Title: Țara mea
Author: Romania, Marie Queen of
Language: Romanian
As this book started as an ASCII text book there are no pictures available.


*** Start of this LibraryBlog Digital Book "Țara mea" ***


MARIA REGINA ROMÂNIEI

ȚARA MEA


  TRADUCERE DIN ENGLEZEȘTE
  DE
  N. IORGA


EDIȚIA III

    *    *    *

  EDITURA LIBRĂRIEI PAVEL SURU, BUCUREȘTI.
  SIBIU, 1919
  TIPARUL TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE.



Această carte a fost scrisă la epoce deosebite. Partea întâia
a văzut lumina într'un ceas când simțiam că răsboiul se apropia
de hotarele noastre și, știind în ce parte ne vom hotărî, am
pregătit o serie de schițe ușoare pentru a fi trimise în Anglia
când ne vom fi declarat aliații ei.

România e puțin cunoscută marii Împărății de peste mări,
și doriam să fie condeiul mieu acela care va vădi unele din
frumusețile ei țerii mele de naștere. Cu intenție nu am pomenit
în volumul întâiu nume, cu intenție am trecut atât de repede
dela una la alta, căutând ca în cât mai puține cuvinte să
vrăjesc atmosfera șesurilor noastre întinse, a nesfârșitelor
noastre drumuri prăfoase, a munților și pădurilor noastre, a
satelor noastre smerite, a pitorescelor noastre biserici și a
pașnicelor noastre mănăstiri, a lunilor noastre de căldură și
de frig. Mai voiam și aceia: să fac a se cunoaște sufletul, de o
melancolie stranie, al poporului nostru.

Într'un timp cu totul deosebit a fost scrisă partea a doua.
Grozava depresiune a înfrângerii și a retragerii, zăcea ca o
povară asupra noastră a tuturora. Trei sferturi din țara noastră
ni fuseseră smulse; ca o ceată de oi pierdute fuseserăm goniți
din adăposturile noastre.

Simțind cât de desnădăjduit era năcazul poporului meu, întrebaiu
pe profesorul Iorga ce pot face pentru sufletele lor în acest
ceas de întunerec. «Descrieți-le locurile pe care le-au pierdut»,
i-a fost răspunsul. «Ați scris o carte pentru țara nașterii
Voastre; acuma e vremea să scrieți una pentru țara a cării
nenorocire o împărțiți». Îndemnată de cuvintele cuiva care
credeà că aș puteà să mișc inimile oamenilor cu condeiul meu,
am făcut o a doua serie de schițe, și le-am făcut la un ceas
când toți râvniau să-și amintească, să spere...

Li-am spus numai despre ce-mi erà tot așà de scump ca și lor,
și pot spune că s'au cetit larg cărticelele mele. Fiind scrise
în zile de năcaz, ele au mers drept la inimile acelora pentru
cari fuseseră scrise, ajutând să întărească acea simțire de
încredere între mine și poporul mieu pe care nădăjduesc că
nimic nu o va puteà nimicì.

Erà numai o biată ediție tipărită pe hârtie de războiu, dar
în multe mâni a ajuns...

Mi s'a spus că acei din Ardeal, aceia pe care i-am așteptat
așa de îndelung și cari așa de îndelung ne-au așteptat pe noi,
ar vreà să cetească și ei cartea mea; de aceia se tipărește o
nouă ediție în țara lor, care e și a noastră.

Cândva poate, dacă Dumnezeu mă ajută să trăiesc, voiu scrie
altă carte, o carte despre acele scumpe țeri care au umplut de
dor toate inimile românești, despre acele țeri pentru a căror
liberare atâtea vieți tinere s'au jertfit, atâta sânge s'a
vărsat... Dar întâiu ca în pelerinagiu trebuie să le străbat,
din loc în loc. Căci pot descrie bine numai lucrurile pe care le-am
văzut, lucrurile pe care le-am simțit.

Dacă această a treia parte va venì vreodată la lumină, simt ca
și cum sufletele celor cari au murit pentru idealul nostru ar
sta lângă mine, simt ca și cum mânile lor de umbre mi-ar călăuzì
condeiul. Ar fi scrisă pentru cei vii întru pomenirea morților.

Dar presentul singur e al nostru; viitorul zace în mânile lui
Dumnezeu. Și, fiindcă acea carte visată nu s'a înfăptuit încă,
trimet aceste două cărticele fraților noștri de peste munți,
sperând că vor primì cu simpatie ceiace cu atâta iubire s'a scris.

Maria



I.


Regina unei țeri mici!

Aceia cari sunt deprinși a vedea cârmuitori ai unor țeri mai mari
înțeleg prea puțin ce înseamnă aceasta.

Înseamnă muncă și griji și nădejde, și multă trudă pentru
slabă ispravă. Dar larg e câmpul, și, dacă inima are voie bună,
mare e opera.

Când eram tânără, gândiam că totul e muncă, muncă pieptiș
în sus; dar anii cari trecură au adus altă cunoștință, o
cunoștință binecuvântată, și acuma știu.

Țara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e dragă. Îmi
trebuie ca și altora să li fie dragă; de aceia ascultați câteva
cuvinte despre dânsa. Îngăduiți-mă să zugrăvesc câteva icoane,
să fac câteva schițe așa cum le-am văzut cu ochii întăiu, apoi
cu inima.

      *       *       *       *       *

Odată eram pentru acest popor o străină; acuma sunt una dintre ei,
și, pentru că vin de atât de departe, am fost mai mult în stare
să-i văd cu însușirile lor bune și cu neajunsurile lor.

Țara lor e o țară rodnică, o țară de întinse șesuri, de grâu
învălurat, de codri adânci, de stâncoși munți, de râuri care în
primăvară vuiesc de ape spumegate și care vara nu sunt decât
leneșe șuviți de apă pierdute între pietre. O țară unde țeranii
muncesc supt un soare care arde, o țară neatinsă de murdăria
fabricelor, o țară de extreme, unde iernile sunt de ghiață și
verile ard ca în cuptor.

Legătură intră Răsărit și Apus.

La început era o țară străină. Drumurile ei prea prăfoase, prea
fără de capăt șesurile ei. A trebuit să mă învăț a-i vedea
frumusețile și a-i simți nevoile cu inima mea.

Puțin câte puțin străina a ajuns a fi una din ei, și acuma i-ar
plăcea ca pământul nașterii sale să vadă acestălalt pământ
cu ochii Reginei lui.

Da, puțin câte puțin am învățat să înțeleg acest popor și,
încetul pe încetul, el a învățat să mă înțeleagă pe mine.

Acuma ne încredem între noi, și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu,
împreună vom merge spre un mai mare viitor.

      *       *       *       *       *

Iubirea mea de libertate și de zări întinse, iubirea mea de aier
liber și de cărări necălcate m'a dus la multe descoperiri. Îmi
plăcea să călăresc singură ceasuri întregi ca să ajung la
vre-un sat pierdut, ca să dau de vre-o biserică în ruine stând
între crucile ei rustice pe vre-un mal ori să mă aflu la cutare
loc în vremea apusului, când boltă și pământ erau să fie
scăldate în roșu înflăcărat.

O, apusurile românești, ce minunate sunt!

Odată călăriam încet spre casă.

Ziua fusese arzătoare, aierul era greu de praf. În nesfârșite
valuri de aur ars câmpiile de grâu se întindeau înaintea mea.
Nicio aburire de vânt nu mișca maturitatea lor; păreau că
așteaptă ceasul secerișului, mândre că sunt bogăția țerii.

Cât cuprindeam cu ochiul, câmpii de grâu și alte câmpii de
grâu, pierzându-se 'n zări într'o linie palidă. O ceață albastră
plutia asupra lumii, și cu dânsa o mireasmă de rouă și de sămânță
ce coace se ridica ușor din pământ.

La capătul drumului era o fântână, cu cumpăna-i lungă țintind
ca un deget uriaș spre cer. Lângă dânsa o veche cruce de piatră
hâită într'o parte ca de oboseală, o cruce înnălțată odată
cu fântâna întru amintirea cutăruia care murise....

Pace mă înfășura; calul mieu nu făcea nicio mișcare: și el
era supt farmecul de amurg.

De departe, o cireadă de bivoli venia încet spre mine pe lungul
drum drept: un alaiu urât de bestii care puteau să fi aparținut
vremurilor înnainte de potop.

Unul câte unul înnaintau, acoperiți de noroiu, răbdurii,
hâținând trupurile lor hâde, purtând masiv capetele lor cu
coarne grele, ochii lor goi de înțelegere zgâiți spre nimic, de
și, când și când, ridicându-și fețele, păreau că-și caută
ceva din ceruri.

De supt copitele lor se ridicau nouri de praf, întovărășindu-li
orice pas. Soarele apuind îl prindea, prefăcându-l într'un fum
aprins. Era un văl de lumină întins asupra acestor dobitoace de
povară, o glorioasă aureolă de raze înnaintând cu dânșii
către odihna lor.

Stătuiu pironită pe loc și mă uitaiu la dânșii cum treceau pe
lângă mine, unul câte unul.... Și în seara aceia o perdea pare
că a fost trasă de 'nnaintea atâtor taine. Prinsesem înțelesul
vastei și rodnicei câmpii.

      *       *       *       *       *

Douăzeci și trei de ani am cheltuit pănă acum în această
țară, fiecare zi aducând bucuria ei sau năcazul ei, lumina ei sau
umbra ei; cu fiecare an interesul mieu pentru dânsa s'a făcut mai
vast și înțelegerea mea s'a adâncit; am ajuns să știu unde era
nevoie de mine ca să ajut.

N'am să mă apuc a povesti de așezămintele țerii mele, de politica
ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta cu
mai multă pricepere decât aș fi putut. Îmi trebuie numai să
vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țeranii și ostașii ei,
de lucruri care m'au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut
ca inima mea să bată odată cu inima ei.

M'am purtat printre cei mai umili. Am întrat în căsuțele lor,
li-am pus întrebări, am prins în brațele mele pe pruncii lor.

Li-am vorbit limba cu stângăcie, făcând multe greșeli, dar,
de și străină, nicăiri, între țerani, n'am întâmpinat neîncredere
ori bănuială. Erau bucuroși să-mi vorbească, bucuroși să mă lase
să întru în căsuțele lor și în deosebi să-mi vorbească de năcazurile
lor. Totdeauna de năcazurile lor au să povestească cei sărmani,
dar aceștia o făceau cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte
și de sărăcie cu o resignare stoică, numărând mormintele copiilor
lor așa cum altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei.

Săraci sunt, neștiutori sunt țeranii aceștia. Părăsiți sunt
și plini de eresuri, dar este o mare nobleță în rasa lor. Sunt
cumpătați la mâncare și mulțămiți cu puțin, puține sunt nevoile
lor, dorințele lor sunt mărgenite; dar _un_ vis mare îl hrănește
cu dragoste fiecare din ei în inima sa: el dorește să fie stăpân pe
pământ, să aibă în sama lui ogorul pe care-l lucrează; dorește să-l
poată numi al său. Aceasta mi-a spus fiecare din ei și ei toți; era
cântecul veșnic al tuturor cuvintelor lor.

      *       *       *       *       *

Când am văzut întâiu un sat românesc, cu colibele-i mărunte
ascunse între pomi, singurele colțuri verzi pe nemărgenitele
câmpii, abia de puteam crede că familii întregi pot locui în case
așa de mici.

Păreau casele pe care le schițam în copilărie, cu o ușă la
mijloc, o ferestruică de amândouă părțile și fum mergând
undeva în rotocoale din coperișul buhos. Adesea aceste coperișuri
par prea grele pentru asemenea căsuțe; par că le zdrobesc, și
ușile date în lături li dau o înfățișare de parcă ar striga
după ajutor.

Seara femeile stau torcând din furcă pe praguri, pe când turmele
vin spre casă tropotind moale prin praf și dulăii latră furios,
umplând de zarva lor tot văzduhul.

Nicăiri n'am văzut atâția dulăi ca într'un sat românesc, --
grea încercare pentru cine călărește pe un cal neastâmpărat.

Cât e noaptea de mare, cânii latră îngânându-se. Nu se opresc
nicio clipă; e un zgomot nedespărțit de noaptea romănească.

Totdeauna mi-a plăcut să cutreier satele acestea. Am făcut așa
în orice timp al anului, și nu e lună care să nu-și aibă
farmecul.

Primăvara, sunt pe jumătate îngropate 'n pomi, o Mare spumegând
de flori albe, din mijlocul cărora coperișurile rotunde ale
colibelor răsar ca niște nouri mari cenușii.

Galițe, gâști și purceluși se joacă ici și colo pe praguri;
zambile timpurii și păpădii galbene cresc în voie prin curțile
nemăturate, unde oale de forme ciudate și luminoase bucăți de
scoarțe rupte zac în pitorească neorânduială.

Printre toate acestea copiii cu ochi negri se găsesc pe jumătate
goi în fericită libertate.

Niciodată n'am fost în stare să înțeleg cum familii așa de
îmbielșugate, fără să mai pomenesc păsările și atâția prieteni
cu patru picioare, pot afla loc în cele două mărunte cămăruțe din
care se alcătuiesc aceste colibe.

Iarna, satele sunt acoperite de zăpadă; fiece căsuță e o albă
grămăgioară învăluită; toate colțurile sunt rotunzite, așa
încât coliba pare să fie împachetată în vată.

Nu-și dă nimeni osteneala să înlăture nămeții. Zăpada rămâne
unde a căzut; săniuțele sar peste ridicăturile ei, făcând drumuri
tot așa de învălurate ca o Mare bătută de furtună!

      *       *       *       *       *

Țeranul român nu e niciodată grăbit. Timpul n'are niciun rost
în socoteala lui de viață. Deprins cu zări nemărgenite, el nu
așteaptă să ajungă într'o zi la capătul drumului.

Vara, carăle, iarna săniile se mișcă de-a lungul acestor
nesfârșite drumuri, încet, supus, cu o neobosită răbdare.

Trase de cai mărunți, slabi, săniile de lemn trec peste zăpada
neegală; țeranul stă pe jumătate ascuns între grămezile de
lemne și căpițele de fân ori de coceni, după cum duce una ori
alta dela un loc la altul. Bun de zugrăvit în asprul lui cojoc, e
tot așa bun de zugrăvit vara în cămașa lui albă, cu pălăria
largă 'n margeni, culcat cu mulțămire pe grâul clădit, pe când
boii lui răbdurii se trudesc înnainte, părând a fi tot așa de
nepăsători ca și stăpânul lor la lungimea drumului. Cenușii
boii aceștia, -- slabi, vânjoși, cu coarnele lung arcuite; ochii
li sunt frumoși, cu o căutătură aproape ca a omului.

Și de-a lungul acestor drumuri carăle țeranilor se trudesc, unul
după altul, în șir fără capăt, prin norii de praf. Dacă noaptea
le apucă pe drum, boii sunt desjugați, carăle trase lângă șanț
până ce zorile răsârind amintesc țeranilor că mai sunt multe
poște pănă să ajungă la țintă.

Când plouă, praful se face noroiu; drumul se face atunci numai o
apă!

România nu e o țară de colori tari. E o ciudată unitate în zările-i
largi, în drumurile-i prăfoase, în țeranii ei îmbrăcați în alb, în
carăle ei aspre de lemn. Pănă și boii și caii par a se fi contopit
în cenușiu sau în coloare murgă, așa încât să se facă una cu acel
soiu de visătoare negură ce zace asupra tuturor lucrurilor.

Numai apusurile prefac toate aceste nuanțe de umbră într'o
neașteptată minune de coloare, revărsând asupra pământului
și cerurilor valuri de aur minunat. Am văzut clăi de fân
schimbându-se în piramide aprinse, râuri în panglici de foc
și fețe sarbede, obosite aprinzându-se ca de o miraculoasă
strălucire.

Un ceas fugar, ceasul acesta al apusului, dar totdeauna el
năvălește asupră-mi ca o veșnică făgăduială trimeasă de Dumnezeu
din ceruri.

Poate că, iarna și toamna, aceste apusuri sunt mai glorioase, când
pământul e obosit, când munca lui de un an e isprăvită sau când
el doarme supt strălucitoru-i giulgiu de zăpadă, păzind în
sânul său recolta ce va să vie.

      *       *       *       *       *

Cu totul altfel decât satele de la câmp sunt cele din munte.

Căsuțele sunt mai puțin sărăcăcioase, nu așa de mici, coperișurile
de stuh sunt înlocuite cu cele de tablă, care strălucesc ca
argintul în soare. Mai bogate și mai felurite sunt veșmintele
țeranilor; colorile sunt mai vii, și adesea o grădiniță plină de
flori încunjură casa.

Toamna e vremea potrivită ca să cercetezi aceste sate din muncele;
toamna, când copacii sunt o înflăcărată strălucire, când
anul ce trage de moarte aruncă o ultimă sforțare de frumuseță
înnainte să-l învingă frigul și zăpada.

De multe ori am fost primită din inimă în aceste sătucene,
țeranii ieșindu-mi înnainte cu mânile pline de flori. La cel
d'intâiu semn de apropiere a trăsurii mele, cete de călăreți
rustici vin în goană ca să mă întâmpine, săltând grăbit pe
căluții lor zburliți, purtând stegulețe ori ramuri înflorite
și chiuind de bucurie. Se țin hojma de trăsură, ridicând nori de
praf. Ca și stăpânii lor, caii mărunți sunt nebuni de aprinși;
totul e zvon, coloare, mișcare; sălbatec aleargă bucuria pe
pământ.

Clopotele satului sună, glasurile lor sunt pline de voioșie; și
ele-ți strigă: bine-ai veniț! Cete de femei îmbrăcate vesel și
de copii se revarsă din case, după ce și-au prădat grădinile ca
să samene flori în calea Reginei lor.

Biserica se află 'n de obște în mijlocul satului; acolo Doamna
trebuie să-și lase trăsura, și, încunjurată de o mulțime iute,
fericită, e dusă spre sfântul lăcaș, unde preotul o primește la
ușă cu crucea în mână.

Ori încotro se duce, mulțimea o întovărășește; nu e stângăcie,
nu e sfială, dar nu e nici îmbulzeală ori strivire. Țeranii români
rămân plini de demnitate; rare ori ei sunt gălăgioși în bucuria
lor. Li trebuie să se uite la cineva, să-l atingă, să-i audă
glasul: dar nu arată mirare și curiositate, numai puțină. De cele
mai multe ori expresia feței lor rămâne serioasă, și copiii lor se
uită lung la om, cu fețe grave și ochi mari plini de expresie.

Numai călăreții aceia în goană ajung a face zgomot în voioșia lor.

      *       *       *       *       *

Sunt curioase datini la țerani, eresuri ciudate. România fiind o
țară de secetă, e noroc să ajungi cu ploaie: e semn de bielșug,
de rodnicie, e nădejde de bună recoltă, -- bogăție.

