țipete
de te treceau fiorii.

Cuprinsă de spaimă, Lia nu mai știà ce să facă și unde să se ascundă,
unde să-și găsească adăpost. Ea sărì iute pe vatră și se furișă ’n
cuptorul, pe care-l curățise de cenușe, când de odată Ielele, nebunele,
deteră năvală val vârtej unele peste altele, care pe ușă, care pe
fereastră, care prin crăpăturile din pereți, căci se strecoară ele și
prin urechia acului.

Și erau, Neică, frumoase toate, care de care mai subțirică și mai ușoară
și mai sprintenă și mai sburdalnică, și gătite toate în haine țesute ca
păiengenișul, încât ochii Liei se deschiseră mari și rămaseră înțepeniți
în țâțânele lor, că nu se mai săturau să vadă și să se uite cu jind de
femee jignită.

«Ce e aici!? ce a fost? – ce are să fie!? – grăì cea mai mare dintre
ele, înspăimântată de curățenia, pe care o vedeà împrejurul ei. – Aici a
fost, ori e cineva… Simt parcă, miros, de ființă străină.

Inima Liei tâcăia pitiș, căci vai erà și de sufletul, și de trupșorul
ei, dacă Ielele, nebunele, care o zăpsiseră, îi și dedeau de urmă.

«Nu-i! – nu-i! nu-i! – strigară însă toate din toate părțile. – Nu poate
să fie! – Am dat roată împrejur, și nicăiri iarba nu-i călcată și nici
fir de păr, nici zdreanță de haină, nici urme de sânge țâșnit n’am găsit
pe spini și pe mărăcini, iar prin văzduh numai noi putem să străbatem.»

Văzuseră ele pârtia de flori, pe unde călcase piciorul Liei, dar nu
puteà chiar nici în bazm să le treacă prin minte gândul, că florile vii
sunt urmă de fată cu inima curată; se potoliră dar, se prinseră în horă
și începură să joace lin, bătând cu piciorul în pământ și cântând cu
glas adimenitor:

«Ieși, Limir, ieși, Limir Impărat, ieși să bem și să mâncăm! – Ieși,
Limir, să ne veselim! Ieși, ieși, ieși, Limir Impărat.»

Și atât de lin jucau și atât de ademenitor cântau, încât Liei îi venea
să iasă din cuptor și să se prindă în horă cu ele. N’a mai făcut-o însă
și asta, căci de odată pământul se deschise și în deschizătură se ivì
ridicându-se încetul cu încetul un tânăr și trupeș, și chipeș, să-l vezi
și să știi, că l-ai văzut, Limir el însuși.

Limir acesta erà – nu un făt frumos ca toți feții frumoși de prin
povești, vre-un fecior de împărat, care umblă razna prin lume și încurcă
mințile zânelor și ale fetelor de împărat, ci el însuși, împărat, care
aveà și împărăție întinsă, și oștiri nenumărate, și palaturi strălucite,
și slujitori credincioși, toate câte se cer pentru o stăpânire mare și
puternică. Toate le aveà, ba mai erà și blând, și drept, și milos, și
dornic, cum unui Impărat i-se cuvine să fie, dar aveà și un păcat: prea
se credea, prea se socotia mai și mai decât toți, prea erà doritor de a
eșì din lume și prea nemulțumit, că nu poate să iasă, și văzându-i
slăbiciunea aceasta, Ielele s’au făcut stăpân pe el și-l ademeneau și
furau cu momeli, ca să-și petreacă nopțile veselindu-se în felul lor cu
dânsul.

Și cum ieșià Limir Impărat din pământ, ieșeà dimpreună cu el și palatul
lui cel strălucit, încât Ielele, nebunele, se pomeniră într’o sală
întinsă și împodobită tot cu aur și cu petre scumpe, în mătăsuri și
catifele, iar acolo unde stà Lia pitită, erà un dulap de cristal, din
care vezi fără ca să fii văzut, iar la o parte erà întinsă și încărcată
de toate bunătățile masa cea mare, pe care ardeau lumânări de-ți luau
vederea.

«Care va să zică – de asta vă erà vouă!? – grăì Lia înciudită. – De asta
vă ardeà! – Aici vă ducea gândul!»

Așa ziceà și iar îi veneà să iasă, dar nu ca să se prindă în horă, ci ca
să răstoarne și masa cu toate bunătățile încărcate pe ea, și tot ceeace
îi mai cădeà în cale și să le alunge pe Iele, nebunele, căci multă erà
întristarea în fața lui Limir, pe care nu-l lăsau în pace, și rău îi
ședeà să fie trist.

Deodată însă răsună de undeva din văzduhuri o muzică, – să stai,
s’asculți și să-ți ieși din minți, nu alta, și Lia rămase încremenită și
cu ochii duși la Limir, care, prins în horă, săltà îndelete și mândru
fără ca să se uite fie la dreapta, fie la stânga și fără ca să
zâmbească, parcă nu-i în lume nimeni alăturea cu dânsul și nu vede,
sărman de sufletul lui, pe zânele ce-l sorbeau cu ochii.

Așteptà fata să-l mai vadă și așezându-se la masă cu ele, căci nu știà,
că zinele se veselesc numai gândindu-se cu gândul, beau și mănâncă numai
mângâindu-și vederile la masa încărcată și simt plăcerile numai
închipuindu-și-le. Când erà colo spre miez de noapte, luminile începură
să se stângă una câte una, și, când nu mai rămase decât una singură
arzând, iar se pornì vântul, palatul cel frumos se prăbușì și se cufundă
dimpreună cu Limir-Impărat în pământ, iară Ielele, nebunele, se deteră
valvârtej unele peste altele și se depărtară ca volbura în timpul verii.