Une ori, când mergeam prin sate, țerancele puneau donițe mari
pline de apă înnaintea pragului; un vas plin e semn de noroc.
Ele varsă chiar apă înnaintea piciorului cuiva, tot din pricina
acestui straniu eres, că apa e belșug, și, când vine fața
luminată între ei, trebuie să i se facă cinste în tot felul.

Am văzut fete înnalte, frumoase, ieșind din casele lor ca să mă
întâmpine cu cofe pline ochi pe cap: la apropierea mea, stăteau pe
loc, stropii lunecându-li pe față ca să arăte bine că vasele
sunt cu adevărat pline.

E bine să întâlnești un car plin de grâu sau de fân care ți
iese 'n cale; dar un car deșert e semn sigur de nenoroc.

De multe ori, pe unde am fost, locuitorii s'au strâns în jurul
mieu, sărutându-mi mânile, marginea hainei mele, căzând în
genunchi parcă ar fi voit să-mi sărute piciorul, și mai mult
decât odată ei mi-au adus pe copiii lor cari-și făceau cruce
înnaintea mea ca și cum aș fi fost o icoană într'o biserică.

La început era greu să primești fără a te înroși așa un omagiu, dar
pe încetul m'am deprins cu aceste manifestații loiale; pe jumătate
umilită, pe jumătate mândră, înnaintam printre ei, fericită că mă
aflu în mijlocul lor.

      *       *       *       *       *

Ar fi cu neputință să vă descriu tot ce am văzut, auzit ori
simțit pe cale între acest popor simplu, cu inima caldă; atâtea
priveliști vii, atâtea scene mișcătoare au rămas întipărite
în inima mea. Am rătăcit prin sate pierdute în locuri uitate,
pe șesuri fierbinți; m'am cățărat până la umile căsuțe cuibărite
laolaltă pe coaste de munți. Am ajuns la plăcute sălașuri mărunte
ascunse între brazi uriași. Pe țermuri de Mare pierdute am
descoperit sătucene unde Turci locuiau în singuratecă răzlețire;
lângă Dunărea largă am rătăcit printre târguri puțintele, locuite
de pescari ruși, al căror tip se deosebește așa de mult de al
țeranului român. De la întâia vedere recunoști neamul lor:
uriași înnalți, cu bărbi frumoase și ochi albaștri, cu cămășile
roși ce se văd cât de colo.

Mai ales în Dobrogea aceste nații felurite se îmbulzesc: pe
lângă Români, Turci, Tatari, Ruși, pe alocurea și Nemți,
trăiesc pașnic unii lângă alții.

    *    *    *

Am fost într'un sat din Dobrogea, care era în parte românesc, în
parte rusesc, în parte nemțesc, în parte turcesc. Am mers de la un
capăt la altul, cercetând atâtea căsuțe, întrând în fiecare
biserică, isprăvindu-mi încunjurul la mica moschee rustică,
tapisată cu covoare veștejite, și acolo, într'o mulțime de Turci
de rând, am ascultat slujba lor ciudată, din care n'am înțeles
nimic. O femeie care nu e voalată n'are drept să între în sfânta
incintă; dar un nume regal deschide atâtea uși, și atâtea regule
severe se calcă în bucuria de a primi un oaspe așa de neobișnuit.

Într'o arzătoare zi de vară am venit într'un orășel locuit
aproape numai de Turci. Împărțiam bani mărunți între săraci
și cei fără sprijin și mă purtam de ici colo. Era acuma rândul
poporației musulmane; de aceia cercetam locurile cele mai
nenorocite, cu mânile pline de bani.

Așa li-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât scopul
cel adevărat al visitei mele a fost aproape uitat. M'am găsit
încunjurată de un roiu de femei aprinse, în haine ciudate,
ciripind o limbă neînțeleasă mie.

Îmi ziceau: Sultană, și fiecare-și simția nevoia de a mă
pipăi; puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate,
ba o bahadârcă bătrână m'a apucat de bărbie. Mă duceau din
colibă 'n colibă, din curte 'n curte. M'am găsit despărțită de
tovarășii miei, rătăcind într'o lume pe care n'o mai cunoscusem
până atunci. Mă târau cu ele printr'un labirint de mici colibe
clădite din lut, de grădini ridicul de mici, de ogrăgioare dosite,
făcându-mă să întru în locuințele lor, să pun mâna pe copiii
lor, să mă așez pe scaunele lor. Ca un zbor de cioare se certau
și se băteau după mine, puindu-mi întrebări, copleșindu-mă cu
bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mișcare din
umere și zâmbete.

Femeile musulmane mai sărace nu sunt de fapt voalate. Ele poartă
largi nădragi de bumbac și peste dânșii un fel de mantie
pe care și-o tot țin supt nas. Croiala acestor mantii li dă
acea linie indesscriptibilă, așa de plăcută ochiului și care
aparține numai Răsăritului. Și colorile ce aleg ele sunt
totdeauna armonioase; afară de aceasta, ele sunt în concordanță
cu împrejurimea lor de soare și de praf. Femeile acestea poartă
ciudate colori albastre-șterse și _mauve_, -- chiar și negrul
hainelor lor nu e cu adevărat negru, ci a luat nuanțe ruginii, care
se amestecă plăcut cu mediul în floarea noroiului în care locuiesc.

Când se îmbracă pentru drumuri mai lungi, portul lor e în de
obște negru, cu o pânză albă ca zăpada pe capetele lor, așa fel
înfășurată încât ascunde toată fața afară de ochi.

Nespus de pitoresce și de tainice sunt aceste întunecate figuri
când vin către tine, atingând ușor păreții și purtând în de
obște un băț greu în mâni; este în ele ceva biblic, ceva care
duce pe om îndărăt spre vremuri foarte depărtate.

    *    *    *

În acea caldă dimineață de vară de care vorbesc, am căutat
să scap o clipă de năvălitoarele mele din cale-afară de prietenoase,
așa încât să mă pot furișa într'o colibă mică a cării ușă era larg
deschisă.

Ispitită irezistibil de umbra-i tainică, am străbătut în
tainița de lut, găsindu-mă într'un aproape desăvârșit întunerec.
La capătul cellalt o ferestuică lăsa să străbată o slabă rază
de lumină.

Bojbăindu-mi drumul, dăduiu de un pătucean de zdrențe și pe
acest culcuș al miseriei descoperiiu o femeie bătrână-bătrână,
-- așa de bătrână, încât ar fi putut să fi trăit pe vremea zinelor
și a vrăjitoarelor, vremi ce nu mai au a face ca vălmășagul și
zvonul de astăzi.

Aplecându-mă asupra ei, m'am uitat în fața-i boțită, și toate
poveștile tinereții mele părură că-mi răsar înnainte, toate
istoriile pe care, în copilărie, încântată, le ascultasem,
istorii pe care nu le uiți niciodată...

De-asupră-i, atârnând de un cuiu ruginit la îndemâna ei, era
o oală de lut neagră, de o formă ciudată. Toate în jurul
bahadârcei acesteia erau în floarea pământului: fața ei,
locuința ei, zdrențele care o acoperiau, locul pe care sta.
Singura pată de lumină în această tainiță era un miel alb,
culcat fără să-l supăre cineva la picioarele patului.

Puind ceva bănuți între cârligatele-i degete osoase, am lăsat pe
această ciudată ființă bătrână în sama tovarășului ei alb
ca zăpada, și, întorcându-mă la lumina soarelui, avuiu simțul
că, o clipă, mi-a fost dat să rătăcesc prin veacuri fără
număr spre zilele de odinioară.

      *       *       *       *       *

De la început România a fost o țară supusă năvălirilor. Un
stăpân tiranic după altul și-a pus mânile grele asupra acestui
popor; el a fost deprins a fi stăpânit, apăsat, maltratat. Rare
ori i-a fost îngăduit să se afirme, să-și ridice capul, să fie
neatârnat, fericit ori liber; totuși, în ciuda luptelor și a
robiei, n'a fost un neam sortit să piară. A biruit orice asprime
a sorții, a înfruntat orice miserie, a biruit orice subjugare,
și n'a putut fi strivit pănă la moarte; dar de aici a ieșit că
poporul romănesc nu e vesel.

Cântecele lor sunt triste, încete danțurile lor, petrecerile
lor rare ori aprinse, rar se aud tare glasurile lor. În zilele
de serbătoare îmbracă hainele cele mai vesele și, strânși
laolaltă în praful drumului, ei dănțuiesc în grupe sau în
cercuri largi, neobosiți, ceasuri întregi; dar nici atunci nu sunt
voioși sau gălăgioși, ci solemni și plini de demnitate, părând
a-și face cheful cumpătat, fără patimă, fără grabă.

Cântecele lor sunt plângeri îndelungi; ariile ce cântă pe
fluierile lor plâng fără sfârșit aspirația lor și dorul care
se pare a rămânea veșnic nemulțămit, a nu cuprinde nici nădejde,
nici îndeplinire.

      *       *       *       *       *

Tot pentru aceia sunt puține case foarte vechi: abia de este vre-un
castel ori vre-un mare monument rămas din trecut. De ce nevoie să
se clădească frumoase case dacă în fiecare zi dușmanul putea să
năvălească asupra țerii și să ardă totul până la pământ!

Una ori două ciudate vechi clădiri s'au păstrat din acele vremuri
de năvălire: solide, înnalte zidiri cu un cerdac deschis,
tocmai în vârf alcătuit din puternici stâlpi scurți, și, ici
colo în imensa adâncime a zidurilor, ferestuici cu locuri de
pândă. Cetăți primitive, pe jumătate turnuri, pe jumătate case
țerănești, ele stau de obiceiu cam răzlețe și nu samănă cu
nimic din ce am văzut în alte țeri.

Am trăit într'una din aceste ciudate case. Cerdacul, care fusese
odinioară o întăritură, s'a prefăcut acum într'un simplu
balcon, și din mijlocul stâlpilor stârciți o plăcută vedere se
putea căpăta asupra dealurilor și șesului. Odăile de dedesupt
erau mici, joase, neregulate, cu ziduri mari groase; o scară de lemn
dreaptă ca una de funie ducea la aceste încăperi.

Și pe din afară și pe din lăuntru zidirea era dată cu var, și
atât de primitivă-i era construcția, încât căpătase încântătoarea
înfățișare că ar fi fost modelată cu degetul unui olar. Nu erau
unghiuri tăioase, ci ceva rotunzit și neegal la colțuri pe care
nici o casă nu-l poate avea. Totul era încununat de un acoperiș
lat de șindilă, cenușiu, cu lumini de argint.

    *    *    *

Dar înnainte de toate vechile mănăstiri ale acestei țeri au
păstrat comori din trecut.

Chiar de la început, aceste colțuri răzlețe de frumuseță m'au
atras mai mult decât orice; nedescriptibil e farmecul pe care-l
aruncă asupră-mi, aproape neînțeleasă desfătarea cu care-mi
umplu sufletul!

Ca și în multe alte țeri, călugării și maicele din România
știu cum să aleagă cele mai încântătoare locuri pentru lăcașurile
lor de pace.

Am călătorit dela unul din ele la altul, descoperind multe tesaure
ascunse, cercetând pe cele mai bogate și pe cele mai sărace, pe
cele de un acces ușor și pe cele ascunse departe în văi de munte,
unde piciorul călătorului numai arare ori rătăcește.

La unele am putut ajunge numai călare, urcându-mă peste dealuri
și văi, peste pasuri pietroase, urmată de cete de țerani în
veșminte albe, pe căluți zburliți, ciufuliți, dar având piciorul
sigur ca al caprei de munte.

Odată într'amurg, dupăce o zi întreagă călărisem peste munți,
dăduiu pe neașteptate peste unul din aceste depărtate lăcașuri,
cu păreții albi, de un pitoresc straniu, pe jumătate ascuns
între brazi și venerabili fagi cu trunchiurile ca uriași deodată
împietriți, uriași cari în cel din urmă al lor spasm de agonie
își frâng mânile în zădarnică desperare.

La apropierea mea clopotele începură să sune, glasurile lor clare
și răsunătoare proclamându-și bucuria către ceruri.

Trecuiu pe supt portalul acoperit în curtea încunjurată de ziduri.
Înnainte de a fi putut să mă cobor, am fost încunjurată de
un negru roiu de maice schițând smerite gesturi de salutare,
făcându-și cruce, căzând în ghenunchi și apăsându-și frunțile
pe pietrile de jos, apucându-mi mânile ori părți din îmbrăcămintea
mea, pe care le sărutau, pe când strigau și murmurau, șoptind vre-o
rugăciune.

Uimită de așa o întâmpinare, am fost luată de supțioară de
maica stariță, o venerabilă bătrână tremurândă, a cării față
era așa de încrețită de vârstă ca un câmp brăzdat de plug.

Pe jumătate ducându-mă, pe jumătate acățându-se de sprijinul
mieu, mă conduse prin ușa deschisă a bisericii. Din vreme în
vreme-mi sărută pe furiș umărul și într'un fel de smerit extas
apăsă fața-i bătrână, bătrână, de a mea.

Toate celelalte maice se îngrămădiau după noi ca un stol de
păsări cu penele negre, vălurile lor întunecate plutind în
vânt, iar clopotele sunând într'una, în zvon de bucurie.

În lăcașul umbrit făcliile aprinse erau ca roiuri de muști
luminoase într'o pădure întunecată. Călugărițele se așezară
de-a lungul zidurilor, veșmintele lor negre făcându-se una cu
umbra, așa încât numai fețele lor reieșiau, făcute și mai
eterate prin tremurătoarea lumină a candelei.

Cântau, -- bucuros aș spune că era frumos cântecul lor, însă
n'ar fi tocmai adevărat. Nu ca în Rusia, cântarea în bisericile
românești e departe de a fi melodioasă: ele bâzâiau pe nas
cântări trăgănate, adesea repetate, de loc armonioase și care nu
par să aibă cuvânt de-a ajunge vre-odată la capăt.

Dar, oarecum, în seara aceia, în pierduta mănăstire de munte,
departe de casele oamenilor, acolo, în paraclisul cu tavanul jos,
plin de aceste figuri îmbrăcate'n doliu, ale căror fețe severe
erau îngerești în mistica lumină, sunetele stranii care se
ridicau spre boltă nu erau ne la locul lor. Era ceva bătrânesc
în ele, ceva arhaic, primitiv, în legătură cu zugrăvelile și
icoanele oarecum barbare, ceva care părea că a rătăcit, venind
din vremi trecute, pănă în lumea mai zbuciumată de astăzi...

    *    *    *

Mai pompoase erau primirile de care m'am învrednicit în mănăstirile
mai mari.

Acolo toți călugării veniau în alaiu să mă întâmpine: o procesiune
de ființi cu veșminte negre și bărbi lungi, de aparență austeră,
întunecați la față.

Luându-mă de braț, părintele stareț mă ducea solemn prin
biserica bogat împodobită, pe când o sumă de copilași aruncau
flori cum treceam.

Nu sunt peste măsură de aspre regulele mănăstirești în România.
Ușile mănăstirilor sunt deschise vizitatorilor; în zilele mai
demult erau case de adăpost pentru drumeții ce călătoriau din
loc în loc.

Sfintele ziduri dădeau găzduire de trei zile celor ce treceau
pe acolo; aceasta era vechia datină; și acuma în multe locuri
călugării și maicele au voie să-și închirieze căsuțele la cei
ce simt nevoie de odihnă pe o vară. Aceasta însă e cu putință
numai unde mănăstirile sunt adevărate mici sate, unde, mai mult
sau mai puțin, fiecare locuitor are căsuța lui!

      *       *       *       *       *

Sunt două feluri de mănăstiri în această țară; ori o mare
zidire, unde călugării și maicele sunt uniți supt acelaș
coperiș, ori o sumă de case mici adunate pe un spațiu larg în
jurul bisericii centrale.

Numai cele d'intâiu sunt interesante din punct de vedere al
arhitecturii, și unele din cele pe care le-am cercetat sunt de o
perfecție aleasă în proporție și formă.

    *    *    *

Mai presus de toate celelalte una din aceste mănăstiri mă atrage
spre sine, căci cu adevărat e de neînvins farmecul ei.

O mănăstire, albă, singuratecă, ascunsă departe în regiuni
de păduri mai verzi și mai dulci ca oricare altele în țară.
Perfectă e forma bisericii sale, albe ca zăpada rândurile de
stâlpi care-i încunjură liniștita curte. Un farmec și o taină
o înfășură, cum n'am mai simțit aiurea. Sobre-i sunt sculpturile,
dar o armonie de nedescris îi face liniile frumoase, și o pace
ca aceia străbate locul, încât aici am simțit de pare că aș fi
găsit cu adevărat casa odihnei...

Oriunde merg, acolo călugărițele mă primesc cu o mișcătoare
bucurie, pe jumătate mirate că poate cineva care e așa de sus să
se îngrijească de un loc așa de simplu. Mă duc adesea acolo,
oricând pot, căci a aruncat un straniu farmec asupră-mi, și
adesea trebuie să mă întorc iarăși la păreții ei albi.

Clădirea alcătuiește un dreptunghiu în jurul bisericii, trei
laturi din care, sunt alcătuite de o îndoită colonadă, un rând
peste altul, cel de sus formând un cerdac deschis mergând de jur
împrejurul întregului. În dosul acestor stâlpi sunt chiliile
maicelor: mici bolți, odăi mici, date cu var, umile și tăcute....

Largă e biserica, nobilă în linii, bogată în sculptură, având
în frunte un vast pridvor acoperit care se sprijină pe stâlpi de
piatră bogat sculptați. Ca și interiorul clădirii, acest pridvor
e împodobit întreg cu fresce, de o concepție fără artă, de un
desemn arhaic, și armonioase, coloarea fiind îmblânzită de mâna
vremii.

În lăuntru, biserica e înnaltă, întunecoasă, mistică, zugrăvită
întreagă cu sfinți ciudați la față, cari se uită fix la tine ca
și cum s'ar mira că sunt tulburați din singurateca lor tăcere
și pace.

Multe comori zac între aceste ziduri: vechi icoane, lespezi de
mormânt în ruină, o catapeteasmă minunat săpată, aurită și
zugrăvită cu o neasămănată îndemânare, toate colorile fiind
veștejite și armonisate de meșterul tuturor artelor, -- Timpul.

În colțuri de umbră candele greu bătute cu ciocanul, atârnând
de lanțuri de sus, răspândesc o lumină tainică asupra icoanelor
îmbrăcate cu argint pe care l-au lustruit atâtea evlavioase
sărutări. De fapt un sfânt lăcaș, îndemnând sufletul să se
ridice mai presus de lucrurile pământului acestuia...

Ultima lature a pătratului e închisă de un zid înnalt, cu o ușă
la mijloc, care se deschide asupra unei înguste cărări ce duce
spre o a doua biserică, mai mică, tot așa de perfectă în formă
ca și zidirea mai mare din curtea interioară. Aici se îngroapă
maicele: un colț idilic, încunjurat de ziduri zguduite, pe care le
țin laolaltă, cu lungile lor brațe spinoase, tufe de trandafiri
sălbateci, acoperiți cu gingașe flori. Crucile de lemn cu ciudate
forme care înseamnă mormintele stau în mijlocul înnaltei ierbi
învălurate și a venerabililor meri pe cari vrâsta pare să-i
aplece milos cătră cele ce dorm supt brazdă la picioarele lor.

De jur împrejur, păduri de fag pe dealuri joase, undulând; ca
fond la acestea, munții: albaștri, înnegurați, cu neputință de
atins, alcătuind o barieră împotriva lumii din afară...

Un loc de frumuseță, un loc de odihnă, un loc de pace... Multe
rituri de frumuseță răsar înnaintea ochilor mici când mă
gândesc la aceste ascunse case de rugăciune. Nenumărate sunt
acelea pe care le-am cercetat în cele patru colțuri ale țerii, și
iarăși îmi întorc pasul spre ele ori de câte ori pot.

Ar fi greu de spus care sunt cele mai interesante: comunitățile
monahale sau mănăstirile; și unele și altele sunt de o potrivă
de interesante, de o potrivă de gingașe.

Îmi aduc aminte de o mănăstioară cuibărită la picioarele unui
munte amenințător, încunjurată de păduri de brad, întunecoase
și tainice. Drumul într'acolo era întortochiat, pietros, greu
de făcut, dar locul el însuși era un mic raiu de liniște,
încunjurat de livezi, verde și odihnitor ca un vis de pace.

Ciudați călugări bătrâni îl locuiau: pustnici tăcuți, îngropați
departe de lume, stafii de umbră, aproape siniștri în răzlețirea
lor, cu ochii lor cari au luat căutătura locuitorilor de păduri
nedeprinși să se mai uite în ochii oamenilor.

Fără zgomot ei mă urmau oriunde mergeam, cu capetele plecate, dar
urmărindu-mă cu privirea de supt sprincenele stufoase, mânile
fiindu-li ascunse în largile mâneci ce atârnau: pare că umbre
întunecate îmi pândeau fiece pas.

M'am întors de am privit în fețele lor obscure: cât de departe
păreau a fi! Cine erau ei? Care li era povestea? Care fusese
copilăria lor, speranțele lor, iubirile lor? În cea mai mare
parte, cred eu, erau numai ființi umile, ignorante, fără ideale
mai vaste, fără visiuni îndepărtate de mai înnalte lucruri.
Unii erau așa de bătrâni, așa de gârbovi, încât nu-și mai puteau
ridica frunțile să privească sus spre cer; bărbile lor lungi,
sure, luaseră înfățișarea mușchilor ce cresc pe copacii căzuți.

Dar unul era printre ei, înnalt și drept, cu fața palidă, uscată
ca a unui sfânt. Nu știam numele lui, nimic din trecutul lui, dar
avea o față nobilă, și mi s'a părut că în ochii lui puteam
ceti visuri care nu erau numai visurile acestui pământ.

Nu pot vorbi, vai! de toate mănăstirile ce am văzut, dar de una
trebuie să pomenesc, căci în adevăr e un rar colțișor de lume.

Ascunsă în gura unei peșteri, pierdută în cea mai sălbatecă
regiune de munte, este o bisericuță ciudată, așa de mică, dar
așa de mică, încât trebuie să-ți pleci capul că să-i treci
pragul; pare să fie o jucărie, lăsată să cadă acolo de vre-o
mână de uriaș și uitată. E numai un paraclis de lemn, mic,
supțirel, păzit de puțini albi călugări bătrâni, ființe așa
de vechi și de gârbove, încât par a fi prins mușchiu ca pietrele
ce zac totdeauna în același loc...

Niciun drum nu duce la acest lăcaș; trebuie să-ți cauți calea
pănă acolo pe jos sau călare, peste prăpăstii de munte și peste
stânci piezișe. Acolo zace, la întrarea întunecoasă a peșterii,
singuratecă, sură și veche, ca o taină ascunsă ce așteaptă a
fi descoperită.

Dincolo de bisericuță prăpastia se întinde, întunecată și
întortochiată, mergând în misteriosul întunerec, drept în inima
pământului. Când ajungi la capăt, se aude un gâlgâit de apă:
un izvor, rece ca ghiața, iese aici bolborosind din adânc, curat
și răcoritor ca izvoarele din grădinile Edenului.

Am aflat de îndrăgostiți cu patimă cari vin să fie cununați
la această biserică, în ciuda asprimilor drumului, în ciuda
barierelor posomorâte, așa încât să fie uniți pe viață în
acest loc depărtat unde mulțimile nu se pot aduna.

Pe calea la această biserică, nu departe de gura peșterii, stă un
mic cimitir singuratec, plin de cruci de lemn. Aici călugării cari
și-au isprăvit viața singuratecă sunt așezați în sfârșit
spre veșnica odihnă. Întunecate sunt aceste cruci, stând ca
spectri în potriva stâncii goale. Soarele verilor le cojește,
vânturile toamnei le bat și adesea zăpezile iernii le dau la
pământ. Dar, primăvara, viorelele timpurii și dedițeii gingași
se adună în jurul lor, grămădindu-se în mirositoare mănunche la
picioare.

Mi se pare că, în ciuda singurătății, n'ar fi trist să fii
îngropat într'un loc ca acesta...

      *       *       *       *       *

Odată călăriam prin zăpada ce se topia. Calea ce urmam, ca toate
drumurile romănești, era lungă, lungă, nesfârșit de lungă,
pierzându-se în depărtare, făcându-se una cu bolta fără coloare.

Era o zi de depresiune, o zi de desgheț, când lumea e cum îi mai
rău.

Jur împrejurul mieu câmpiile netede se întindeau așteptând ceva
care nu venia. Peisagiul părea să fie fără orizont, să n'aibă
margeni; totul era monoton uniform, fără viață, fără lumină, fără
veselie. Tăcere apăsà asupra pământului, tăcere și tristă odihnă.

Cu frâul lăsat în voie și capul plecat înnotam cu calul mieu
prin noroiu. Nu mergeam nicăiri anume; un fel de toropeală sau
nepăsare venise asupra noastră, în consunanță cu melancolia zilei.

O ceață umedă atârna ca un văl veșted chiar de-asupra pământului;
nu era o ceață deasă, ci flutura ca un abur.

Deodată auziiu un sunet jalnic venind spre mine din depărtare, ceva
cum nu mai auzisem înnainte.

Trăgând frâul, stătuiu pe loc la marginea drumului, mirându-mă
ce o să văd.

De fapt neașteptată era procesia care, ca un vis straniu, venia
spre mine din ceață.

Înnotând prin zăpada în topire înnaintau doi băiețași purtând
între ei o tavă rotundă supțire pe care se afla o colivă; după
ei venia un preot bătrân cu crucea în mână, îmbrăcat pompos în
podoabe veștede: roșii, de aur și albastre. Veșmântu-i greu era
tot stropit și murdărit, părul lui cel lung și barba nepieptănată
erau de un cenușiu murdar, ca și drumul pe care mergea. Un bătrân
trist, neavând altă expresie decât a miseriei pe palida-i față căzută.

Îndată după el urmà un car aspru de lemn, tras de boi ale căror
nasuri atingeau aproape pământul; răsuflarea lor făcea nourași
în jurul capetelor, prin cari ochii luciau cu o nerăbdătoare
neliniște.

Din acest car se auzise sunetul cel trist. Ce putea să fie? Atunci
de-odată am înțeles!

Un sicriu neted era pus în mijlocul carului; în juru-i stătea un
număr de bătrâne, gemând și plângând, ridicându-și glasurile
într'un cântec trist, care răsuna ca o bocire prin aier. Părul
lor alb era zburlit și valurile lor negre fluturau în jur ca
smocuri de fum.

După car mergeau patru Țigani bătrâni, cântând arii jalnice pe
vioarele lor țipătoare, pe când glasurile femeilor luau refrenul
pe altă scară. Niciodată n'am auzit un bocet mai trist, nici un
zgomot mai lugubru. Îndată după Țigani venia o ceată de rude
desculțe, țiind lumânări aprinse în mâni. Flăcările șubrede
păreau aproape rușinate că ard așa de slab în melancolica
lumină a zilei.

Trecând, aceste ființi obosite ridicară fețe palide, privindu-mă
cu ochii jalnici cari nu arătau nicio mirare. Prin ceața
întunecoasă păreau a fi tot atâtea stafii, venite de nicăiri,
mergând spre nu știm ce țintă. Ca umbra trecură și se pierdură.
Dar, prin ceața ce se strânsese, bocetul se întorcea să mă
urmărească, statornic, în chip ciudat, ca și cum mortul ar
fi strigat, din sicriașul lui, după ajutor...

Mult timp după ce această stranie vedenie dispăruse, am stat
privind la drumul unde urmele picioarelor lor rămăseseră
întipărite pe zăpada topită. Fusese totul numai o halucinație,
creată de melancolia zilei?

La întorsul calului mi se înfățișă o umbră răsărind mare la
o distanță scurtă pe drum. Ce putea să fie? Era o zi de triste
apariții?

Nu fără greutate făcuiu să se apropie calul de acel loc; zău
cred că une ori caii văd stafii!...

Apropiindu-mă, am băgat de samă că aceia ce înspăimântase
calul meu nu era decât o înnaltă cruce de piatră. Monumentală,
acoperită de mușchiu și misterioasă, stătea singurică, asemenea
cu un străjer ce ține veșnică pază asupra drumului. De pe
brațele-i răstignite picături mari cădeau pe pământ ca lacrimi
grele....

Plângea oare crucea bătrână, plângea pentru că o singuratecă
îngropare trecuse pe acest drum?...

      *       *       *       *       *

Trebuie să vorbesc puțin de aceste ciudate cruci vechi pe care, pe
toate drumurile ce le-am străbătut, le-am întâlnit, în orice
parte a țerii.

Pănă acum n'am dat bine de rostul lor, dar mi-s dragi: ele par așa
de bine în consunanță cu caracterul întru câtva melancolic al țerii!

În de obște ele stau la marginea drumului, une ori în singurătate
impunătoare, une ori în grupe; une ori sunt din piatră ciudat săpată;
une ori sunt de lemn, crud zugrăvite de figuri de sfinți arhaici.

Fără îndoială aceste pioase monumente au fost înnălțate ca
să însemne locurile unde s'a petrecut ceva: poate moartea vre-unui
erou sau numai omorul unui singuratec călător care nu era menit să
ajungă la capătul drumului său...

De cele mai multe ori stau lângă puțuri, purtând numele acelora
cari, gândindu-se la drumeții setoși, au ridicat aceste mijloace
de adăpat în locuri depărtate.

Ciudate la făptură, ele atrag ochiul de departe; țeranul își
descopere fruntea înnaintea lor, șoptind o rugăciune pentru morți.

La răscruci, am dat une ori peste dânsele strânse câte zece supt
un coperiș; când se află în așa de mare număr, sunt cioplite
din lemn. Formele și mărimea lor sunt felurite: unele, sunt grozav
de înnalte și de zdravene, acoperite original cu șindilă; adesea
desemnul lor e încurcat, și mai multe cruci, ieșind una din alta,
fac o alcătuire curioasă, zugrăvită peste tot cu colorile cele
mai tari, pe carele soarele și ploaia răpede le îndulcesc spre o
plăcută armonie.

Ocrotite de tovarășele lor mai mari, multe cruciulițe se grămădesc
alături: cruci rotunde și cruci pătrate, cruci care sunt supțirele
și drepte, cruci care par a se pleca smerit spre pământ...

Pe drumuri singuratece aceste dovezi rustice de credință au un
farmec ciudat. Te miri ce dorinți s'au ridicat când ele au fost
puse acolo de mâni evlavioase și de inimi care credeau...

Dar, mai presus de toate, crucile de piatră săpată mă ispitesc.
Le-am descoperit în tot felul de locuri: unele sunt de o rară
frumuseță, acoperite cu inscripții care șerpuiesc în minunate
desemnuri.

Am dat de ele pe câmpii pustii, pe margeni de drumuri prăfoase,
la capătul pădurilor întunecate, pe singuratece cline de munte.
Le-am aflat pe ape pierdute lângă Mare, unde porumbeii valurilor se
rotiau în jurul lor, desmierdându-le ușor cu vârful aripilor.

Multe leghi de cale am călărit ca să am alt punct de vedere
asupra acestor simbole misterioase, pentru că ele-mi umplu sufletul
totdeauna cu o puternică dorință de liniște; ele sunt așa de
solemn impresionante, așa de tăcute, așa de liniștite...

Una mai ales mi-a fost scumpă inimii. Stătea singură singurică
într'o singurătate demnă, pe un câmp gol, privind amenințător
la un smoc de scai cari-și suciau tulpinele spinoase în umbra
brațelor ei.

Nu-i știam povestea, nici de ce păzia la un loc așa de singuratec;
pare că fusese acolo de la însuși faptul vremii. Obosită de
zădarnica veghere, se apleca ușor într'o parte, și în amurg
umbra-i sămăna straniu cu umbra unui om.

      *       *       *       *       *

Nimic nu e mai mișcător pitoresc decât cimitirele de sate; cu cât
sunt mai umile, cu atât mai mult desfătează ochiul artistului.

Adesea sunt puse împrejurul bisericii de sat, dar une ori se află
chiar de-o parte. Totdeauna le caut, plăcându-mi să rătăcesc
prin poetica lor desolație, simțindu-mă așa de departe, așa de
departe de zvonul și graba lumii noastre zgomotoase.

De sigur că aceste mici locuri de înmormântare nu sunt păzite
și îngrijite ca în țeri cu mai bună rânduială. Gropile sunt
împrăștiate între buruieni și urzici, une ori scai cresc așa
de des lângă cruci, că le ascund pe jumătate vederii. Dar,
primăvara, pănă nu e naltă iarba, am găsit pe unele din ele
aproape îngropate în păpădii și stânjinei alergând nebunește
peste tot locul. Crucile umbroase se uită de sus la toată această
bogăție de colori, parecă s'ar mira că poate Dumnezeu însuși a
împodobit gropile lor părăsite.

Țeranul român e protivnic oricării silinți fără folos. Ce
trebuie să se întâmple, se întâmplă, ce trebuie să cadă,
cade. Deci, dacă o cruce se rupe, de ce să cătăm a o ridica, --
las'o să zacă!, iarba o va acoperi, florile se vor grămădi în
locul ei.

    *    *    *

În dimineața de Vinerea Mare rătăciam printr'unul din aceste
cimitire de sat. Spre mirarea mea găsiiu că aproape fiecare
mormânt era luminat cu o supțire făclioară, a cării flacără
ardea palid, incapabilă de a se întrece cu lumina soarelui. Lângă
aceste luminițe spectrale erau bucăți de oală pline cu cenușe
încă puțintel aprinsă, care trimitea rotocoale fine de fum
albastru în liniștitul aier de primăvară. În această zi de
jale, cei vii vin să facă onoare morților lor, după datină, în
consunanță cu Legea lor.

Ciudată priveliște, de fapt toate aceste mici flacări nesigure
între mormintele 'n ruină. Adesea găsiam o candelă înfiptă
în locul unde orice rămășiță a mormântului însuși fusese cu
totul ștearsă; dar stătea acolo arzând vitejește, amintindu-ți
că supt chiar acest deget de pământ o inimă a fost pusă spre odihnă.

O bătrână o găsiiu în dimineața aceia stând locului lângă
una din acele făclii, -- o făclie așa de umilă și de supțire
că abia putea să rămâie dreaptă; dar mama bătrână o păzia cu
brațele încrucișate parcă ar fi îndeplinit în tăcere vre-un rit.

Apropiindu-mă de dânsa, m'am uitat să văd cât de mare era
mormântul ce păzia, dar nu putuiu descoperi nici un fel de
mormânt. Galbena luminiță sta umil lângă un mănunchiu de
dediței. Tot ceia ce fusese cândva un mormânt fusese de mult
făcut una cu pământul.

Pânza din jurul capului bătrânei era albă, albă ca înfloriții cireși
cari dădeau veselie acestei grădiniți a lui Dumnezeu; albe erau
și florile care creșteau lângă prinosul de dragoste al bătrânei.

-- «Cine e îngropat aici?», întrebaiu.

-- «Unul dintre ai mei», răspunse ea. «Era fetița fetei mele;
acum se odihnește».

-- «De ce nu se mai vede mormântul?», mi-a fost întâia întrebare.

Drept orice răspuns dădu din umeri, și ochii întunecați se
uitară în ai miei; o desăvârșită resignare era ceia ce cetiam
în adâncurile lor.

-- «De ce să mai ții un mormânt curat dacă preotul satului dă
voie boilor lui să pască între morminte?»

Mă uitaiu la ea cu mirare. «Nu se poate opri o neorânduială ca
aceasta?»

Iarăși dădu din umeri. «Unde e omul care să poată opri o
neorânduială ca aceasta?»

Iarăși dădu din umeri. «Unde e omul care să poată opri? Vita
trebuie să aibă și ea unde să pască».

Văzuiu că socoate aceasta ca un lucru firesc și că acela ce
zăcea supt pământ putea fi cu adevărat nepăsător la aceste
copite care treceau sus, atâta vreme cât de Vinerea Mare este cine
să-și aducă aminte și să aprindă o făclie asupra inimii sale!

În noaptea de Vinerea Mare, se fac lungi slujbe în orice biserică
sau paraclis din țară.

Pline de farmec mistic sunt și aceste adunări de țerani în jurul
umilelor case de rugăciune ale lor. Bărbați, femei și copii se
strâng laolaltă, fiecare purtând o făclie. Cei ce nu află loc
înnăuntru stau afară, în mulțimi răbdătoare.

Cu adevărat o frumoasă priveliște.

Din fiecare fereastră de biserică lumina se revarsă, pe când
triste cântece plutesc către cei ce așteaptă dincolo de ziduri.
În fruntea lăcașului sfânt sute de mici flăcări bătute de
vânt, care luminează fețele celor ce, în extas, ascultă sunetele
slujbei ce se săvârșește înlăuntru.

Datina cere ca în nopțile de Vinerea Mare flori să fie aduse de
închinători, flori care se așează cu evlavie pe o icoană brodată
a lui Hristos răstignitul, ce stă pe o masă în mijlocul bisericii.

Fiecare credincios aduce ce poate: un mănunchiu de verdeață, o
ramură de flori, o mână de zambile făcând noaptea dulce de
mireazma lor, sau numai câteva simple viorele strânse la marginea
drumului, cei d'intăiu dragi soli ai primăverii.