Lia rămase câtva timp frecându-și ochii. Nu mai știà nici ea: i s’a
părut, a visat, a aiurit ori le-a văzut toate în aievea.

Intr’un târziu a ieșit din cuptor.

Coliba luminată de un muc de opaeț iar erà cum o găsise, plină în toate
colțurile de păiengeniș îmgreunat de praf și de gunoaie adunate din
șapte țări, iar pe jos și pe păreți – nici să te uiți.

Acum însă Lia nu se mai apucă de muncă grea și lungă, ci începù sà bată
cu piciorul în pământ și să cânte cu glas adimenitor:

«Ieși, Limir, să ne vedem față în față. Ieși, Limir-Impărat, să grăim și
să ne bucurăm! – Ieși! – ieși! ieși!»

Nimic nu se mișcă.

«Ieși, Limir, – stăruì dânsa din nou, – ieși, ca să văd, dacă ești om în
toată firea, ieși, Limir-Impărat, ca să te ating cu mâna, să-ți aud
glasul și să simt bătăile inimii tale».

Tot nu se mișcă nimic.

Când bătù însă de-a treia oară cu piciorul și zise «ieși Limir, că vreau
și vreau să mă uit în ochii tăi!» – pământul s’a deschis și iar a ieșit
la iveală Limir în mijlocul altei săli încă mai frumos împodobite, tot
în roșu și verde, și i-a întins mâna, ca să se prindă în horă cu ea.

Ei se cutremurără amândoi: el pentru că mâna ei erà caldă de se
înfierbântà sângele în vinele lui, iară ea pentru că mâna lui erà rece
de înghețà sângele în vinele ei.

Și se uitară uimiți unul la altul: el o vedeà cu obrajii rumeni, cu
ochii plini de văpaie și cu zâmbetul pe buze, desculță și îmbrăcată în
cămășuța ei curată, iară ea îl vedeà pe el în podoabe împărătești, dar
cu fața albă ca varul, cu ochii stinși și cu buzele supte.

«Dar tu, sărman de sufletul tău, cum ai răsbit până aici?» – grăì dânsul
pe șoptite.

«Întreagă, sănătoasă și curată», – răspunse ea.

«Nici buruiana n’ai călcat-o, nici hainele nu ți s’au zdrențuit, nici
trupul nu ți s’a sângerat, nici tălpile nu ți s’au umplut de spini?» –
întrebă el.

«Nu!» – răspunse ea.

Limir simți, cum i se desmorțește trupul și i se înviorează sufletul.

«Lucru ne mai pomenit, – grăì dânsul, – dar tot vai de sufletele
noastre, căci mari chinuri ne așteaptă pe amândoi. – N’ai întâlnit în
calea ta o turmă de oi păzită de niște câni?»

«Ba da», – răspunse ea.

«Oile acelea sunt tot fete, care au îndrăsnit să vie, iar cânii tot
voinici, car au încercat să scape de aici, – răspunse el, – și amare o
să ne fie zilele, dacă Ielele dau peste tine. Eu, muncit mereu de
dorințe ce nu se pot împlinì, am să te iau într’una la goană și să mușc
în carnea ta, iar tu, ca să scapi, ai să alergi prin bălării și prin
mărăcini cuprinsă de spaimă. – O singură scăpare ar fi: să nu stai aici,
nici să nu te întorci, ci să răzbești înainte și mereu înnainte prin
desișul pădurii până ce nu vei dà de altă colibă ca aceasta, în care stă
mama Ielelor, și să deslegi întrebările, pe care ți le va pune ea.
Perduți suntem amândoi, dacă nu răzbești și nu ești în stare să dezlegi,
căci numai așa se perde puterea vrajei».

«Duce-mă-voiu și mă voiu tot duce, – grăi Lia, – și voiu răzbì și-mi
voiu adunà toate puterile, dacă e vorba să scap un suflet.»

Și nici c’ar fi fost adevărată povestea, dacă n’ar fi grăit așa și nu
i-ar fi fost fapta ca vorba.

Indată dar ce Limir-Impărat s’a cufundat iar dimpreună cu palatul lui,
Lia a prins inimă și a pornit-o înainte.

N’au mai venit însă acum nici râmele, nici aricii, nici oile, nici
dulăii, ca să-i netezească drumul, ci trebuià să răzbească, vai de
trupușorul ei, prin bălării, printre spini și mărăcini, încât
fășii-fășii i s’a făcut cămășuța, fire-fire i s’a zmuls părul din cap
prin scăieți, trupul i s’a sângerat și tălpile picioarelor i s’au umplut
de spini. Nu poate însă nimic în lume să moaie voința tare, și Lia a
mers și tot a mers, cum se zice, zi de vară până în seară și azi, și
mâne, și poimâne, trei zile dearândul.

A treia zi pe însărate, a zărit, în sfârșit, din depărtare coliba cea
încă mai dărăpănată, în care ședeà, precum îi spusese Limir-Impărat,
mama Ielelor.

Asta, o hârcă bătrână și colțată, cu nasul cârlig și cu ochi de șarpe
călcat pe coadă, o simțise de mult și o așteptà în pragul colibii
răzămată de bățul ei noduros.