Când slujba s'a sfârșit, în lungi șiruri închinătorii se
întorc pe acasă, fiecare și toți laolaltă ferindu-și cu grijă
făcliile, pentru că e cu noroc să le aducă aprinse înnapoi acasă.

Nu mai strălucește acum lumină din fereștile bisericii; totul e
cufundat în întuneric, biserica însăși se desface ca o uriașă
massă de umbră de-asupra bolții.

Dar cimitirul de alături e o grădină de lumini! Au căzut oare
toate stelele din ceruri ca să mângăie pe cei ce zac supt brazdă?
Ori sânt numai luminițele care ard vitejește, ard necontenit
pentru cei morți?...

      *       *       *       *       *

Sânt unele minunate biserici vechi în țară, impunătoare
clădiri, bogate și venerabile, pline de comori cu îngrijire
păstrate din trecut.

Le-am visitat pe toate bisericile acelea, cercetând asupra istoriei
lor, admirând proporțiile lor perfecte, examinând de aproape
scumpele lor broderii, sculpturile lor, candelele lor de argint,
crucile lor smălțuite, Evangheliile lor legate 'n aur.

Dar, în ciuda frumuseții lor, niciuna din zidirile mai mari nu mă
atrage așa de puternic ca aceste bisericuțe de sat pe care le-am
vizitat pănă și în cele mai depărtate colțuri ale țerii.

O parte din țară e mai ales bogată în aceste gingașe mici
clădiri; e o parte care-mi e foarte dragă. Nicio cale ferată nu
profanează văile ei liniștite; nicio îmbunătățire modernă
n'a distrus simplul ei farmec. Aici mâna civilisației n'a stricat
nicio frumuseță originală; niciun pictor binevoitor n'a atins
veștejitele fresce de pe vechii păreți. Un colț de pământ și-a
păstrat personalitatea: fiind greu de atins a rămas neschimbat,
nedespoiat.

Securea n'a dat jos glorioasele-i păduri, speculatorul întreprinzător
n'a clădit hâde oteluri, nici locuri de distracție; nicio înștiințare
monstruoasă nu desfigurează verzile-i livezi, clinele-i roditoare.

De aceia și cele mai mărunte bisericuțe au fost păstrate. Stau
răspândite în locuri cu totul de neașteptat: cățărate pe vârfuri
de dealuri prăpăstuite, ascunse în văi împădurite, adesea
oglindindu-și gingașele siluete în râuri ce curg la basa lor.

Înnalți brazi, ce se văd de departe, înfipți ca străji înnaintea
pridvoarelor, sânt semnele ce arată locurile unde stau. Bisericuțele
din urma lor sânt așa de mititele, încât din depărtare se văd numai
copacii.

Acești brazi păreau că-mi fac semn făgăduind că voiu găsi comori
ascunse la picioarele lor; ei se desfac lămurit, întunecați, din
peisagiu, pentru că e un Ținut unde pădurile sânt de fag, nu de brad.

Adesea am călătorit leghi ca să ajung la ele, peste cărări
pietroase, peste terenuri de mocirlă, prin râulețe pline de zvon
și peste povârnișuri fără de capăt, și niciodată n'am fost
înșelată; întunecatele străji nu m'au chemat niciodată în
zădar. Cele mai drăguțe mici ziduri le-am descoperit în aceste
locuri cu totul răzlețe.

Unele erau total de lemn, de o coloare caldă, ca pânea neagră
de curând scoasă din cuptor, coperișurile lor enorme dându-li
înfățișarea de uriașe mușinoaie crescând în pământ rodnic.

În de obște este o clopotniță deasupra, dar la unele clopotnița
stă de sine în fruntea bisericii, și e de cele mai multe ori de o
făptură delicios de gingașă.

De nedescris e coloarea pe care o iea lemnul vechiu. E totdeauna
în armonie cu fondul, cu împrejurimile; fie pe o livadă verde,
ori în fața unor brazi întunecoși, fie primăvara, pe jumătate
ascunsă după meri în plină înflorire, fie toamna, când copacii
cari o încunjură sânt toți numai aur și rugină și roșu.

Pădurea e adânc întunecată, cu lumini sure care sânt une-ori ca
argintul. Mușchiu verde căptușește adesea deschizăturile dintre
ramuri, dând întregului o moale înfățișare de catifea care
mulțămește ochiul.

Înlăuntru, aceste lăcașuri rustice sânt copii ca o jucărie
a modelelor mai mari; toate sânt mărunte, dar orânduite în
același chip. La bisericile ortodoxe altarul e despărțit de restul
clădirii printr'un părete săpat și zugrăvit care atinge aproape
acoperișul și e în de obște încununat cu o cruce enormă. La
partea de jos a acestor despărțiri sânt chipurile sfinților celor
mai venerați. Sânt trei ușițe în acești păreți; în vremea
unei părți din slujbă aceste uși rămân închise.

Femeile n'au dreptul să pătrundă în Sfânta Sfintelor dincolo de
catapeteasmă.

      *       *       *       *       *

Frumoase icoane am găsit eu adesea în aceste bisericuți vechi, aduse
aici fără îndoială din altele mai mari, când așa numite îmbunătățiri
izgoniau dintre zidurile înnoite comorile vechimii, care erau
privite de acum înnainte ca prea sărăcăcîoase ori prea șterse.

    *    *    *

Îmi aduc bine aminte cum într'o seară, după ce m'am suit pe un
drum fără capăt, am ajuns în sfârșit la piciorul brazilor
cari-mi făceau semn de departe și cum am atins ușa deschisă a
sfântului lăcaș în clipa chiar când soarele scăpătà.

Ziua fusese umedă, dar acest ceas din urmă înaintea întunerecului
își încerca frumuseța ca să răscumpere pentru posomorâri mai
timpurii.

Sătenii, gâcindu-mi gândul, trimiseseră un țeran bătrân să
deschidă biserica. La apropierea mea, sunetul unui clopot mă
ajunse, zvonindu-și salutarea în aierul de seară.

Ultimele raze ale soarelui atingeau aurii clădirea când fuiu
la ușă. Ca niște flacări ce joacă, ele străbătuseră înnăuntru,
răspândind glorioasa lor lumină asupra umilului cuprins,
încunjurând chipurile sfinților cu luminoase aureole.

Erà o priveliște minunată!

Pe prag stătea un țeran bătrân, tot în alb, cu mânile pline de
ramuri de cireș înflorite, pe care mi le întinse când se plecă
să sărute margenea rochiei mele.

Înlăuntru, degetele iubitoare ale bătrânului aprinseseră multe
lumini, și aceleași flori fuseseră puse pios în jurul celei mai
sfinte din icoane, aceia pe care orice credincios trebuie s'o sărute
întrând în biserică.

Lumina soarelui biruia lumânările, dar ele păreau să făgăduiască
a-și urmà după putință gloria când marele părinte se va fi dus
spre odihnă... Stând într'un colț de umbră, lăsaiu minunata pace
a lăcașului să-mi străbată sufletul, lăsaiu farmecul sfintei case
să mă încunjure ca un văl de odihnă.

Soarele dispăruse; acum luminițele reieșiau, tari puncte de
lumină împotriva năvălitorului întunerec.

Greu îmi erà cu adevărat să mă smulg de acolo; dar timpul, care
nu respectă emoțiile omenești, mergea înainte!

Afară, lângă ușă, o cruce de piatră enormă sta ca o stafie,
cu capul pierdut între ramurile de zăpadă ale unui pom în plină
floare. Crucea era aproape așa de înnaltă cât și biserica...

      *       *       *       *       *

Felurite de fapt sânt formele acestor biserici țerănești. Când
nu sunt de lemn, ca acelea pe care tocmai le-am descris, ele sânt
mai mult date cu var, linia lor de căpetenie fiind solizii stâlpi
cari sprijină, în față, pridvorul. Abia de va fi o biserică
românească fără acest pridvor; el dă caracter întregului, e
izvorul de căpetenie al împodobirii. Uneori stâlpii au frumoase
capitèle săpate; uneori sunt numai zdraveni sprijinitori, dați cu
var ca și restul bisericii.

Gingașe cu adevărat sunt clădirile pe care vre-un meșter cu
inima smerită le-a zugrăvit de sus până jos cu sfinți slabi
la față, în strălucite veștminte. Am văzut cele mai ciudate
podoabe de acest fel: întregi procesiuni de figuri arhaice în
atitudini țapene, ilustrând întâmplări din sfintele lor vieți.
Atunci și stâlpii din față sunt zugrăviți, adesea cu drăguțe
desemnuri, sămănând de aproape cu broderii persane, în vechi
colori albastre și roșii și brune.

Coperișurile sunt totdeauna de șindilă, cu largi streșini ce
înnaintează, de cea mai caracteristică formă.

Am văzut o biserică în mijlocul unui câmp de porumb. Coperișul
căzuse înlăuntru, păreții erau crăpați, pe alocurea căzând
în ruină, înnaltă floarea soarelui se ițiia la fereștile-i
fără cercevele și păsările-și făcuseră cuiburile între grinzile
bolților ei dărâmate. Era de plâns, cu adevărat, să privești așa
o desolare; dar niciodată n'am văzut o mai magică priveliște.

Păreții erau încă acoperiți cu fresce, colorile fiind aproape
nevătămate; catapeteasma bogat săpată arăta încă semne de auritură;
abia erau stricate multele-i chipuri de sfinți. Zdravenii stâlpi
cari despărțiau o parte de alta stăteau tari și neatinși, afară
numai că pe alocuri învelișul lor de tencuială căzuse.

Unic în adevăr era farmecul acestei ruine. Albastra boltă de
de-asupra-i era coperiș, și solemnii sfinți se uitau de sus de
pe ziduri ca și cum ei ar fi întrebat de ce nu s'a ridicat vre-o
mână prietenoasă ca să ocrotească frageda lor frumuseță, de
vifor și ploaie.

Nu știu de ce o comoară ca aceasta a fost lăsată să cadă
în bucăți, -- poate că nu e vreme să se caute de vechi ruine
într'o țară unde așa de mult e de făcut! În adevăr, biserica
era de o rară putere de fascinație, expusă astfel luminii zilei
dar supărător era gândul că, de nu va fi răpede acoperită,
drăguțele fresce vor cădea cu totul.

Era un chip al Maicei Domnului care în deosibi mi-a atras atenția;
se uita la mine din fondul ei de aur cu ochi mari, patetici. Pe
genunchii ei stătea Pruncul Isus, țapăn ridicat, cu o mână
întinsă spre binecuvântare; copilul era slăbuț, cu o ciudată
față palidă și ochii cu mult prea mari pentru această față.

Nu mă puteam smulge din acest loc de închinare părăsit: iarăși
și iarăși o cercetam de jur împrejur, sorbind în sufletul mieu
icoana ei.

La urmă am lăsat-o, dar de multe ori m'am întors ca să prind o
ultimă priveliște.

Floarea soarelui stătea în grupe înnalte, cu capetele plecate
spre biserică de parcă voià să se uite înnăuntru; un sbor de
porumbei albi ca zăpada se rotiau în juru-i, aripile lor fără
pată scânteind în lumină. Aceasta am văzut-o la urmă; zidurile
ruinate și, plutind asupra lor, acești porumbei albi ca zăpada.

      *       *       *       *       *

Mi-ar plăcea mai mult să vorbesc despre aceste bisericuțe. Pentru
mine acest subiect e plin de nesfârșit farmec; dar sunt multe
lucruri de care trebuie să mai spun, așa încât cu părere de rău
mă întorc la alte scene.

Cei mai singurateci locuitori ai României sânt ciobanii, mai
singurateci și decât călugării în chiliile lor, căci călugării
se strâng în congregații, pe când ciobanii petrec luni întregi
singuri numai cu cânii lor pe pustii vârfuri de munte.

Adesea rătăcind călare pe culmi am dat de acești paznici
tăcuți, sprijiniți pe bâtele lor, așa de liniștiți de ar fi
putut să fie chipuri cioplite în piatră.

Marea boltă albastră era a lor, și minunata vedere asupra
zărilor fără de margeni; ai lor norii schimbători plutind une
ori peste capetele lor, alte ori ridicăndu-se ca un abur din
prăpăstiile de la picioarele lor: ale lor erau și tăcerea și
apusurile, răsăritul și floricelele de munte cu minunatele lor
nuanțe. Dar tot a lor era și furtuna, și ploaia, și zilele
de nepătrunsă ceață; a lor era singurătatea fără cuvinte,
nemângâiată de glas omenesc.

Acești singurateci locuitori ai muntelui ajung aproape de o coloare
cu stâncile și cu pământul de care sunt încunjurați.

Poartă mantii enorme, făcute din pieile oilor turmei, căzute pe
cale. Aceste veștminte buhoase li dau o înfățișare sălbatecă,
ce nu samănă cu nimic din ce-am văzut vre-odată; și băiețașii
poartă aceste extraordinare veșminte, care-i acopăr de sus pănă
jos, ferindu-i de ploaie și de vânt și chiar de prea arzătoarele
raze ale soarelui. Singurul lor adăpost sânt bordeie, pe jumătate
supt pământ, ale căror acoperișuri sânt făcute din brazde, așa
încât la o distanță mică abia de le poți deosebi. Aici, în
tovărășia dulăilor lor, ei petrec lungile luni de vară, până
ce frigul toamnei îi trimite pe dânșii și turmele lor înnapoi
la câmp.

Sunt făpturi cu aspre căutături acești ciobani, aproape tot așa
de nepieptănați ca și dulăii lor. Singurătatea pare să li fi
pătruns în ochi, cari te privesc fără simpatie, ca și cum ei ar
fi pierdut obiceiul de a-i opri asupra feței oamenilor.

Grea primejdie pentru drumeți sânt acești dulăi sălbateci,
și adesea stăpănii lor se uită la năvala ce dau nenorocitului
intrus, fără să miște un deget întru apărarea lui.

De sigur că adesea un suflet de preț se poate gâsi între acești
străjeri ai muntelui înnalt. El va povesti atunci lucruri vrednice
de auzit, căci natura va fi fost învățătoarea lui, glasurile
sălbătăciunilor vor fi întrat în inima lui.

    *    *    *

Mai puțin nesociabil e păstorul care-și mână turma pe pășuni
mai verzi.

Nu e atâta de singuratec; chiar când nu trăiește cu un tovarăș,
el primește vizitele trecătorilor; expresia lui e mai puțin
posomorâtă, ochii mai puțin aspri, și ariile ce cântă din
fluier au o notă mai dulce.

Aici cojocul e înlăturat, dar atitudinea ciobanului e pretutindeni
aceiași: ori pe vârfuri pustii de munte, ori pe grase pășuni
lângă limpede râu, ori pe arzătoarele șesuri ale Dobrogii,
unde cale de mai multe leghi împrejur nu se vede nici un copac,
ciobanul stă, uneori ceasuri întregi, cu amândouă mânile supt
bărbie, răzimat în bâtă. Nu ține samă de vreme, se uită
țintă înnaintea lui, și ceasurile trec încet peste capul lui.

    *    *    *

Odată am avut o curioasă impresie. Călăriam pe niște dune fără
sfărșit lângă Mare. Nimic nu mă putea încânta decât peisagiul
ce se întindea înnaintea mea: Marea era de o liniște moartă,
sămănând cu o oglindă de albastru stropit de puncte luminoase;
nisipul țermului era alb și scânteietor; valuri de căldură se
ridicau din pământ, arzându-mi fața; lumea întreagă părea că
gâfâie. Eu singură mă mișcam pe această imensitate; ale mele
erau bolta, Marea și nisipul.

Cu toată căldura înnăbușitoare, calul mieu sălta voios, fericit
că simte nisipul moale supt copite. Aveam simțul că merg printr'un
pustiu.

De-odată calul se împotrivi, sforăi din nările lărgite; îl
simțiiu că tremură supt mine; sudoarea-i răsări pe tot trupul;
se opri subit și, învârtindu-se pe neașteptate împrejur,
nu mai voi să înnainteze. Nu se putea vedea nimic decât un
șir de movile de nisip joase, încovoindu-se, și ici și colo
având un smoc de iarbă, tare ori o rădăcină de levent maritim
plecat supt covârșitoarea căldură. Dar și eu aveam un simț
nestăpânit, ciudata impresie că era un lucru care sufla, ca și
cum pământul însuși s'ar fi sbătut supt piciorul nostru. Oarecum
împărtășiam temerea calului. Ce putea să fie?

În ciuda împotrivirii calului, porniiu înainte, țiind strâns
frâul, când la fiecare clipă încerca să se întoarcă împrejur.

Atunci văzuiu apărând în zare ceva straniu: o linie misterioasă
care unduia peste una din movile, ceva care avea viață. Avuiu
neteda percepție că sufla, ba chiar că-și trăgea suflarea.

De-odată un om răsărì de undeva și stătù, o pată neagră, în
fața căldurii bolților ce păreau a clocì lumea. Omul acela erà
un cioban. Atunci pricepui și rostul acelei linii ce se mișca așa
de ciudat: erà turma lui.

Copleșite de căldura toropitoare, oile se strânseseră la olaltă,
cu capetele întoarse înlăuntru, căutând adăpost una dela alta.
Neaflând ușurare, gâfâiau suferința lor tăcută.

_Ciobanul_ stătù nemișcat, privindu-mă drept, cu o nepăsare
împietrită.

Cred că niciodată până atunci și niciodată după aceia n'am
avut un mai pătrunzător simț de nesuferită căldură...

      *       *       *       *       *

Oriunde i-am întâlnit, pe munți ori în câmpie, pe pășuni verzi
ori în pustiuri sterpe, acești tăcuți păstori mi s'au părut a
fi adevărată întrupare a singurătății, a tainei, a lucrurilor
nespuse.

Prin singuratecele lor veghi între sălbătăciunile fără rost, de
sigur că ei s'au întors la o mai de aproape înțelegere a naturii;
poate că au descoperit stranii taine, pe care nimeni din noi nu le
știe!

Toamna și la începutul primăverii, păstorii își mână turmele
înnapoi la munte. Îi afli căznindu-se încet pe drumurile mari:
o masă tăcută cu un conducător bătut de vifore în frunte, omul
și oaia de aceiași coloare de praf: obosiți la mers, storși,
supuși, știind că drumul lor nu este încă la capăt.

Trecătoare vedenii ale sălbătăciei, umbre întoarse din singurătăți,
despre care nu știm nimic. Oamenii cu fețele duse pe gânduri și
ochi ce văd departe, oile cu capetele plecate vin către tine de
departe, trec, se depărtează și au dispărut, lăsând în urma lor
pe cale mii și mii de urme mărunte pe care vântul sau ploaia
răpede le șterge...