Lia simțì că-i trece prin inimă fier roșu și prin vine sloiu de ghiață
când se uită în fața ei: s’o facă scrum cu ochii și nu alta.

«Bună seara, maică, și bine te-am găsit!» – grăì Lia cu glasul ei de
turturică speriată.

Bătrâna mișcă puțin din cap, dar nu-i răspunse nimic, ci-și ridică numai
bățul și bătù cu el în pământ parc’ar fi voit să vestească pe cineva, că
a sosit cine avea să sosească.

Nu mai văzuse ea în vieața ei, – și tânără nu mai erà, – picior de om
pământean pe acolo și stà și se uità și nu se puteà dumerì, cum a putut
o fată plăpândă să răzbească printre Iele, nebunele, și să ajungă așa de
departe.

A răzbit însă, și parcă nu se simțià destul de tare, ca să se prindă cu
dânsa.

«De! – îi zise ea într’un târziu cu glas pițigăiat. – Vei fi venit tu de
ce vei fi venit, te va fi ispitit cine te va fi ispitit, te va fi ajutat
cine te va fi ajutat, dar de geaba ți-ai sângerat trupul, că nu sunt eu
aceea, pe care o cauți, ci soacră-mea, bunica lor, care șade peste nouă
țări și nouă mări, și mult ai mai avea să umbli și să-ți sângerezi
trupul, ca să ajungì la ea, bătrână, colea ca mine, ai fi când te-ai
întoarce, dacă te vei mai întoarce, de acolo. Fă-ți mai bine calea
întoarsă, – adause ea cu glas dulceag și momitor, – și bucură-te c’ai
scăpat până acì cu obrazul curat».

«Nu nouă, – îi răspunse Lia, – ci nouăzeci și nouă dac’ar fi țările și
tot atâtea mările, eu tot înainte aș merge».

Baba se încruntă odată, își încrețì sprâncenele stufoase și bătù iar cu
bățul ei noduros în pământ.

«Ia să-ți văd vîrtutea!» zise apoi, și deodată se iviră ca ieșiți din
pământ o mulțime de dulăi îndârjiți și se repeziră cu toții lătrând și
cu dinții rânjiți asupra Liei, ca s’o sfâșie în bucăți. Lia-și urmă însă
inimoasă drumul, deși dulăii i se ațineau în cale. Degeaba-i asmuțà
baba, căci nici unul nu sărià la fată, ci făceau potecă sărind peste
buruieni și călcându-le, culcând mărăcinile la pământ și curățindu-le de
spini, care toți intrau în tălpile lor.

Erau cânii, cărora Lia le făcuse un mare bine, și cu cât mai mult turbà
în mânia ei baba și cu cât mai rău îi asmuțà, cu atât mai mulți erau și
spinii intrați în tălpile lor: în cele din urmă ei nici nu mai lătrau,
ci chelălăiau schiopătând ca vai de ei din toate patru picioarele.

I-se făcù Liei și astădată milă de dânșii, dar, vorba aia, «Milă mi-e de
tine, însă mă arde de mine»; ea nu se mai oprì, ca să le scoată spinii,
ci-și urmă drumul în vreme ce baba îi bătea pe dulăi cu bățul ei
noduros.

N’a mers însă Lia mult și se auzià încă din depărtare chelălăiturile
cânilor când se iviră în calea ei o mulțime de șerpi mărunți, care se
uitau cu gurile căscate și cu limbile scoase la ea și-i sâsăiau în
urechi de te treceau fiorii. Ea mergea înainte printre ei și peste ei
băgând de seamă, ca nu cumva să calce pe vre-unul pe coadă. Cu cât însă
ea înaintà, cu atât șerpii ieșiți în calea ei erau mai mari și mai
furioși, cu atât sâsăiturile lor erau mai ascuțite și cu atât spinii de
prin mărăcini erau mai lungi, mai groși și mai ascuțiți. Nu e însă în
lume nimic ce poate să țină în loc pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să
meargă înainte.

«Bălauri cu șapte capete dac’ați fi, eu tot calc peste voi!» – grăì Lia
și-și urmă drumul.

Deodată se ivì în calea ei un șarpe mare, de tot mare, cu gura ca șura
și cu limbile late de-o palmă și lungi de trei coți, s’o înghită într’o
îmbucătură și să-i cauți degeaba urma.

Lia își făcù de trei ori cruce gata în gândul ei de ori-și-ce.

Când însă șarpele se repezì cu gura căscată printre mărăcini la ea, un
spin lung și gros și ascuțit apucâ între falca de jos și se înțepenì în
cerul gurii lui negre și i-se făcù căluș înfipt.

Cuprins de dureri sfâșietoare, șerpoiul începù să se încolătăcească, să
se sbată și să se salte.

Liei i se făcù milă de el, și, luându-și inima în dinți, ea se apropiè
și-i scoase spinul din gură.

«Puțin ai ostenit, dar mult bine mi-ai făcut și mare o să-ți fie
răsplata!» – grăì șarpele ușurat și începù s’o mângăie cu limbile lui,
și, cum o mângăià, rana i-se vindecà fiindcă nu e în lume leac ca limba
de șarpe, și cât ai bate în palme, ea se făcù de o sută și de o miie de
ori mai zdravănă, mai gingașă și mai frumoasă decum fusese.

«Incalecă acum pe mine, – îi zise dup’aceea, – și ține-te bine, că am să
te duc – nu ca armăsarii hrăniți cu jăratic, nici ca pajurile ’n sbor,
ci ca zmeii ce se iau la întrecere.»