      *       *       *       *       *

Este un neam rătăcitor, cunoscut în orice țară, un neam
încunjurat de taină, a cărui obârșie n'a fost niciodată
stabilită limpede, un neam care și în zilele noastre e nomad,
mișcându-se necontenit, mișcându-se din loc în loc. Oriunde
rătăcesc, Țiganii sunt priviți cu neîncredere și bănuială;
sunt știuți ca hoți; fețele lor negre și dinții scânteietori
atrag și răsping totdeodată. Este un farmec fără nume în ei,
și totuși străini sunt oriunde merg. Mâna ori cui este asupra
lor; nicăiri nu sunt bineveniți, neîncetat trebuie să se miște
de colo, colo, fără casă, desprețuiți, neodihniți călători,
de fapt, pe fața pământului.

Totuși sunt locuri în România unde acești Țigani s'au așezat
în margenea satelor ori târgurilor.

Aici, în mijlocul murdăriei de nedescris și a neorânduielii, ei
sunt adunați laolaltă în colibe gata să cadă și în bordeie, pe
jumătate goi, încunjurați de copii ce se ciorovoesc și de dulăi
sălbateci. Tainițele lor sânt acoperite cu ce au putut prinde:
tinichele vechi, scânduri rupte, zdrențe, bulzi de pământ,
bucăți rupte de scoarțe; nu sânt cuvinte pentru a înfățișà
murdăria ce-i încunjură, abjecta miserie în care roiesc.

Niciodată n'am putut descoperi dacă totdeauna aceiași Țigani
trăiesc în aceste locuri ori dacă, după un timp, unii se duc,
lăsând tainițele lor fără nume altor drumeți, cari se așează
pe o vreme și apoi pleacă, făcând loc celorce vor să mai vie.

Sânt aplecată a crede că uneori aceste sălașuri sânt locuri
de adăpost, unde hordele rătăcitoare caută ocrotire iarna,
când viscole și geruri aspre fac să nu se mai poată merge pe
drumurile mari. Dar și vara am văzut familii prăsindu-se prin
aceste mahalale sordide.

Nesfârșit mai pitoresce sunt taberele de Țigani. Acest neam ciudat
își înfige corturile în tot felul de locuri. Pe câmpii întinse
întrebuințate ca pășune, pe malul râurilor, adesea pe ostroave
în mijlocul albiei apelor sau în margenea pădurilor.

Pe cale vin, nu în trăsuri acoperite, cum îi vedem în țeri mai
blânde, ci în cară stricate, trase de cai slabi, pe jumătate
morți de foame, uneori de catâri ori de răbdători măgari cenușii.

Pe aceste care, în mijlocul unui amestec nedescriptibil de prăjini,
de scoarțe, de acoperișuri de cort, de oale, de tigăi și de alte
multe, întregi familii își află locul; mame și copii, bunice și
moșnegi, băiețași și tineri mai de vârstă, fără să li pese de
nenorocitele dobitoace care mai că-și dau sufletul de atâta povară.

Se opresc unde pot, uneori unde li se impune, căci multe locuri sunt
oprite, și nimeni nu dorește să aibă pe pungașii aceștia prea
aproape de casă.

Pentru mine aceste tabere au fost totdeauna un nesfârșit izvor
de interes. Oricând am zărit de departe siluetele corturilor
țigănești, n'am lipsit să merg acolo, și am cules impresii
fără număr între acești străini vagabonzi. Adesea am așteptat
să se descarce carăle; cu mult zgomot și multă gâlceavă, parii
de cort sunt înfipți în pământ, zdrențe descolorate de tot
felul sânt întinse asupra lor, fiecare familie ridicând coperișul
supt care va ocroti o clipă veșnica-i neodihnă.

De atâtea și atâtea ori am rătăcit printre corturile acestor
horde flecare și certărețe de cerșitori, asediată de sutele
de mâni oacheșe care cereau gologani, încunjurată de fețe
întunecate cu ochii strălucitori și dinți albi ca zăpada.
Pe jumătate umili, pe jumătate aroganți, ei calicesc bani,
răzând între acestea și dând din umeri, scormonindu-mi hainele,
strecurându-și mânile în buzunarele mele; une ori mi se păreà
aproape că m'a năvălit un roiu de albine.

Când eram călare, mai că mă dădeau jos de pe cal, copleșindu-mă cu
stranii binecuvântări, care adesea sunau ca blăstăme sau imprecații.

Dar o dorință pe care o strigau după mine erà totdeauna primită
recunoscător de inima mea: erà dorința de «noroc bun» pentru
cal. Fiind nomazi, ei prețuesc valoarea unui cal bun, și de oarece
totdeauna calul meu mi-a fost prieten, o astfel de invocație nu
mă puteà lăsà nemișcată; în zilele acelea gologanii ce i-am
sămănat printre ei erau dați cu o mână mai bucuroasă.

Cele mai frumoase tipuri le-am descoperit în mijlocul acestui popor;
la orice vrâstă ei sunt neînchipuit de pitoresci, ba chiar așa de
mult încât une ori păreau că s'au pregătit cu gândul la efect.

Am văzut bahadârce culcate în corturile lor, plecate asupra
oalelor în fierbere, mestecând mâncări misterioase cu bucăți de
bețe rupte. Nicio vrăjitoare bătrână din poveștile de zine ale
lui Andersen ori din «Nopțile arabe» nu poate sta la întrecere cu
aceste ciudate făpturi bătrâne înfășurate în zdrențe veștede
care odată au fost strălucitoare, dar care acum erau tot așa de
murdare și de vechi ca și ființele bătrâne pe care numai pe
jumătate le acoperiau.

Falnice fășii de stofă erau răsucite ca turbane în jurul
capetelor lor și de subt ele șuvițe de păr sur atârnau în
nepieptănată neorânduială peste ochi. În de obște o lulea de
lut alb era înfiptă în colțul gurii lor, căci și bărbați și
femei fumează; de fapt, fumul străbate atmosfera în jurul lor,
mirosul tabacului amestecându-se cu acela mai străbătător al
focurilor aprinse cât e tabăra de mare.

Aceste bătrâne vrăjitoare sunt membrii respectați ai triburilor.
Blăstămurile ce strigă fac rânduială între tineri, aruncă
o oarecare teamă între copiii ce se ceartă gălăgios, cari
aleargă aproape goi, cerșind cu zgomot, făcând tumbe în praf,
rostogolindu-se în picioarele trecătorului. Acești pungași sânt
o grea încercare pentru răbdarea cuiva, dar în același timp un
izvor de nesfârșită desfătare pentru ochi, căci neobișnuit de
frumoși sânt unii din acești mici sălbateci, jimbați, urlători,
în floarea pământului; mici statui de bronz cu capete crețe,
buhoase, cu ochii mari încunjurați de șuvițe indescriptibile, une
ori așa de lungi și de cârlionțate, de par a fi pene negre la
pleoapele lor.

Întâmplător, o cămașă ruptă îi acopere prea puțin, ori brațele
lor sunt băgate în haine cu mult prea largi, mânecile fluturând
infirm pe mânile lor, dându-li înfățișarea unor momâi chemate
la viață. Niciodată nu sânt mai încântători decât când sar în
sus cum i-a făcut Dumnezeu, având ca singură podoabă un șir de
mărgele strălucitoare la gât.

Acești mici vagabonzi în floarea pământului vor alerga poște
întregi după trăsură sau calul cuiva, calicind bănuți cu
palmele întinse, tânguindu-și necontenit aceiași plângere.

Foarte frumoase sunt mai ales fetele tinere: drepte, de o statură
deplină, cu șolduri strâmte și gingașe mâni și picioare. Orice
zdreanță-și sucesc în jurul trupului plin de grație se preface
într'o podoabă care le prinde. Se vor acoperi cu orice lucru de
preț discalificat pe care-l vor culege pe drum. Une ori prețioase
vechi bucăți de broderie își vor isprăvi zilele pe trupurile
acestor atrăgătoare ființi, crescându-li farmecul, dându-li
înfățișarea unor regine cerșitoare. Cingători strălucitoare
ce se învârt în jurul șoldurilor și boiului lor țin laolaltă
toate aceste zdrențe, dând purtătoarei lor înfățișarea Egiptenelor
așa cum le vedem zugrăvite în frescele de pe păreții templelor.

Supt falnicele cârpe pe care le leagă de capetele lor atârnă
șuvițe de păr de amândouă părțile feței, -- șuvițe care
sunt împodobite cu tot felul de bani, cu bucățele de sticlă
colorată și de metal ori cu farmece de o ciudată înfățișare
sau cu medalii sfinte care se ciocnesc la mișcările lor. În jurul
gâtului lor atârnă lungi șiruri de strălucitoare mărgele care
scânteie și lucesc pe pieile lor de coloarea bronzului.

Fetele acestea arată puțină sfială. Sunt zgomotoase și îndrăznețe,
nerușinate cerșitoare, cărora puțin li pasă dacă prin cămășile lor
rupte gât și sân iese pe jumătate goale la razele soarelui.

Cu dinți albi strălucitori ele râd la tine, cu mânile 'n
șolduri, cu capul răsturnat, o lulea albă înfiptă îndrăzneț
în colțul gurii.

Nedescris de grațioase sunt fetele acestea când vin la tabără
seara, ducând mari cofe de lemn pe cap. Ele înnaintează de
departe, drepte, cu pași săltați și legănate, pe când apa
aruncă stropi mari pe obrazul lor. Soarele apuind la spatele lor li
dă înfățișarea de umbre ce vin de foarte departe din pustiu,
unde cărările n'au nici început, nici sfârșit...

      *       *       *       *       *

Bărbații nu sunt mai puțin pitoresci decât femeile: sunt
acoperiți cu zdrențe murdare, și mai adesea desculți. Dar am
întâlnit triburi mai puțin sordide, în care bărbații purtau
cizme înnalte, bernevici înfoiați și cămăși cu mânecile largi
atârnând. Ei aparțineau semințiilor mai prospere, oamenii având
o mai bună înfățișare deosebită, cu părul lung în cârlionți
atârnând de amândouă laturile feței: făpturi, căutături
urâte, de sigur, dar neînchipuit de frumoși totuși.

Mulți Țigani sunt căldărari de meșteșug, dar din instinct
sunt hoți. Lăsându-și femeile să caute de corturi, bărbații
vor porni către sate, pentru a spoi oale și tigăi; dese ori îi
întâlnești pe mai mulți în șir purtând strălucitoare vase
de aramă 'n spate. Se strâmbă la tine și nu uită nici odată a
întinde o mână cerșitoare.

Alții au studiat datinele, «morala» și drumurile Țiganilor; eu
m'am uitat la ei numai cu un ochiu de artist, și în acest chip ei
sunt un nesfârșit izvor de bucurie.

    *    *    *

De neînchipuit e harmalaia și zvonul când tabăra se ridică.
Parii corturilor sânt smulși din pământ, păcătoșii cai cari
au căutat ceva hrană în iarba veștedă din margenea drumului,
sunt prinși de copii zgomotoși, cari au muncă ușoară, căci
nenorocitele vietăți sunt împiedecate și nu pot scăpa. Cu
resignare ei se lasă legați de cară; parii corturilor, scoarțele,
oalele și tigăile sunt încă odată mutate de pe pământ în
vehiculele care le vor duce în alt loc, și astfel tot înnainte,
fără sfârșit...

Babele sunt așezate în față, supt tot buclucul acesta, și
cu dânsele copiii prea mici ca să meargă, bătrânii slabi,
nevolnicii și cei prea obosiți ca să se târască pe drumul greu.

    *    *    *

Am văzut odată o încântătoare priveliște. Pe spatele unui
răbdător măgar fuseseră legați numeroși pari de corturi: cum
putea să-i ducă un dobitoc așa de mic, rămâne pentru mine o
taină. Între acești pari se fixaseră câțiva copilași goi,
ai căror ochi negri se uitau la mine uimiți de supt smocurile de
cârlionți creți nepieptănați.

Măgarul se mișca din loc în loc păscând, parii grei se ciocneau
unul de altul, atingând pământul și stârnind mici nori de praf
ca fumul.

Nici o grijă nu se putea ceti pe fața micuților; acest mijloc
de transport era fără îndoială lucru obișnuit. Păreau mici
maimuțe oacheșe aduse din clime mai calde...

    *    *    *

Am întâlnit adesea părechi de bătrâni mergând laolaltă,
bărbați și femei gârboviți de vrâstă, obosiți, prăfoși,
acoperiți de zdrențe, cu lulele în gură; păcătoși vagabonzi,
dar totdeauna perfect pitoresci. Fără îndoială, mergeau să
spoiască în vre-un sat, căci bărbații purtau în spate neapăratele
oale de aramă, pe când bahadârcele aveau saci grei prinși de umeri
și un băț gros în mână. De-a lungul obrajilor lor de coloarea
pământului atârnau moale șuviți cenușii, care se mișcau în mersul
lor. Mi se părea că le-aș mai fi văzut adesea mai nainte; mi se
părea că recunosc ochii lor, privirea lor obosită, ba pănă și
ghiocul, semnul gâcitorului, pe care femeile-l purtau atârnând
de o sfoară la cingătorile lor; dar de sigur nu erau decât
exemplare din numărul cel mare al călătorilor din acest neam cari,
fără adăpost și obosiți de mers, rătăcesc necontenit pe pământ...

      *       *       *       *       *

Mai ales un meșteșug e al Țiganilor. Sunt muzicanți născuți,
și vioara e instrumentul lor; și cel mai mic copil e în stare s'o
facă a cânta. Unii sunt lăutari de profesie. În grupe de trei
și patru merg din sat în sat, totdeauna unde e muzică de nevoie,
cântând răbdător, neobosit, ceasuri întregi, în soare sau în
ploaie, noapte și zi, la nunți, la îngropări ori la serbători.

Când sunt cu taraful, acești trubaduri rătăcitori au și alte
instrumente pe lângă vioară. Alăute de o formă ciudată bine
cunoscute la Români supt numele de cobză, și un flaut alcătuit
din mai multe guri, flautul clasic întrebuințat în vremi trecute
de tata Pan cel bătrân.

De cele mai multe ori, bătrâni vagabonzi cu ochii melancolici
și spinările gârbove, cari sunt deprinși a se umili și ale
căror slabe mâni oacheșe au obiceiul de a cerși. Lăsându-și
zdrențele pitorești, acești lăutari rătăcitori au adoptat
hidoase haine vechi, pe care alții le-au aruncat. Sunt nesfârșit
mai puțin arătoși în acest veșmânt; au pierdut acel farmec
nedefinit carei-i încunjură de obiceiu, nu mai sunt decât bieți
bătrâni îmbrăcați în zdrențe urâte și nu mai alcătuiesc
o desfătare pentru ochi. Totuși sunt bine văzuți, căci muzica
lor e dulce și melancolică, stridentă și sălbatecă; e un dor
straniu în fiecare notă și, cu cât sunt strunele mai vesele, cu
atât mai mult ești aplecat să plângi!

Un neexplicabil strigăt de patimă care cere, zace în melodia lor:
e oare o amintire a unor țeri depărtate, care odată erau ale lor
și pe care nu le-au văzut niciodată? Ori numai expresia veșnicei
nostalgii care-i mână fără odihnă din loc în loc?

Într'o seară de vară am întâlnit un tânăr Țigan care venia
către mine din praful drumului. Așezat cu picioarele goale,
bălăbănind pe spinarea unui măgar, cu vioara supt bărbie,
fără atenție pentru orice alta, el cânta; cânta bolții de sus,
stelelor care veniau una câte una, uitându-se cu o palidă mirare
la acest singuratec vagabond, al cui era tot drumul... Cânta pentru
că era firea lui să cânte, cânta inimii lui care încă nu se
trezise, cânta sufletului lui pe care nu-l putea pătrunde.

      *       *       *       *       *

În orașe, Țiganii sunt întrebuințați ca zidari. Îi găsești în
grupe oriunde se face o casă: bărbați, femei și copii aducând cu
ei neorânduiala lor fără nume și pitoreasca lor murdărie.

Seara, când, după ce și-au împlinit lucrul, își gătesc cina,
stând în jurul oalei care aburește, zdrențele lor de colori
felurite ajung strălucitoare supt razele soarelui apuind.

Adesea un măgar răpănos e legat nu departe, și, într'un paner,
între vase de metal amestecate, de toate mărimile și formele, zace
un copil adormit înfășurat în ceva cârpe rupte.

Măgarul își poartă povara răbdător, gonind muștele cu coada
lui puțină.

    *    *    *

În luna crinilor, frumoase Țigăncușe merg pe uliți, ducând
vase de lemn pline de florile albe ca zăpada, puritatea crinilor
fiind în straniu contrast cu fețele lor arse de soare. În lungi,
mirositoare mănunche vând aceste flori trecătorilor. La fiecare
colț afli, sau culcate în atitudini pitorești, pe pământ, sau
stând drepte supt umbrosul unghiu al unui coperiș, -- frumoase
făpturi cu fețele oacheșe bucuros deschizându-se în zâmbete care
fac ca ochii lor negri să lucească și dinții albi să fulgere.

Figuri pline de o mândrie inconscientă, fețe la care trebuie să
te uiți și încă să te mai uiți, căci ele cuprind toată taina
atâtor drumuri pe care picioarele lor le-au lăsat în urmă!

      *       *       *       *       *

Vremea secerișului arată România în toată gloria ei, acea vreme
când munca omului își află răsplata, când, după ce pământul
a dat ce poate mai mult, bărbat, femeie și copil merg să adune
bogăția care face țara ce este.

Une ori, de fapt, e un ceas de desilusie, căci ploaia, grindina ori
seceta strică adesea opera grea a omului. Uneori pământul n'a
răspuns celor mai scumpe speranțe ale lui, n'a fost în stare să
dea roada lui.

Am cunoscut ani când, luni întregi, n'a căzut o picătură de
ploaie, când, ca acei din vechime, cercetam îndelung cerul cu
aprinsa nădejde că norul mare cât mâna omului se va întinde și
se va revărsa în ploaia așa de strașnic necesară, dar norul trecea
și nu da ploaia ce făgăduise; ani când tot ce fusese încredințat
adâncurilor pământului se vestejia și usca pentru că dela April la
Septemvrie nu căzuse o picătură, așa încât grămezi de nenorocite
vite periau de lipsa pășunii pe care să pască.

Grozave luni de încordată neliniște, de așteptare fără speranță,
care părea să-ți usuce sângele în vine, precum pământul era uscat
de nevoia ploii.

Râurile nu mai aveau apă; țara bielșugului ajunsese o țară de
suspine, praful acoperind, parecă, toate cu un giulgiu de lipsă....

Dar mari sânt, de fapt, anii de îmbielșugare, când silința
omului rodește.

În oceane de aur copt stă grâul supt imensa față a soarelui,
mândru de bogăția lui, glorioasă speranță îndeplinită.