Lia încălecă, și șarpele cel mare se aruncă în săltate de-o ridică
de-asupra mărăcinilor, apoi se răpezì înainte încât ochii ei se
împăiengeniră de nu mai vedeau nici la dreapta, nici la stânga, ci numai
zare nesfârșită înainte.

Cât dai în palme, ajunseră la mare și șarpele se avântă în valuri și-o
duse lunecând printre ele înainte până la celalalt țărmure.

Așa au trecut trei țări și tot atâtea mări, alte câte trei și iar câte
trei, de s’au făcut câte nouă în cap, cum zisese mama Ielelor, dar le-au
trecut pe toate parc’ar fi ațipit aici și s’ar fi pomenit acolo.

Sgripțoroaica cea împetrită de bătrână simția după miros, că vine și se
apropie ceva ce n’a mai fost prin partea locului, dar nu puteà să dee cu
socoteală, ce și cum și de ce, și sta în pragul colibii dărăpănate
gârbovă, răzămată în două bețe noduroase și clănțănind din cei doi dinți
ce-i mai rămăseseră în gură.

Când fură aproape, șarpele se oprì și se întinse, ca Lia să descalece.

«Acum urmează-ți drumul în pace, – grăì dânsul scuturându-și solzii, –
și când vei mai aveà nevoie de mine, bate de trei ori în palme, că eu,
ori și unde aș fi, te aud și, vară fie, iarnă fie, viu într’o clipă la
tine.»

Lia-i mulțumì cum se cuvine și-și urmă drumul.

Bunica Ielelor începù, când dete cu ochii de ea, să tremure mai de
mânie, mai de îngrijare, căci simțià, că și-a găsit nașul.

Cum o vedeà – așa de tinără, și frumoasă, și dulce la fire, și întreagă
și nevătămată, înțelegea, că mare trebuià să-i fie puterea și multe
farmecele, ca să fi putut răsbì cale atât de lungă fără ca să
îmbătrânească și drum atât de greu, fără ca puterile să i-se sleiască.

«Acum e acum!» – își zise dar intețindu-se.

«Bună seara, mamă!» – grăì Lia și astă-dată.

Bunica Ielelor nu îi răspunse nici ea, ci o măsură cu ochii ei țepoși de
sus până jos și de jos până sus.

«Nu sunt mamă, ci babă», – îi răspunse apoi într’un târziu morocănoasă,
și mult erà fioroasă când își dedeà astfel răspunsul.

«Nu-ți știu anii și n’am să-i număr, – întimpină Lia cu glas de pisică
lingușitoare, – dar îți văd fața și bunătatea din ea, și, ori-și-cum te
vei fi socotind, mie îmi ești cum îmi pari.»

Baba se mai muiă puțin. Ori și cât de bătrână ar fi baba, i-se
’nveselește inima când o crezi încă tinără, și cel mai rău om se moaie
și el nițel când alții îl cred bun.

«O fi, n’o fi cum zici, – grăì dânsa, – de mare lucru te-ai apucat, și
mult mi-e milă de tine, că de venit ai venit, cum ai venit, dar nu știu,
cum o să te întorci.»

Mult ar fi dorit ea să știe, cum a potrivit Lia lucrurile, ca să
răsbească întreagă și nevătămată și să vie cale atât de lungă fără ca să
îmbătrânească.

«Ce te-a adus?» adăugă ea, și asta erà întâia din cele trei întrebări.

«Ajută, ca să te ajuți! – îi răspunse Lia. – Cum am venit, așa o să mă
și întorc, și val-vârtej dacă s’ar răsturnà toate, drumul degeaba n’o
să-mi fie.»

Când auzì asemenea vorbe, bunica Ielelor iar începù să tremure, însă mai
puțin de mânie și mai mult de frică.

«Cum mă vezi?» întrebà iar dânsa.

«Cu ochii», răspunse Lia fără ca să știe, că răspunde la a doua
întrebare.

«Și ce cauți?» fù a treia întrebare.

«Omul, – răspunse Lia, – cât umblă pe pământ, tot moartea o caută.»

Acum baba se cutremură.

«Ia să mă uit mai bine ’n ochii tăi, – îi zise și se apropie
răzâmându-se în cele două bețe de dânsa, i-se uită în ochi și-i puse
mâna pe umărul gol.

Ochii Liei erau stânși, iar trupul ei erà rece ca sloiul de ghiață.

Nu știà Lia, săraca, că-i vindecase șarpele mângăindu-o cu limbile lui
toate rănile și-o făcuse nevătămată ca nici sabia să n’o taie, nici
focul să n’o ardă, dar îi făcuse și sângele rece ca al lui, stânsese tot
focul vieții din ea și-i oprise viața în loc, ca, ori-și-cât ar mai
custà pe pământ, tot așa, cum e, să rămâie.

N’o știà Lia aceasta, dar o știà baba cea înrăită, care vedea acum, că
nu mai are nici o putere asupra ei – câtă vreme nu e om în toată firea.

«Vai de sufletul tău, – îi zise dar luându-i mâna: – nu vezi tu, nu
simți, nu-ți dai seamă, că nu mai ai nici o viață în trupul tău, că
sângele nu mai curge în vinele tale, că ești rece ca sloiul de ghiață. –
Uite! – Fiindcă ești fată bună și mi-ai vorbit frumos, mi-s’a făcut milă
de tine și am să-ți gătesc o alifie, ca să te freci cu ea și să te faci
iar cum ai fost. Ori și cine, bărbat fie ori femee, scapă chiar și de
cea mai spurcată vrajă, dacă se freacă cu alifia acea».

Lia se simțì chiar mai rece decum erà: își aducea aminte de vorbele, pe
care i-le grăise Limir Impărat, și știà acum, că după alifia aceasta a
venit ea aici.

«Bună ești și miloasă, – îi zise dar, – și cât o fi lumea n’o să te
uit.»

Orișicât de îndrăcită ar fi fost însă, bunica Ielelor nu putea să facă
alifia aceea ea singură, ci numai ajutată de o fată nevinovată, care
trebuia să adune șapte flori dela șapte buruieni, de șapte-ori câte
șapte frunze dela tot atâți copaci și șaptezeci de rădăcini dela
șaptezeci de alte buruieni și să le pună toate în cazan, ca baba să le
fiarbă toate în bale dela șaptezeci și șapte de șerpi.

S’a apucat dar Lia și astădată de muncă lungă și grea: a adunat de prin
pădure cele șapte flori, cele de șapte-ori câte șapte frunze și cele
șaptezeci de rădăcini, a frecat cazanul cel mare, pirostriile de fier și
linguroiul de aramă de le-a făcut lucioase, a strâns șaptezeci și șapte
de brațe de vreascuri uscate șvarog, ca să aprindă focul, a pus flori,
frunze și rădăcini în cazan, a ridicat cazanul pe pirostrii și se
bucurà, sărmana, că a scăpat și de aceste, căci nu se gândeà, că perirea
și-o pregătește.

Baba a bătut apoi din palme, și au venit din șaptezeci și șapte de părți
cei șaptezeci și șapte de șerpi, toți cu limbile scoase și gata de a
umpleà cazanul.

Intre aceștia se aflà însă și cel scăpat prin Lia de grele suferințe: el
se furișă lunecând pe lângă dânsa și-i zise pe sâsăite la ureche:

«Să nu te pună păcatele să te freci cu alifia, că-ți pierzi toate
puterile, ci scuipă în palme și fă ca și când te-ai fi frecând cu
alifie.»

El știà, că nu are alifia putere decât frecată fiind cu mâna unei fete
nevinovate.

«Așa o să fac!» – zise Lia și, dupăce șerpii își făcură și ei rândul,
voì să aprindă focul.

«Oho! – mai va, fată, mai va!» – grăì bătrâna. – Pentruca fiertura să se
prindă, trebue să mai dereticești prin colibă și să curăți curtea din
dosul colibii, ca toate să fie ca la casa unei fete mari.

«S’o mai fac, – zise Lia, – și pe asta.»

S’o facă – vai de capul ei!

Ea rămase încremenită când deschise ușa colibii: de când bunica Ielelor
a fost fată mare n’a mai dereticit nimeni prin colibă, gunoiul se
adunase mormane, iar prin colțuri păiengenișul încărcat de praf sta
perdele groase, și pretutindeni mișunau păiengeni mari cât pumnul,
muscoi înțepători și fel de fel de alte bâzdâgănii, care, simțând
mirosul de sânge curat, deteră năvală asupra Liei, ca s’o sleiască
într’o clipă.

Știau, afurisitele, că ea, care lasă locul curat pretutindeni, pe unde
trece, e dușmanca lor cea mare.

In curând simțiră însă, că n’au ce să-i facă și i se deteră rușinate din
cale.

O știuse și baba aceasta și-o pusese pe Lia să dereticeaseă numai
pentruca să le îndârjească.

«Puișorilor, drăguților, – le zise dar, – mai aveți puțintică răbdare,
că în curând vi-o dau gata.»

A curățit dar Lia și păiengenișul, și păreții, a cărat gunoiul, a
măturat și a șters praful, a făcut coliba curată de-ar fi putut să stee
chiar și Limir-Impărat în ea.

Ea rămase și mai încremenită când ieșì în curte.

Aici își ținea baba hoarele, găini moțate, rațe deșelate, broaște
țestoase, șopârle râioase și fel de fel de alte jigănii spurcate, cu ale
căror ouă trăia și care umpluseră curtea de găinaț și de fel de fel de
alte murdării, încât te cuprindea leșinul chiar și când te gândeai
numai, că ai să simți mirosul. Iară prin murdăriile acelea colcăia gadul
de vermi, prin văzduh roiau fel de fel de muște, pretutindeni mișunau
jigănii, care se hrănesc cu vermi și cu muște, și șoareci, și guzgani,
și conopiștirițe, și lilieci, bufnițe cu capul cât banița și șerpi fel
de fel, să vezi cu ochii și să nu crezi, ci să te miri și să nu mai
știi, ce să zici.

«Las’, că vă viu eu de hac!» – grăì Lia și intră cu bărbăție în curte.

«Intr’o clipă deteră cu toate năvală asupra ei, unele târîș, altele
pitiș, iar altele alergând ori sburând. Degeaba însă, că nu puteau să-i
facă nimic: ea se scutură odată și toate căzură la pământ.

«Puișorilor, dragilor, – grăì baba și de astădată, – aveți puțintică
răbdare, că vi-o dau deodată gata.»

Poate ori și cine să dea cu socoteală, cât și cum a trebuit să muncească
Lia, ca să curețe și curtea bunichii Ielelor, – muncă nu șagă! Las’ că
de aici cărà și colo se adunà, dar afurisitele acelea de lighioane se
îngrămădeau în urma ei și unde ea curățea, acolo se spârcăiau ca să le
umple toate de alte murdării, și iar trebuià să curețe și iară și iară
și – și până ce n’a ajuns să curețe și mațele din ele.