Și, din această vastă câmpie de rodnicie, mâna omului e aceia
care culege spicele coapte, care leagă snopii, care strânge
grăunțele. An de an, a trebuit să mă minunez de răbdarea
muncii omului, să mă minunez de extraordinara-i cucerire asupra
pământului.

În cete, țeranii lucrează din zori până în apus, fără să
le pese de căldura ce se zbate căzând asupra capetelor lor.
Cămășile ca zăpada ale bărbaților contrastează cu șorțurile
colorate ale femeilor, care pătează câmpia arsă cu vii petece
de albastru, roșu și portocaliu, pentrucă la vremea secerișului
nimeni nu rămâne fără lucru, -- cei foarte bătrâni singuri și
nedestoinici fiind lăsați în urmă spre a păzi casa.

Din ceas în ceas neîncetat muncesc, pânăce amiaza-i adună în
jurul carălor, pentru frugala hrană de mămăligă și ceapă.
Priveliști de muncă, de sănătoasă sforțare, de simplă mulțămire!
Cât de adeseori n'am privit, cu emoție, dându-mi samă ce scumpă
a ajuns a fi inimii mele această țară!

Dulăi veghetori păzesc casele și pe aceia dintre copii cari sânt
prea mici ca să lucreze; în umbra acestor vechicule plugarii își
iau o scurtă odihnă de un ceas, lângă boulenii lor cenușii,
cari în placidă mulțămire rumegă, pe când razele soarelui se
resfrâng, în coarnele lor enorme. Leneși ei își mișcă cozile
dela o lature la alta, îndepărtând muștele care, prea mult în
treabă, se adună pe coastele lor slabe ori lângă ochii lor mari,
visători. Cu ușoare întoarceri ale capetelor lor, ei urmăresc
mișcările stăpânilor, știind bine că și silința lor va trebui
să fie reluată, la ceasul apusului, când plugarii merg acasă.

Numai pe moșii bogate se întrebuințează mașinele, și atunci mai
mult pentru bătutul grâului; aproape tot secerișul e făcut cu
mâna. Mici grupe de plugari activi se adună în jurul monstrului
de fier, al cărui glas zbârnâitor se poate auzi de departe, și
necontenit se ridică grămada de grâu până ce stă, o piramidă
de aur ars, supt marea boltă albastră.

Într'amurg țeranii se întorc pe acasă, cu secerile pe umăr,
mergând lângă carăle lor pline vârf cu strălucitoare paie
bălane. De-a lungul drumului scârție carele acestea, într'o
ceață de praf. În serile fără vânt praful rămâne atârnat în
aier, acoperind lumea cu un ușor înveliș de taină, care plutește
peste oameni și vite, curățind zarea, îmblânzind toate colorile,
îndulcind orice contururi.

Adesea soarele apuind aprinde această ceață; atunci atmosfera se
face straniu de luminoasă, ca și cum un foc grozav ar fi arzând
undeva în dosul valurilor de fum. E de nedescris ceasul acela: plin
de frumuseță, plin de pace, plin de nesfârșita mulțămire a
operei credincios îndeplinite, -- ceasul când pașii tuturora se
întorc spre casă, se întorc spre odihnă.

În șir fără de capăt se urmează carăle trase de acei boi
cenușii cu minunatele coarne; vin de-alungul drumului parcă s'ar
mișca într'un vis care trece încet într'un nor de praf și
dispare. Dar praful rămâne atârnat ca un văl tras asupra unei
vedenii care nu mai este.

    *    *    *


Recolta porumbului vine mai târziu; une ori în Octombre țeranii tot
mai adună rodul copt. Zilele sânt scurte, și, seara, umezeală se
ridică din câmpia întinsă și atârnă ca fumul supt bolta luminoasă.
O melancolie de nedescris plutește asupra luminii; melancolia
lucrurilor care au ajuns la capăt. O mare sforțare pare îndeplinită,
și acum anul nu mai are ce face decât să adoarmă încet...

    *    *    *

Dar nimic nu e mai glorios decât toamna romănească. Natura vrea
să se îmbrace într'o ultimă mantie de frumuseță înainte de a
se mărturisi învinsă de înnaintarea iernii.

Bolta se face adânc albastră; tot ce se ridică spre dânsa pare
să capete o nouă valoare. Copacii se îmbracă în culori minunate,
une ori ca aurul, alte ori ca rugina, câte odată roșii ca focul.
Între porumbul nalt cât omul, uriașa floare a soarelui stă
plecându-și capul, apăsată de greutatea roatei cu semințe; ca
niște stele prodigioase, petalele-i ca șofranul strălucesc pe
fundul bolții de azur.

Am văzut câmpii întregi cu aceste plante uriașe, adevărate
oștiri de flori în chipul soarelui, triumfător galbene supt
razele marii lumini pe care îndrăznesc s'o imite. Dar adesea mi se
pare că-și întorc fața rușinată, cu trista conștiință că
nu sânt decât o biată copie a aceluia căruia-i poartă numele.
Se face uleiu din semințele acestor flori; de aceia țeranii le
cultivă așa de mult.

    *    *    *

Adesea în umbra acestor uriași am văzut țerani așezați în cerc
împrejurul grămezilor de porumb, al cărui fruct îl curăță
de frunze. În piramide pitice portocalii, grăunțele coapte zac
risipite în largul câmpilor vesteji, și coloarea lor glorioasă
atrage ochiul de departe. Adesea năfrămile femeilor sânt de
aceiași coloare.

Îmi plac aceste pete înfocate de coloare în mijlocul imensităților
aride ale câmpilor culeși; cu dragoste ochiul artistului se oprește
să le privească și numai fără voie se întoarce dela ele.

O priveliște frumoasă e și aceia a șezătorilor țerănești, sau
în șuri largi ori curți, pentru a desface grăuntele porumbului
din știulete. Sunt prilejuri de mare bucurie, când tinerii se
adună, când râs și muncă se amestecă voios, când se povestesc
lungi povești și se cântă cântece de dragoste. Babele stau la un
loc, torcând sau țesând, cu capetele tremurătoare asupra sfaturilor
tăcute, cu ochiul asupra flăcăilor și fetelor, cari, îmbrăcați cu
ce au mai bun, cu o floare ochioasă după ureche, se privesc pe supt
ascuns, și glumesc, și se sărută, și sânt fericiți.

Bătrânul lăutar țigan sau trubadur vagabond nu lipsește
niciodată dela aceste întâlniri. De unde-o fi, e sigur că vine,
șontâcăind, perpelit, desprețuit, o figură sordidă, cu vioara
sau cobza lui subțioară. Dar muzica lui e minunată și face ca
toate inimile să râdă, ori să joace, ori să plângă.

      *       *       *       *       *

Aș evoca prea multe scene; prea multe vedenii răsar înnaintea
minții mele. N'am nici vreme, nici talent. Deci trebuie să mă
depărtez cu părere de rău și să las acest popor simplu la
munca lui și la jocul lui, la bucuriile și la năcazurile lui, la
speranțele și la temerile lui. Îi las la casele lor, -- pașnice
odată, -- un văl de praf apăsând asupra lor.



II.


Nu departe de locul unde trăiam eu era un mare câmp gol, unde
soldații făceau exercițiu, și aproape zilnic mergeam călare
să-i văd la lucru.

O curioasă legătură de simpatie m'a prins de la început chiar
de această vitează oaste mică, ajunsă acum a fi a mea. Avuiu
simțul puternic că niciodată n'am fost pentru ostașii miei o
străină, că ei țineau la mine; și cu voie bună călăriam
printre rândurile lor, de-alungul regimentelor, bucuroasă că sunt
cu ei, bucuroasă că țin calul în frâu, bucuroasă că este
viață în mine! Mă purtam fără sfială în mijlocul lor; n'aveam
nevoie nici de vorbe, nici de lămuriri; zimbiam la ei, și ochii lor
mă urmăreau cu priviri de prietinească mulțămire, dinții albi
fulgerându-li între buze când aclamau.

Am fost în mijlocul lor când soarele strălucia în toată puterea
lui asupra câmpilor uscați și pârliți; prin ploaie și furtună am
fost în mijlocul lor și supt zăpada ce cădea; multe leghi de cale
am călărit în flancul lor prin valuri de noroiu fără nume...

I-am auzit câte-odată râzând, și i-am văzut și cum joacă. După
obositoare marșuri m'am uitat la ei îndelung cum se întorceau
într'amurg, cântau laolaltă, cu flori veștede la ureche.

Adesea mi-am oprit calul în marginea drumului, ca să-i văd trecând,
și praful ce-l ridicau picioarele lor mă învăluia unde stam.

Un fel de magnetism trecea dela mine la ei: mă înțelegeau pe mine
și pe dânșii îi înțelegeam eu.

În de obște, soldații sunt dresați la automatism, ca niște
păpuși care trebuie să se uite, să simtă, să lucreze întocmai
așa... Dar pentru mine ei erau oameni, oameni cari-și aveau casele
și măicuțele lor; fiecare-și avea speranțele lui, avea un lucru
pe care i-l cerea inima, -- un lucru de care doria; lucrul acela
îl simțiam eu, și de aceia, când treceam printre dânșii,
aclamațiile lor mergeau după mine, care-i înțelegeam ca oameni,
și pricepeam că făceau așa pentru că țineau la mine, nu pentru
că li se dăduse poruncă să facă așa.

    *    *    *

Multe aș avea eu de spus despre ostașii miei; mult am avut a face
cu dânșii și mai mult decât un prieten am numărat în rândurile lor.

Când eram tânără de tot, bătrânul Rege m'a făcut colonel
onorific al unui regiment de roșiori, -- cinste la care am fost
foarte simțitoare și care mi-a dat unele din ceasurile cele mai
plăcute ale vieții.

În atâtea marșuri, mi-am urmărit regimentul, în atâtea manevre
l-am căutat peste dealuri și văi, călărind leghi întregi până
l-am găsit, undeva, într'o poziție ascunsă, și, cum dădeau cu
ochii de mine, soldații mei mă salutau cu strigăte bucuroase.
Puține sensații în viață mi-au umplut sufletul de o emoție așa
de adevărată ca urările îndreptate spre mine de roșiorii miei
viteji.

Niciodată nu m'am simțit mai mândră ori mai fericită decât
călărind prin rândurile lor, ascultând aclamațiile lor,
simțind că au simțire pentru mine, că eram una cu ei, gata și de
aceia ca, la o întâmplare, să împart viața lor aspră, riscurile
lor, primejdiile lor. Și o știau și ei, o intuiție oarecare li-o
spunea, și de aceia trecea între noi ceva puternic și adevărat,
ceva mai mult decât omagiul convențional ce se datoria Doamnei lor,
Reginei lor.

Dintr'o foarte depărtată țară am venit eu! Dar am știut cum
să-i iubesc și să-i înțeleg pe ostași. Eram mândră să călăresc
în fruntea lor; parcă aveam o convingere puternică în inima
mea că aș fi în stare să-i conduc la datorie, că li-aș putea
insufla curaj, ambiție, și că după mine și la moarte s'ar duce...

Nu mă sfiesc să mărturisesc aprinsa mulțămire ce mi-o da acest
sentiment de putere, de putere amestecată cu bucuria de a fi
tânără și voinică și sănătoasă!

Cei ce n'au încercat așa ceva nu pot cunoaște această mândră
sensație. Bucuria de a-ți simți soarele deasupra capului de a-ți
ști un cal bun ca sprijin, unită cu conștiința că toate inimile
se întorc spre tine, fiindcă ai tinereță și viață și lumea
ți-i dragă!

Nu vreau să spun că numai fiindcă puteam călări ca un ostaș
și-mi simțiam inimă bărbătească bătănd puternic în piept,
firea mea nu era gata să îndeplinească datoriile femeii.

Am cunoscut și cellalt curaj, care e de nevoie la căpătâile celor
ce mor; am avut prilej să dovedesc că pot împărtăși cu alții
și zile de boală și năcaz, între scene între care doar iubirea
și mila să-și aibă locul.

Nu-mi erau dragi ostașii miei numai în zile de părăzi și
steaguri desfășurate 'n vânt, în zile când îmi umpleau inima de
mândrie și plăcere, ci și în zilele de întunerec și de grea
încercare, când aripa morții flutura asupra lor și când și cei
mai viteji știau ce este jertfa.

      *       *       *       *       *

Da, am fost cu ostașii miei, când o crudă încercare a înduplecat
vigoarea lor, energia lor și speranțele lor. Am fost cu ei
când erau strânși laolaltă, ca o turmă într'un lagăr, unde
holera-și făcea de cap, smulgând viețile lor tinere așa cum o
furtună smulge puternicii stejari.

Am împărțit cu ei aceste zile de surgun, când ei erau despărțiți
de oamenii ceilalți ca printr'o dungă de foc pe care puțini cutezau
s'o treacă. Am mers la ei pentrucă mulți se feriau de dânșii, am
mers la ei pentrucă mulți se temeau...

Erau închiși, ca niște prisonieri, ca să nu poată întinde o
molimă fatală țerii celeilalte.

Înțelegând groaza numelui de holeră și pentru inimile cele mai
viteze, dându-mi seamă de mizeria, de singurătatea, de chinul și
suferința ostașilor miei și de cât de puțini erau aceia cari
să voiască a rămânea cu dânșii, m'am crezut datoare să fiu eu
aceia care să rămân și am simțit că acuma sosise vremea să li
dovedesc iubirea mea, să-mi chem un curaj care știam bine că nu-mi
va lipsì niciodată când ceasul primejdiei va fi bătut.

Frică mie? O, nu, nu! Nu-mi era frică, și de aceea-mi era mai
ușor decât cum li se părea altora în ce-i privește, dar, fiind
sănătoasă și plină de viață, deprinsă cu lucruri frumoase
și curate în jurul mieu, carnea și sângele mi se cutremurau
instinctiv la gândul că trebue să întru în atingere așa de
groaznică și să văd lucruri așa de triste la privire.

Oarecare ajutor am putut să li aduc, pentru că până la venirea
mea lipsia. Nimeni nu fusese pregătit pentru acest crud biciu al
lui Dumnezeu pe care ostașii miei îl aduseseră cu ei din țara
dușmană. Totul se ținuse gata pentru răni și accidente, dar,
dacă lumea-și aduce aminte, Românii noștri n'au întâlnit la
1913 o împotrivire înarmată, ci au fost atacați de spectrala
boală care dădea jos omul în câteva ceasuri, băgând groază în
rânduri și oroare între cei cari trebuiau să li poarte grija.
Molima s'a întins cu o așa de înspăimântătoare iuțeală,
încât mulți, prinși de panică, fugiseră.

Am strâns lângă mine medici și surori de caritate; cum era
firesc, prezența mea acolo unde infecția era mai mare mi-a dat
încredere și a dovedit că primejdia nu putea să fie așa de
mare. Îndată am fost încunjurată de inimi credincioase, gata de
orice jertfă, și lupta ce am purtat a fost o luptă bună, de și
piedecile împotriva noastră erau mari.

Mă așezasem într'o tabără lângă Dunăre, pe calea ce trebuia
s'o ieie oastea mea întorcându-se din țara dușmană.

Era numai un câmp gol, unde se ridicaseră lungi bărătci de lemn,
fără niciun confort, una lângă alta.

Întunecate erau acele colibi de lemn, joase și pustii, clădite
pe pământul gol, cu o cărărușă ca un șanț la mijloc, și,
cum ploua din bielșug, cărărușele se făceau noroiu și de pe
asprele coperișuri de lemn apa curgea în pâraie, udând paiele pe
care ostașii mei erau întinși. Unul lângă altul stăteau murind,
murind vitejii miei ostași tineri, cari așa de veseli se duseseră,
cu speranță în inimile lor.

La început orișice lipsia, și ploua înlăuntru din toate
părțile. Dar în curând avură paturi și cearșafuri și medici
din destul, și câteva devotate surori de caritate, care pas cu pas
se luptau cu boala crudă, care stăteau în umilă jertfire zi și
noapte lângă paturile celor în suferință.

Între alții, câțiva medici indieni își oferiseră mărinimos
ajutorul. Veniseră din Turcia, unde făcuseră, și acolo, ispravă
bună. Deprinși cu o astfel de epidemie, asistența lor era foarte
prețioasă, pentru că mulți puteau fi salvați dacă li se dădea
îndată o îngrijire necontenită și neobosită. Așa de răpede e
cursul acestei boli, încât e esențial s'o combați chiar la cel
d'intăiu semn al ei. Acești medici indieni au rămas cu noi cât
timp am avut nevoie de dânșii, și ni aducem aminte recunoscători
de ajutorul ce ni-au dat cu neobosită energie pănă ce am biruit.
Afară de aceasta era pentru mine îndeosebi mișcător să pot vorbi
englezește într'un loc așa de neașteptat!

Soțul mieu, care avea comanda asupra tuturor trupelor, venia zilnic
să inspecteze ce făceam noi. Prezența lui ni-a fost o mare
încurajare, și toți bolnavii noștri salutau sosirea lui ca un
semn că nu s'a lăsat la o parte nimic din ce puteà să le fie de
folos. Și fiul meu erà cu mine, fiul meu cel mai mare; el mi-a
fost mâna dreaptă, tovarășul de muncă, energia lui tânără
întrând în acțiune unde zimbetele mele nu ajungeau.

Multe zile am rămas în mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi a
îngăduit să pot fi de vre-un ajutor; zile de strașnică trudă,
zile de întunerec, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată
nu voiu mai puteà să le uit.

În vremea aceasta m'am apropiat foarte mult de inimile ostașilor
miei. Ei știau că nu m'am ferit de ei când mulți se temeau; ei
știau că am rămas cu ei așa încât să nu se simtă părăsiți,
să nu fie tratați ca niște lepădături, când așa de crudă li a
fost partea.

Pe deplin fuiu în stare atunci să le dovedesc că străina nu mai erà
străină, ci cu toată inima și sufletul întreg, dintre ai lor una!

O, bieții mei ostași tineri! I-am văzut cu umflatele fețe vinete,
cu ochii căzuți în cap, sângerați, spectrali, i-am văzut în
spasme groaznice, când orice ajutor omenesc li lipsia, i-am văzut
țapeni și muți când își sfârșiseră ultima luptă; am stat
lângă paturile chinului lor, rugându-mă tăcut pentru umilele lor
vieți fragede. Cele dintâiu zimbete ale lor eu le-am cules, când,
după zile de tortură, ei se strecurau iarăși pe încetul spre
viață.

Nici în mormintele lor ei nu se puteau simțì, astfel, uitați. Am
îngenunchiat lângă ele, acolo unde ar fi îngenunchiat mamele
lor, soțiile, copiii lor, și pe fiecare moviliță pustie am
sămănat flori de mireasmă, ca și florile ce cresc în jurul
caselor pe care nu le vor mai vedeà. Noi n'am vrut să lăsăm ca
ei să fie aruncați în groapa comună, ci am dorit ca fiecare din
tinerele lor trupuri să fie însemnat cu crucea lui.