«Uf!» – grăì dânsa când o mântuì și asta și se duse să aprindă focul la
cazan.

Au fiert florile și frunzele și rădăcinile și tot au fiert în clocote în
vreme ce baba mestecà mereu cu linguroiul și boscorodea cum știà, și
tocmai pe la miezul nopții văzduhul se umplù de un miros plăcut și
începù să se prindă pe deasupra un fel de pojghiță ca smântâna. Asta erà
alifia, care desghiață sângele, desmorțește vinele și pune în mișcare
viața, ca omul om să fie.

«Ia, fată, – grăì baba cu glas momitor, – și freacă-te și la ochi, și la
tâmple, și la crucea pieptului, și în palmă, c’o să te simți ca înviată
din morți»!

Asta erà dar taina.

«La ochi, la tâmple, la crucea pieptului și în pălmi, – grăì Lia, – atât
voiam să știu»!

Ea se duse apoi, luă un țest de broască, îl curățì bine, și începù să
adune în el alifia până ce nu-l umplù. Când venì însă rândul să se
frece, ea făcù precum îi zisese șerpoiul: dădeà pe deasupra alifiei cași
când ar fi luând din ea, dar făceà parcă-i erà greu mirosul și se țineà
de nas cu mâna stângă, iar pe supt ea scuipà pe deget, apoi se frecà.

Așa s’a frecat și la ochi, și la tâmple, și la crucea pieptului, și în
pălmi, iar bunica Ielelor nu se îndoià, că cu alifie s’a frecat.

«Țo pe ea – puișorilor, dragilor!» – strigă dar cu toată răutatea ei și
bâzdâganille toate și toate jigăniile deteră năvală asupra Liei, ca
într’o clipă s’o facă miș-fărămiș, încât numai oase albe să se aleagă de
ea.

Lia însă se scutură odată, răsturnă cazanul de pe pirostrii și pe acì îi
fù drumul – cu țestul plin de alifie.

«In ceas bun să fie!» – strigă șerpoiul, care îi ieșì peste puțin în
cale. – «Cum ai pornit-o, așa s’o și scoți la capăt. – Acum scuipă încă
odată pe deget, ia cu el alifie și freacă-mă în frunte, la ochi și la
crucea pieptului.

Lia făcù precum i-se zise și șarpele se sbătù puțin, se dete odată peste
cap și se făcù armăsar cu nări umflate și cu ochi focoși.

«Eu sunt armăsarul lui Limir-Impărat, – îi zise, – pe care nimeni afară
de dânsul nu l-a încălecat. – Incalecă-mă și ține-te bine, că am să te
duc cum nici pe el nu l-am mai dus».

Lia a încălecat, ș’apoi a pierdut vederile în repeziciunea goanei, în
care a fost dusă și dusă mereu – într’o răsuflare până la turma păzită
de cânii cu picioarele pline de spini.

Aici armăsarul se oprì.

«Uite! vezi oile acelea!? – grăì armăsarul. – Sunt tot fete, care au
făcut ca tine încercarea de a-l scăpà pe Limir-Impărat și-au fost
vrăjite de Iele, iar cânii sunt tot feți frumoși, care duși de dorul
lor, au răsbit până la mama Ielelor, ca să le scape pe fete, și-au căzut
în urgie. – Descalecă și dute de le freacă și-i freacă, cum știi, cu
alifie, dar bagă de samă, ca să nu ți-se prindă alifia de deget».

Lia făcù precum i-s’a zis, și una câte una oile se scuturară, se deteră
peste cap și se făcură fete care de care mai frumoasă, încât tot să stai
și să te uiți la ele.

Armăsarul necheză odată, și din lărgimile câmpiei veniră în goană mare
cai frumoși, pentru fiecare fată câte unul, iar, după ce încălecară,
fetele se pomeniră gătite în haine scumpe și frumoase cum li-se cuvine
călărind pe asemenea cai.

Lia văzându-le atât de frumoase și atât de frumos gătite, erà cuprinsă
de ciudă și-i păreà rău, că le-a făcut bine, dar tot îi frecă și pe
câni, care se scuturară și ei, se deteră peste cap și se făcură feți
frumoși, care de care mai voinic.

Armasarul iar necheză și iar veniră cai frumoși, pentru fiecare câte
unul, și voinicii, încălecând, se pomeniră și ei îmbrăcați în haine
scumpe și frumoase.

«Dar aceia cine sunt și de ce dorm când ar trebuì să steie treji și să
poarte grijă deturmă»? – întrebă Lia arătând asupra păcurarilor.

«Așa li-e rostul – grăì armăsarul. – Sunt sfetnicii lui Limir-Impărat,
care prin momelile lor și-au amețit stăpânul și i-au umplut capul de
fumuri. – Haid să mergem mai departe».

Lia încălecă și abia acum își dete seamă, că ea însăși e gătită în haine
încă mai frumoase și mai scumpe decât ale celorlalte fete și împodobită
tot cu aur și cu pietre scumpe. Pe când însă ceilalți vorbiau și râdeau
în voie bună, ea se ținea țeapănă, rece și mândră în scări, erà
posomorâtă și înfumurată parcă n’ar fi nimeni vrednic să stea alături cu
dânsa, nici să simtă mirosul alifiei ce mai rămăsese în țestul, pe care
îl ducea cu multă grijă în mâna ei stângă.