Zilnic cercetam de jur împrejur colibele mele, odată, de două, de
trei ori, cum cerea nevoia.

Uneori soarele ardea de nesuferit deasupra capetelor noastre,
prefăcând adăposturile de lemn în sobe încălzite peste măsură,
din care ieșiau desgustătoare duhori de boală, amestecate cu
mirosul antisepticelor, în aburi pe cari cu greu puteai să-i
înfrunți.

Dar și mai rele au fost zilele de ploaie: pământul nostru
românesc fiind bogat, tot lagărul s'a prefăcut într'un râu de
noroiu curgător! Prin coperișurile crăpate ale colibelor noastre
picurau reci pârâiașe în paturile celor în suferință; până
la genunchi înnotam prin noroiu. În zilele acestea de depresiune
trebuia să-mi îndoiesc silințele și zimbetele...

Simțiam lămurit cum cădeà curajul fiecăruia odată cu căderea
barometrului. Cu cât mai grea apărea sarcina noastră; cu cât
mai imposibilă speranța; cu cât se făcea maì desperată luptă
cu moartea! Căci cu adevărat cruda boală părea că turbă cu
creșterea umezelii și murdăriei.

În zilele acestea aveam grijă să-mi fie mânile de două ori mai
pline, să fie florile ce aduceam cele mai frumoase ce puteam găsi.
Mișcătoare erà plăcerea betegilor mei și pentru cea mai umilă
crenguță; fețele lor nenorocite se luminau ca prin minune, și
ceice erau prea slabi ca să-și ridice capetele își întindeau
spre mine tremurătoarele degete, nerăbdători să primească și
cel mai mic dar.

Li aduceam și lămâi și bomboane acrișoare, căci nestinsă
li erà setea, parcă foc li-ar fi ars în gâtlej. N'o să uit
niciodată cum sugeau lămâiele acelea, întinzând mânile ca să
mai aibă!

Celor ce erau mai bine acuma ni erà îngăduit a li da vin, și
mare bucurie erà când apăream în prag cu brațele pline de
sticle, altele fiind aduse în urma mea de aceia cari cu credință
mă întovărășiau în toate aceste drumuri. De sigur că eram
binevenită, căci cu mânile goale nu veniam niciodată.

Dar era una din aceste colibe unde zăceau gemând cei mai greu
bolnavi dintre toți și căreia îi ziceam «gura iadului»: a
întra între păreții ei de lemn erà parcă ai fi pătruns în
cuprinsul vre-unui vis grozav.

De fapt aici nu puteam face alta decât să stau cu mânile
încrucișate, ridicându-mi cugetul în fierbinte rugăciune către
Dumnezeu!

Întunecate scene de miserie a noastră, muritorii, care și acum
rătăcesc prin mintea mea, vedenii de moarte și de spectrală
suferință, la care nici iubirea nici știința n'ajută la nimic.

      *       *       *       *       *

Dar am și alte amintiri din aceste zile, amintiri de o speță mai
puțin jalnică.

Am văzut multe regimente întorcându-se din țara străină, nebune
de bucurie când piciorul atingea din nou pământul de naștere.

Veneau peste Dunăre, pe poduri de luntri. Stăteam pe țermul care
erà pentru dânșii «acasă», și am fost cei dintâiu să primim
bucuria lor cea mare, chiotele lor, nebuna lor desfătare. I-am
văzut trântindu-se jos, rostogolindu-se în praf, căci și praful
acela tot țara lor erà, țara inimii lor!

Crunți erau și obosiți de cale, unii din ei în zdrențe, dar
toți cântau; răsunau cerurile de cântecele bucuriei lor.

Inima mea răspundea acestor manifestații de entusiasm, când veniau
în cete lângă mine, așa de bucuroși, parcă-mi erà fiecare un
prieten al meu de aproape.

N'a fost dat la multe princese și regine să fie într'o atingere
așa de apropiată cu oștile lor, dar, tocmai pentrucă aceasta e o
țară mică, și cei de pe tron iau parte la fapta cea adevărată.
Poate că este în firea mea ceva care mă face să pot fi de ajutor
când se cere neapărat curaj și energie; atunci puterile mele pare
că sunt de două ori pe atâtea și forțele mele nu se isprăvesc
niciodată. Cât vor fi fost ele de grozave, binecuvintez acele zile
de molimă deslănțuită, căci m'au dus mai aproape de cum puteà
face orice alta de inima poporului meu. Lor li se păreà că să vin
eu la dânșii la un ceas ca acela erà o silință dincolo de ce se
poate așteptà de la o princesă!

Ce știau ei până atunci decâtă dragoste sunt eu în stare,
decât ajunsesem a fi una cu ei în inimă și în suflet...

      *       *       *       *       *

Așa de decorativ nu e soldatul român, dar e hotărît, e gata să
ajute, e cumpătat, ba e și vesel la locul lui.

N'are nevoie de mult confort; poate merge mult în căldură și
în frig. Mulțămit cu puțin, se poate hrănì cu o bucată de
mămăligă și poate dormi cu capu în mantà la un colț de șanț.

Oacheși țerani mărunți, cu ochii negri, nu așa de arătoși,
nu prea bine rânduiți la îmbrăcăminte, nu prea cocheți; dar,
iată, eu sunt sigură că nu e țară cu mai buni oșteni decât
România. Soldatul e aici neobosit, e răbdător, e credincios; el
merge până cade; Țara lui, Regele lui, căpetenia lui se pot
răzimà pe el, siguri că nu va lipsì dela datoria lui.

Cu mândrie scriu aceste cuvinte, și mândră sunt aducându-mi
aminte că, din ziua întâia a venirii mele între ei, prietenă
li-am fost!

Deoarece aceste pagini au fost scrise ca scene văzute de ochii
Reginei lor, bucuros le-aș sfârși cu o vedenie a ostașilor mei pe
care mi-o aduc aminte într'un amurg.

Tot în vremea aceia de holeră. Două săptămâni le petrecusem
între ei, și fusesem chemată într'un sat departe, unde locuitorii
aveau nevoie de ajutor.

Soarele apunea pe Dunăre; cer și apă erau aprinse de un roșu
înfocat. Multe regimente cantonaseră pe malul râului și încă
mai multe de ceia parte a drumului, pe câmpul gol. Din cauza molimei
trupele acestea fuseseră ținute în bivuacuri, -- grea încercare
pentru oamenii nerăbdători de a se găsi iarăși la casele lor.

Drumul îmi erà între cele două tabere. Ca piramide pitice,
corturile se desfăceau pe bolta înflăcărată; o liniște ca de
minune se așternuse asupra lumii cum înnaintà vehiculul mieu spre
soarele apuind.

Ziua fusese caldă, aprigă lupta cu moartea; eram obosită, cam
deprimată; și de aceia slava cerului erà ca o minunată vădire
după atâtea priveliști dureroase. De departe însă ostașii m'au
văzut că mă apropiiu; din amândouă laturile ei alergau spre
mine, chiuind, aruncându-și bonetele în sus, îmbulzindu-mi calea
cum treceam.

Eram îmbrăcată ca soră de caritate, numai în alb. Ridicându-mă
în picioare, li făcuiu cu mâna ca răspuns la salutare.

Nu li puteam vedea fețele, căci soarele-mi era în ochi, dar li
auzeam chiotele, strigătele de bună venire; știam că li pare bine
că mă văd, că simt prietenia mea pentru dânșii....

Așà trecuiu prin mijlocul lor, motorul mieu ducându-mă departe
de vederea lor spre alte drumuri de suferință, spre alte suspine
și lacrimi, dar sunetul de glasuri ale ostașilor miei nu mă
părăsià, și el mi-a rămas totdeauna ca o binecuvântare ce
păstrez în adâncul însuși al inimii mele!...

18 August 1916.



Partea a II-a.



Vara trecută am scris câteva foi menite Țării celei mari care
mi-a dat nașterea. Simțiam nevoia ca țara aceia să vadă țara
care e a mea acuma prin ochii cuiva care a învățat s'o iubească
adânc și să simtă adânc farmecul ei.

Nu numai în acea țară mare de dincolo de Mări schițele mele
ușoare au întîmpinat bună primire, și de aceia în această
vreme de tristeță națională m'am îndemnat ca încă odată să
ieau condeiul, și anume pentru a vorbi despre locurile ce mi-au fost
dragi aice.

Cu trezirea primăverii un dor nemărgenit, pe care nu-l pot
stăpânì, îmi umple sufletul. Ca prinsul care caută prin
zăbrelele fereștii să descopere un colț din cerul care-i e mai
cunoscut, mă încerc a deosebì mai limpede vedenii din locurile
care din inima aceasta s'au rupt.

Scoasă din sălașurile mele, ele-mi răsar mai scumpe decât
oricând, acele locuri de unde cu sabie și foc am fost surgunită.
Ele au ajuns pentru mine Raiul pierdut spre care toți tindem cu dor.
De aceia m'am gândit că, în aceste zile de încercare, măcar
condeiul mieu ar puteà să vă îndrepte, pe câțiva din cei ce
sunteți ca mine, înnapoi spre locuri de care tânjiți.

Sarcina ce am luat-o asupră-mi va fi și amară și dulce, și,
dacă poate vorbele mele vă vor atinge sufletul, unii veți
încercà să vă amintiți că adesea mi s'a părut a scrie cu
însuși sângele inimii.



I.


Dacă sânt mai mult aplecată să vorbesc de munte, de câmp și de
șesuri decât de orașe și uliți și să descriu sate, biserici
și locuri singuratece, e poate și pentru că artistul din mine
m'a făcut întâiu a iubi această țară. Dar totdeauna către
cei umili, către țerani m'am simțit mai puternic îndreptată,
datinele și obiceiurile lor, bucuriile și jalea lor m'au mișcat
uimitor.

Simțiam o dorință de a-i cunoaște pentru a-i înțelege, de a fi
primită fără neîncredere în mijlocul lor.

Îmi erà drag de spațiile largi în care locuiau, de mireasma
bunului pământ în care-și înfigeau plugul; și am înțeles
astfel și poezia prafului care li acoperia munca, neîncetatele
lor silinți spre un ideal înfășurat în umbră, pe care nu-l
înțelegeau încă deplin.

Nimic nu este în țara aceasta românească pe care să nu-l fi
iubit eu. Mai adânc și decât copiii născuți pe brazda ei
m'am împărtășit eu sufletește cu șesurile ei întinse, cu
nesfârșitele-i drumuri, cu apusurile de soare, cu pajiștele-i
umede de roua zorilor, cu pădurile-i adânci și câmpii de grâu
copt luminând ca aurul. Mi-a fost drag și de spinul uriaș care
în vre-un loc sterp și pietros întindeà spre ceruri frumusețea
fără folos a țepoaselor lui brațe. În cursul rătăcirilor mele
am ajuns la locuri așà de singure încât păreau a fi la capătul
lumii, și am stat acolo de am privit gloria ultimă a soarelui
până se coborî spre odihnă, și mi-a plăcut de singurătatea
din jurul mieu. Mi-a plăcut de bolta aprinsă a cerurilor, de
strania melancolie a nopții ce cade, de mirosul rouăi ce se ridicà
din ierburi, de vălul prafului ce atârnà asupra lumii. Mi-au fost
dragi toate, adânc și cu adevărat dragi!

Acuma cea mai mare parte din ce am avut, a trebuit să rămâie
în mânile celor cari-i vor fi fiind stăpâni aspri și fără
milă, ale celor cari vor fi găsind mijloc de a scoate sânge și
din pietre. Dar Dumnezeu vrea de sigur ca aceasta să fie numai
o încercare fără trăinicie, ce s'a trimis asupră-ni ca să
înțelegem mai bine cât am iubit acea țară și ce scumpă ni-a
fost.

N'aveam nevoie să se rupă de la mine ca să-mi dau sama cât mi se
legase de inimă acest pământ; totuși dela fereastra adăpostului
mieu, orice icoană ce zăceà adormită în sufletu-mi, mi se
înnalță înnainte, limpede, minunată. Ci așà sunt de multe,
încât abià de știu pe care s'o schițez mai întâiu....

    *    *    *

Dar, cum gândurile mi se întorc așà de firește mai degrabă
decât oriunde la locul unde mi-am lăsat micuțul cel din adânc
și așà de mult iubit, să stau o clipă ca să vă spun despre casa
care așa de călduros m'a adăpostit atîția ani.

    *    *    *

Dragă casă a Cotrocenilor goală ești acum.

De mă întorc la voi, Cotrocenilor, cum o să vă găsesc? Cu
bucurie mă veți primi voi ori tremurând încă de tot ce ați
văzut?

Că tare mi-ați fost dragi voi, Cotrocenilor!

Iarna, vedeam din pat cum răsare soarele asupra orașului.
Deprinsă, cum eram, să mă scol din vreme, această serbătoare a
colorii a mea erà în fiecare dimineață. Împotriva înfocatei ei
străluciri copacii goi își rășchirau ramurile, negre și de tot
stolul ciorilor. La anume clipe se ridicau toate în văzduh dintr'o
dată, trăgând mișcătoare linii de negru pe bolta portocalie.

Primăvara, mă trezeau păsările cu chiscuitul lor ori trâmbițele
casărmilor chemându-mă la primblarea mea călare din fiecare zi.
O, cum le cunoșteam de bine pe aceste trâmbiți toate, de puteam
spune după sunetul lor deosebit care erà regimentul ce pornia în
marș. În tinereța mea, regimentul care erà al mieu cântà
totdeauna o anume bucată ca să mă înștiințeze că el îmi iese
în cale.

Sunetele acelea din Cotroceni! Pe toate le știu, și, de aud acum
de-odată ceva care samănă cu ele, îmi bate inima și lacrimi îmi
răsar pe gene.

Primăvara și în vara timpurie nopțile răsunau de chemarea
trâmbițelor; le umpleà și depărtatul lătrat al câinilor; iar de
Paști auziam glasuri de fete cântând în cor «Hristos a înviat
din morți». Și apoi de jos din oraș sunete vesele de valsuri
veniau plutind până la pașnica noastră grădină ca să amestece
frivole note cu cântecul privighitorilor ce se îngânau până
adânc în noapte. Plin erà văzduhul de mireasma florilor. Dar
astăzi toate aceste lucruri nu mai sunt, nu mai sunt așà!

Tot mai aud grăbitul pas al copiilor miei alergând spre mine prin
cărările acoperite cu nisip, -- cu mânile pline de flori și
pletele frumoase fluturând în vânt. Totdeauna, la orice vrâstă,
îmi alergau astfel înnainte cu mânile pline de flori, știind cât
țin eu și la cea mai umilă dintre plante.

Îi văd cum vin unul după altul, și totdeauna era unul mai mititel
ca să iea locul aceluia care crescuse... Anul trecut, micuțul
Mircea... Și tot cu flori în mână veniau la mine.

Altele erau florile după vreme; întâiu timpuriile viorele, apoi
ghiocelul, ori un subțirel toporaș alb; pe urmă vin curpenii
de pădure, luminoși ca soarele, apoi lalelele și stânjineii,
liliacul și trandafirii, până ce miezul verii îmi aducea crinii
albi ca zăpada, cu străpungătoare mireasmă și mari aproape cât
și copilul care-i aducea spre mine.

Dar astea s'au dus, s'au cam dus... Mircea zace în mormântul lui
rece, și ostași cari nu sunt ostașii noștri stau de sentinelă la
ușa casei noastre...

      *       *       *       *       *

Cotrocenii erau odată o mănăstire ascunsă 'n păduri, care o
despărțiau cu totul de oraș. Bătrâna-i biserică tot stă
dreaptă la mijlocul curții, încunjurată de castani, cari, când
sunt în floare, par împodobiți cu mii de făclii înfipte 'n
ramurile lor. Iar, toamna, frunzele li se prefac în scump aur, pe
când iarna arborii se sprijină goi și înfiorați de zidurile
lăcașului.

Nicio restaurație greșită n'a profanat stilul bisericii. Stă
încă neatinsă, păstrându-și farmecul de odinioară, dar, din
nenorocire, când s'a rezidit casa din juru-i, nimeni n'a avut
gândul de a o face la loc după frumoasele modèle ale bătrânelor
mănăstiri din alte părți ale țerii.

Simțiau nevoie să ni clădească un «palat», nebănuind măcar
că Domnița venită din locuri așa de depărtate va fi cândva
cea mai înfocată admiratoare a unui stil pe care mulți l-au
uitat, de pe urma importațiilor mai nouă din străinătate. Astfel
arhitectura casei n'are frumuseță, afară de o mică parte pe care,
târziu, am adăugit-o noi.

De și am cheltuit multe ceasuri fericite supt acest acoperiș, unde
atâția ani mi-a fost casa, acum dorurile mele toate spre biserică
merg, unde zace însângerată o parte din însăși inima mea.

    *    *    *

Înlăuntrul tainicei tăceri a lăcașului mai mult decât un
oaspete nobil și-a aflat odihnă. Nobili oaspeți ale căror nume
sunt săpate pe vechile lespezi sepulcrale. Dar, pe lângă acele
morminte, este acolo o piatră pe care nici un nume nu-i scris.
Mic și nespus de singuratec este acela ce zace acolo, așteptând
întoarcerea celor ce n'au avut timp să-i sape numele în marmoră.

Cândva ne vom întoarce; atunci o inscripție se va pune acolo,
după vechea datină, -- și nu vor trebui multe cuvinte căci numai
patru ani, așa de scurți, a fost el oaspete pe acest pământ când
Dumnezeu l-a chemat aiurea, în mai fericite ținuturi.

Chiar lângă mormântul cel fără nume este o piatră pe care scrie:

«În floarea tinereaților, în vrîsta voiniciei, cumplita moarte
au răpit din cinstea boieriei pre tinerel Constandin, odrasla cea
aleasă a Radului biv Vel Spătar. Oh jale tânguioasă! Din rodul
cantacuzinesc trăgându-și nemurirea, aici cu cinste astrucat, ca
pentru pomenire. Douăzeci și doi de ani fiind, pre a lui maică a
lăsat pătimind. Leatul cel de la Hristos o mie șapte sute trei
întregi și doaozeci. Lăsând suspinuri multe neamului său, și
maică-sa întristăciune mare și lacrămi de a pururea, fără
încetare, Hristoase Dumnezeule, varsă-ți milostivirea de-i
odihnește sufletul, dându-i Tu mântuirea; 1729».

Duioase vorbe, pline de răsunetul vechilor dureri, de pot sta
deocamdată și pentru celalalt mormânt, unde numele nu e.