Mult ar fi voit, Doamne, să se vadă în oglindă și rău erà mâhnită, că
erà pustiu împrejurul ei și nu se adună de nicăiri lume, ca s’o vadă și
să stea uimită.

Mare-i fu dar bucuria când, așa cum mergeau în jocul câmpiilor, li se
ivì în preajma vederii un sat. Peste puțin însă ea zărì mai la o margine
și coliba, în care crescuse și din care plecase în lume, și-i venì să-și
schimbe drumul. Ii erà greu afară din cale să-și vadă sărăcia și să deie
ochi cu mama ei cea îmbrăcată în zdrențe înodate.

«Ei! – grăì însă prinzând inimă. – Ce-mi pasă!? – Ei tot nu știu nimic,
nimeni n’o să mă cunoască, iar eu fac ca și când n’aș fi știind nimic».

Așa a și fost.

A mers iute vestea, că vine o împărăteasă cu curtenii ei, ca să-i ducă
lui Limir-Impărat daruri neprețuite, și multă lume li s’a adunat în cale
ca să-i vadă.

Erà și văduva cea săracă, mama Liei, acolo și cum văzù din depărtare
alaiul, își aduse aminte, că așa’și visà dânsa fata.

«Lio, fata mea, Lio! – strigă ea dupăce alaiul se apropiè.

Lia însă se ținea țapănă, rece și mândră în scări și trecù posomorâtă și
înfumurată înainte parc’ar fi fost din altă lume.

«Nu-i Lia, fata mea, – grăì văduva întristată. – Și totuși parc’ar fi
aidoma ea. – Ce s’o fi ales de Lia mea!?»

Așa au trecut prin sate și prin orașe multe, mereu prin mijlocul
mulțimei uimite, și Lia se simțea din ce în ce mai nemângăiată, că toți
o vedeau, dar ea însăși nu puteà să se vadă pe sine.

A mers în cele din urmă vestea până la Limir Impărat, care-și petrecea
zilele în marele lui palat, încunjurat de sfetnici și de slugi fără de
număr, dar singur în mijlocul lor, tot tânăr și frumos, dar mereu
posomorât.

«Doar o da Dumnezeu!» – ziceau supușii lui când o vedeau pe Lia atât de
frumoasă și cu alaiu atât de strălucit. Mult ar fi dorit să-l știe și pe
el om cu rost la casa lui, și păreche mai potrivită nu puteau să-și
închipuiască.

Limir Impărat mai zâmbia parcă și el din când în când și o așteptà cu
oarecare nerăbdare. Când a aflat însă, că ea e mândră și se ține țapănă
în scări, el a început să-și încrețească sprâncenele și să dea porunci,
ca să i se adune oastea.

«Nu cumva!? – își zicea. – N’ar voì cumva să se sămuiască cu mine!?»

Asta ar fi voit el s’o vadă!

Când curtenii l-au vestit, în sfârșit, că Lia a sosit cu alaiul ei,
Limir s’a gătit în cele mai strălucite podoabe și a poruncit să i-se
adune curtenii în sala cea mare, unde-și aveà tronul făcut din aur și
așezat la înălțimea de șaptezeci și șapte de trepte.

După ce el urcă cele șaptezecì și șapte de trepte, se așeză în tron și
luă schiptrul în mână, sfetnicii și curtenii își plecară capetele și
îngenuchiară pe trepte fiecare după rangul lui, cei mai umiliți și mai
vrednici mai sus și mai aproape de stăpân, iar cei mai îndoielnici ceva
mai jos și mai departe de el.

Așa-l găsì Lia când intră cu alaiul ei în sală și cât dete cu ochii de
el, îl și cunoscù și fu gata să-i aducă aminte cele petrecute în coliba
Ielelor.

La dreapta tronului erà însă o oglindă mare și la stânga alta, și Lia
rămase, când se văzù în oglindă, într’un fel de aiurire; nu mai vedeà
acum nici sală, nici curteni, nici tronul cu cele șaptezeci de trepte,
ci, uimită de frumuseța ei, se simția cu trei palme mai înaltă și-și
ridicà cu atâta mândrie capul, încât toți începură să tremure în fața
ei.

Limir-Impărat își aduse aminte de ea și nu-și mai putù stăpânì firea.

«M’a întrecut, m’a răpus, m’a dat gata!? – își zise el și coborî printre
curtenii săi umiliți cele șaptezeci și șapte de trepte, ca să meargă la
ea și să i-se închine ca ori și care muritor.

«Lie, – îi zise – parcă ne-am mai văzut», – și plecându-se îi întinse
mâna.

Lia înghițì un nod: îi erà peste putință să facă mărturisirea, că dânsa
e ceeace umblà odată desculță și în cămășuță curată.

«Ți se va fi părând», – îi răspunse, – dar îi întinse și ea mâna – așà
mai din depărtare.

El îi ținù câtva timp mâna, dar nu mai simțià fiorii, pe care îi
simțise, nu se desmorția, nu i-se încălzea sângele în vine.

«Da, mi-s’a părut numai! – Alta erà și altfel în toată firea ei aceea,
pe care o știu», – grăì posomorât și se întoarse, ca să urce cele
șaptezeci și șapte de trepte, să șadă în tron și să ia schiptrul în
mână.

Lia însă nu-l lăsă, ci-l ținù în loc.

Acum i se înfundă însă și Liei.

In zadar îi spuse c’a umblat și a ostenit, a trecut prin multe și s’a
canonit, ca să caute alifia ce desmorțește vinele, în zadar îl
încredință, că a găsit-o și vine cu ea de peste nouă mări și nouă țări,
în zadar stăruì să-l frece fie măcar și numai la ochi și la tâmple, căci
el țineà una și bună, că alta e aceea, pe care o știe dânsul și o
așteaptă, o luà drept o vrăjitoare, care vreà să-l peardă cu farmecele
ei, ba în cele din urmă se îndârjì și voì s’o deà afară din palat și s’o
alunge din împărăția lui.

Toate ca toate, dar asta n’o mai puteà suferì Lia.

Atinsă în mândria ei, ea-și perdù sărita și cu ea toată rușinea. Băgă
dar mâna în țestul cu alifie și se frecă la ochi, la tâmple la crucea
pieptului și în pălmi, apoi se scutură ca trezită din somn și rămase în
fața lui așa, cum o știà el, desculță și în cămășuță curată.

«Asta e!» – strigă Limir Impărat și sărì să o cuprindă în brațe, dar
nu-i simțì bine trupul cald când Lia îi dete brânci atingându-l la
obraji și la crucea pieptului cu mânile ei pline de alifie și se desfăcù
din brațele lui ca șarpele lunecos.

«O să alergi tu după mine cum am alergat eu după tine!» grăì dânsa, apoi
se depărtă iute dimpreună cu alaiul ei, încălecă și plecă în goană mare.

A și alergat Limir, bietul de el.

Atins și ici, și colo de alifie, el nu mai erà nici viu, nici mort, ci
numai așa – leșinat și lihnit.

Poruncì dar, ca iute-iute să încalece cu toții și s’o urmărească pe Lia.
A trecut însă vreme multă până ce slugile au scos caii din grajdurile
împărătești, li-au pus șelele și frânele și până ce sfetnicii și curteni
au încălecat, căci, de! erau boieri, nu oameni de rând. Erà departe Lia
când ei au plecat în urmărirea ei, și nici vorbă nu puteà fi, ca s’o
ajungă în drumul ei spre coliba văduvei.

Mare a fost, Doamne, bucuria mamei când și-a văzut fata întorcându-se
tot cum a fost, dar cu alaiu frumos și mare de nu-l mai încăpeà nici
coliba, nici curtea, nici preajma curții.

Răsăriau florile și acum pe urmele pașilor ei și se clătinau plecându-se
spre ea, dar nu mai erau triste, ci-i cântau voioase: Bună ești, harnică
ești, frumoasă și la fire dulce ești și puțin ai să mai stai cu noi, că
vine într’o răsuflare ursitul tău.

A și sosit în curând, și văduva cea săracă nu mai știà ce să înceapă
când s’a pomenit la coliba ei cu Limir Impărat el însuși, venit ca să
cerșească alifie și să-i pețească fata.

Că i-o dă, ori nu i-o dă, – despre asta nu mai puteà să fie vorba: s’a
făcut, Neică, o nuntă împărătească de se vestește și astăzi despre ea,
și șapte zile și șapte nopți, împărăția întreagă a tot mâncat, băut și
s’a veselit, a tot jucat și jucat de-a schimbat fiecare flăcău de dai
Doamne câte trei perechi de opinci.

Numai sfetnicii și curtenii lui Limir Impărat erau cam puși pe gânduri,
căci, de! multe s’au întors cu susul în jos și mulți dintre cei de pe
treptele de sus s’au coborât ceva mai în rând cu talpa scării.

Iar Ielele, nebunele, au rămas cum fuseseră, dar de atunci încoace, când
se întâlnesc pe la răscruci, se mai prind și numai singure în horă.

[Footnote 1: «_Suveica_» se numește instrumentul cu ajutorul căruia
«_năsădeala_», adică firul țesut, se trage prin «_urzeală_», adică
firele lungi, în care se țese.]

[Footnote 2: „_Crimpiță_“ este termenul pentru încurcarea firelor. Acea
femee țese bine, care nu «roade», adică rumpe și leagă «nod» în pânză
care «bate des», încât firele crucișe nu se deosibesc, ci sunt dese unul
lângă altul.]

[Footnote 3: Aici povestea variază. Unii zic: «Feciorul împăratului a
poruncit ca să lege pe crișmăriță de cea mai sălbatică eapă din țară și
să încunjure țara de șapte ori cu ea». Alții zic: «Împăratul cel bătrân
rugă pe Dumnezeu, ca atunci când crișmărița va trece pe poartă, să crape
pământul și ea să se cutrupească». Și iarăși alții zic: Florița s’a
rugat de împăratul ca să nu pună pedeapsă aspră pe capul maicei sale
celei bune, ci precum am zis mai sus. Aceste deosebiri sunt
caracteristice, pentru aceea le amintesc. Ele ar împedecà cursul
poveștii pentru aceea le pun în notă.]

[Footnote 4: Păcurar la Românii de peste Carpați însemnează păstor.]

TABLA DE MATERIE



TABLA DE MATERIE

  Zâna zorilor  5
  Florița din codru  78
  Ileana cea șireată  117
  Doi feți cu stea în frunte  136
  Păcală în satul lui  155
  Petrea prostul  185
  Limir-Împărat  235





*** End of this LibraryBlog Digital Book "Povesti" ***

Copyright 2023 LibraryBlog. All rights reserved.