Pe unul îl chema Constantin, Mircea era cellalt; unul și-a atins
al douăzeci și doilea an, cinci veri n'au trecut peste creștetul
celuilalt --, dar aceiași e durerea de mamă din veac în veac;
oricât de îndelungă și oricât de scurtă i a fost dăinuirea, nu
cu anii i se poate măsurà suferința.

În primăvara aceasta, Mircea nu-mi va aduce flori; în zădar ni va
înflori grădina; se vor vesteji curpenii, lalelele se vor trece,
se vor răspândi trandafirii, locurile iubite nu vor duce crini pe
mormântul care nume nu are.

Tot vor cânta privighitorile, și miresme vor pluti iarăși în
aier, dar trâmbițile ce vor suna, nu vor mai fi ale oștirii
noastre.

«Și de aceia», spune Scriptura, «eu slăvesc pe morții cari sunt
acuma morți, mai curând decât pe cei vii... Căci ei n'au văzut
fapta rea care s'a făcut supt soare».



II.


Pentru ochiul celui indiferent, este numai puțină frumuseță în
câmpiile din jurul Bucureștilor. Ele sunt uniform plane, prăfoase,
fără arbori, și când se topește zăpada, adesea ori nu-s decât
mari lacuri de mocirlă.

Nu dintr'odată am învățat eu să le țin în samă. Venisem doar
dintr'o țară de verzi pășuni și de copaci largi în ramuri, și
seaca goliciune a acestor câmpi mi-a fost greu dintru'ntâiu să
li-o sufăr. Îmi era dor de pajiști, însetată eram de umbră.
Încetul pe încetul mi s'au deschis ochii să văd frumuseți de
care la început nu știam.

Fără să țin în samă neîndurările vremii, am călătorit în
lungul și largul lor, în toate anotimpurile. Nu-mi păsa nici de
ceață, nici de vânt, nici de ploaie; și nici viscolele nu mă
puteau ținea acasă, nici fierbintele soare de vară.

Îmi plăcea să rătăcesc departe de drumurile bătute, să descopăr
locuri pe care puțini le-au fost văzut vre-odată. Iarna, treceam
în saltul calului peste întinderi nemărginite de zăpadă, când
cer și pământ se făceau una, când nu păreau a mai fi nici hotare,
nici zări, ci numai o nesfârșire pierdută de alb, care tot mergea
și mergea și mergea.

Copitele calului mieu lăsau o ușoară urmă după mine, și
adesea-mi părea rău că profanez astfel sfințenia giulgiului
de omăt fără pată. Și atât de adâncă era în juru-mi tăcerea,
că-mi apăsa pe cap ca o povară, mă copleșia cu puterea ei
și aproape mă făcea să mă tem. Când și când un zbor de cioare
plutiau jos supt bolți, și croncănitul lor făcea și mai puternică
singurătatea către care călătorisem, departe așa de mult de
locuințile oamenilor.

După lungi luni de iarnă, mare-mi era bucuria de primăvara ce
se trezia. Știam unde se pot afla cele mai timpurii dintre flori;
drum lung aș fi călărit pentru a culege cei d'intâiu clopoței
galbeni, pentru a avea bucuria vre unui covor albastru de viorele
într'o pădure hăt hăt departe; îmi era drag de cea d'intâiu
nălucire cețoasă de verde pe sălcii, și cunoșteam locuri
singuratece unde ele stăteau în cete, lăsând ca plângătoarele
lor crengi să se târască peste apele cu mers iute, crescute
de zăpezile în topire. Știam de cutare bisericuță la mal
de râu, așa de bătrână și de rustică de se țineau abia'n
încheieturile lor păreții de lemn. Sta cu totul pierdută
în mijlocul unui cimitir sămănat cu cruci joase de piatră,
ieșind din pămînt ca niște uriașe buruieni necunoscute. Vechiu
era lăcașul, vechi erau și crucile mai mult fără nume, dar
clopoțeii galbeni și vineți ce se luau la luptă între ele erau
tineri de a primăverii tinereță.

Stăteam privind îndelung smerita frumuseță a locului, și
sufletul mi se mișcà straniu la farmecul atâtor mândreți
nemeșteșugite, temându-mă totuși fără voie că erau menite
să piară și întrebându-mă cu mirare dacă acei ce ridicaseră
lăcașul își dăduseră samă cumva că liniile lui erau neasămănat
de gingașe și așezarea lui o bucurie pentru ochiul artistului.

În ani mai noi, adesea am căutat bisericuța aceasta în ruine;
dar ea nu mai erà pe fața pământului, cum cele frumoase sunt
din nenorocire menite să dispară, căci vremea merge înnainte
și nu-i pasă de lucruri a căror osândă e să se facă bucăți
și să piară, și mai ales de asemenea smerite lucruri ascunse
departe, în locuri ale căror nume abià de-l cunoaște cinevà. Ca
atâtea altele, bisericuța e acum numai o amintire ce-și are locul
în inima mea, cu amintirile altor lucruri care și ele s'au făcut
bucăți și nu mai sunt....

      *       *       *       *       *

Am mai avut vedenia atâtor sate cu copaci roditori în cea mai
deplină înflorire. Văd gloria ramurilor lor pline de flori
întinzându-se pe fondul luminoasei bolți, magice ziduri albe peste
nesfârșita boltă de albastru...

Într'o zi-mi aduc aminte că am mers din sat în sat numai să sorb
în sufletul mieu acea minunată încântare de alb și de vânăt.
Păsările cântau, se auzià glasul mieilor, văzduhul erà plin
de foile florilor ce cădeau plutind pretutindeni ca fulgi mari de
zăpadă.

Un cioban venì încet, săltăreț, ducându-și înnainte oile.
Ca un nor în mișcare mergeà cu el un cețos văl de praf, așà
încât trecù de mine cum trece un vis, cu dulăii lângă dânsul
și cu măgărușul sur purtând desagii goi pe spate și solemn
mânând pe cele din urmă.

Se apropià atunci de mine o Țigancă bătrână, pitorescă și
murdară, cu toiagul în mână, înfășurată în zdrențe, șchiopătând
și despletită. Bătrână ca dealurile erà Țiganca, dar sordida ei
siluetă păstrà încă ciudate contururi de frumuseță. O lulea de lut
albă-i erà înfiptă în colțul gurii; ea se rânjì la urmă și întinse
o mână ciolănoasă în nădejdea să capete un ban.

Baba trecù, și alții veniră la rând pe drum; cară trase de
boi cenușii ca piatra, plugari mergând la munca lor și copilași
cari cântau și râdeau și erau bucuroși. O mamă răsărì acum,
purtându-și pruncu'n brațe, un băiețel târându-se lângă
dânsa, iar îndată după aceia un flăcău cu dinții strălucitori
pe spinarea calului fără șea.

Pe drumul cu praf alb ei își întindeau șirul, bolta zimbind
asupra lor, și de jur împrejur arborii erau în floare și în
fiecare ramură păsările cântau. Lumea erà tânără, și inima-mi
fericită.

Dar toate acestea s'au dus... S'au ca mai dus!....

      *       *       *       *       *



III.


Toate ruinele au pentru mine un farmec deosebit. Cum le văd de
departe, totdeauna caut să răsbat la ele, cât de rău să fie
drumul. Cunosc una, nu departe de București, care a păstrat linii
de cea mai mare frumuseță: bătrâna mănăstire Comana.

Zidită între 1601 și 1611 de Radu Șerban Voevod, biserica,
înnoită, păstrează încă osămintele acestui Domn, care a fost
urmaș vrednic al lui Mihai Viteazul. Ca și acest mare înnaintaș,
în Ardeal și-a dat el luptele. A cunoscut amarul înfrângerii și
a murit în exil, -- dar cenușa i s'a adus tocmai din catedrala
Sfântului Ștefan la Viena ca să zacă în răsleața mănăstire
pe care o înălțase la un țerm de apă, pe loc așa de singuratec.

Acuma e o ruină, ale cării nobile linii se ridică pe neașteptate
spre ceruri; masivă și dărăpănată zace ca un balaur adormit
într'un Ținut de lacuri și mlaștini. Un râu cu undele încete se
mlădie supt temeliile ei, și marea zidire își oglindește vechea
frumuseță în apele ce par a se opri o clipă din mersul lor ca să
cuprindă cu iubire bătrânele ziduri, odată mândru lăcaș de Domn.

Aproape uitată e calea ce duce acolo. După topitul zăpezilor e
așa de adânc noroiul, încât numai carăle cu boi dacă își
încearcă norocul pe acolo, și aceasta adauge încă la melancolica
taină a locurilor.

    *    *    *

Am fost acolo într'un amurg înflăcărat de vară; văzduhul erà
așa de liniștit, că părea atârnat asupra capetelor noastre,
iar apele atât de odihnite încât răsfrângerea zidurilor părea
o altă clădire răsturnată în ele. Vechii păreți și malul
pleșuv pe care stau, erau în aceiaș coloare; nici un copac,
nici un pâlc de umbră departe împrejur, dar în râul de jos
doi boi albi-cenușii cu puternice coarne întraseră pentru a-și
potolì setea de seară. Stăpânul lor stătea de se odihnia lângă
dânșii, în mulțămire lină la apusul soarelui; munca zilei și-o
făcuseră; pace și uitare se lăsaseră asupra acestui colț de
lume tihnit.

M'am cățărat prin toate părțile ruinei, strecurându-mă prin
crăpăturile zidurilor, urcând pe răpezi povârnișuri, înfruntând
scări de lemn, putrede, până am ajuns în foișorul, deschis, care,
cu stâlpii lui supțirei, e o adevărată comoară de artă veche.

Pe jumătate căzute sunt treptele care duc la dânsele, înlăuntrul
zidirii în chip de turn care-i alcătuește baza, dar din mijlocul
stâlpilor se deschide o nemărgenită vedere asupra râului și
a multelor mlaștini de dincolo, care se pierd în depărtarea
nelămurită a șesurilor.

Primăvara, aceste mlaștini se aprind de irisații ca aurul,
nenumărate răți sălbatece se sălășluiesc prin trestii, ispitind
vânătorul.

    *    *    *

Biserica, din lăuntrul curții, a fost refăcută, pierzându-și
astfel frumuseța și farmecul, dar vechile ziduri ce o încunjură
au până azi minunatele proporții ale clădirilor din acele
vremuri. Pe alocurea îndoitul pridvor de stâlpi, unul de asupra
celuilalt, s'a păstrat încă fără întrerupere -- dar prin alte
părți mândrele construcții de odinioară nu mai sunt decât, un
maldăr inform de cărămizi și pietre; ierburi, flori sălbatece
și mărăcini le-au luat în stăpânire, natura acoperind milostiv
cu frumuseța ei nemeșteșugită ceia ce omul a lăsat să cadă
în praf; astfel neîngrijirea lui și bielșugul ei de dărnicie
au prefăcut aceste dărâmături îngrămădite într'un colț de
vrajă.

De proporții urâte, văpsită în cenușiu și fudulă, biserica,
odată de un gust ales, strică, vai!, o armonie, care, altfel, ar fi
desăvârșită. Înlăuntru, nimic interesant decât lespedea veche care
înseamnă locul unde Radu-Vodă Șerban își doarme veșnicul somn.

    *    *    *

Deunăzi o bătălie mare s'a dat de jur împrejurul ruinelor de
la Comana. La priveliști de moarte, de zbucium răsboinic și
suferință a căutat de sus mănăstirea mândră pe vremuri,
ruinată și plină de groază înnaintea născocirilor de astăzi
ale omului.

Și ce rămâne acum din draga veche mănăstire? Au nimicit oare
bombele culturii ultima ei frumseță, care ca un vis ce se pierde se
ținea numai pe jumătate de vremile noastre? Căzut-a foișorul pe
stâlpi, cea mai scumpă podoabă a zidirii, împreună cu atâtea
altele care s'au prăbușit în acest răsboi mai neîndurător ca
toate? Cu sfâșiere de inimă mă întreb câți fii de mame care
plâng au murit singuri și nemângăiați supt umbra zidurilor ei.
A înroșit sângele lor apa care așa de pașnic oglindia fața
rănită de vremi a lăcașului? Aceiași apă pe care în sara ceia
de demult am văzut-o înroșită de ultima strălucire a soarelui,
aceiași apă care părea ca un adaus al fantasiei unui pictor la o
icoană de pace și tihnă...

Auzit-a, din mormântul său, Radu-Vodă Șerban glasul unor tunuri
cum pe departe nu erau în zilele lui și și-a rupt el oare odihna?
Sau poate singur în mijlocul haosului a zâmbit de un zâmbet
cuminte înaintea sgomotelor fără folos ale acestei lumi, el care
a găsit dincolo de Marea Umbră un adevăr pe care nimeni din noi
nu-l știe? Că doar o vedenie mai grozavă decât toate bombele
năvălitorului n'o fi rupt și patul unde după atâtea rătăciri
Vodă a crezut în sfârșit să-și afle răpausul!

Întrebări fără răspuns încă, fiind Comana astăzi între locurile
care nu mai sunt ale noastre...

Și e acum vremea când stânjinei galbeni auresc rătăcirile multe
ale apelor; dar nu vine una să-mi spuie cum e chipul pe care astăzi
râul cu mers încet îl oglindește în apa-i care deunăzi în alt
roșu s'a aprins decât de-al soarelui murind.

      *       *       *       *       *

Nu departe de Comana este un loc al cărui nume-l știe orice Român:
Călugărenii, lângă apa Argeșului. Căci aici în zilele de mult
trecute Mihai Viteazul a câștigat bătălia-i asupra Turcilor.
Povestea spune apriat că vitejia însăși a marelui voinic a
dobândit biruința: cu securea în mână s'a aruncat el în
vălmășag, răspândind groaza prin rândurile dușmanului.

Munteni, Unguri, Ardeleni, ba până și Cazaci erau sub porunca
viteazului Mihai, și toți boierii țării luptau lângă dânsul.
În această neuitată bătălie mulți Turci de ranguri mari și-au
perdut viața, între alții Pașa de Caramania, iar Marele-Vizir
Sinan care era mai mare peste dânșii, a fost rănit și doborât
jos de pe cal.

Dar o altă luptă, cu atât mai ucigașă, s'a dat ieri în jurul
Călugărenilor. N'au avut încă vreme istoricii să povestească
amănuntul frământărilor sângeroase care zac încă ascunse în
taină și în durere, nici nu putem spune astăzi câți dintre
vitejii noștri și-au lăsat vieața pe locul acesta.

O cruce veche stă aici, înnegrită și bătută de vremi, de
proporții uriașe; sumbra ei frumuseță m'a chemat adesea să-i
privesc laturile pline de slove săpate. Sunt rânduri scrise de
sus până jos, pe o parte și pe alta, și cuvinte pe brațele
răstignirii, -- dar nu s'a scris încă și povestea bătăliei ce
am dat-o noi la Călugăreni. Și eu nu știu cine va fi s'o scrie,
nici în ce cuvinte, dar un lucru, pe acela îl știu; povestea pe
care un neam întreg a însemnat-o aici cu sânge și cu lacrimi...



IV.


Peste dealuri și văi, peste câmpi, păduri și șesuri, peste
tot ce am iubit și am pierdut, Primăvara va fi sămănând acum
înflorita ei mantie plină de făgăduinți. Și pe locurile pe
unde au căzut viteji va fi răsărind iarba, încă mai verde
poate pentru că pământul a fost hrănit acolo cu atâta sânge.
Aproape aurii în străvezia lor tinereță, cele d'intâiu fragede
frunze vor fi umplând grădinele noastre părăsite cu farmecul
frumusețelor ce țin doar o singură zi. Flori, flori multe vor fi
ieșind la lumină pretutindeni, căci nu le-or fi smuls doar pe
toate, din rădăcină, dușmanii!

Cât de mult să-și fi dat drum urii lor asupra țerii noastre, și
tot nu vor fi putut opri stînjineii de a-și desfășura floarea
de un roșu desăvîrșit, nici lalelele de a țișni ca flacări
către soare. Greoiul lor picior nu va fi putut să strivească
toată frumuseța de pe lume; distrugerea lor trebue să aibă un
capăt; vre-un colț va fi fost cruțat, și cutare pașnice locuri
tot vor mai fi crezând că Primăvara aduce cu dânsa obișnuita-i
solie de bucurie!

    *    *    *

Este o grădină de care mi-i dor, una care mi-e dragă, o grădină
în care și înnainte de a fi a mea obișnuiam să rătăcesc.
Lungile-i cărări umbroase, potecile-i crescute cu iarbă, apele-i
adormite aveau pentru mine atracția lucrurilor din vise. Mă bucuram
în singurătatea ei, în vraja adâncurilor frunzoase care mă
umpleau de simțul odihnei.

Un boier bătrân pe care nu l-am întâlnit niciodată era stăpânul
grădinii; când era tânăr, îi plăcuse locul, și va fi visat vre-un
vis aici, în taina copacilor umbroși!

O veche casă tristă se înnalță în mijlocul grădinii, una ce-mi
părea stăpânită de ciudate amintiri care o umplu de întunerec.
Când boierul acela bătrân a murit, el mi-a lăsat casa și
grădina: îndemnat de gândul că-mi era drag de singurătatea ei, a
vrut mai bine să fie a mea. Copii n'avea, și se temea că alții nu
vor îndrăgi locul scump tinerețelor sale.

Astfel parcul cu frumoșii lui copaci vechi și cu cărările
crescute cu iarbă al mieu ajunse a fi, cea d'intăiu bucățică de
pământ pe care în numele mieu însumi l-am stăpânit!

Un simț de mândrie-mi cuprinse sufletul, și cu el minunate vedenii
de frumuseță. Văzuiu grădina prefăcându-se pe încetul într'un
raiu de colori veșnic-schimbătoare. Fiecare anotimp cu floarea lui,
așa de larg sădită, încât locuri întregi să fie numai flori.

Mi-ar fi plăcut să fi rătăcit prin câmpii roșii cu stânjinei
de toate nuanțele, sămănați cu atâta bielșug că până și pe
cărări s'ar fi întrecut a crește în strălucirea lor glorioasă.
Cât despre trandafiri, erau să fie atâția, încât și-ar fi
întins crengile pline de flori până de-asupra apelor, tărcând
malurile cu pete largi de roșu.

Maci ca focul în mândre pâlcuri ar fi chemat ochiul de departe,
și mai de vreme zarnacadele fără de număr ar fi acoperit margenea
pădurii, dând închipuirea unei zăpezi tărzii, pe când curpenii
de aur ar fi umplut crângul cu o strălucire ca și cum pământul
tot ar fi fost așternut cu lumină.

Cât despre casa cea veche, fațada ei era să fie schimbată într'o
mai dulce simplicitate, căci, de și părăsită într'o grădină
năpustită de buruieni departe de vuietul lumii, căutase a-și da
un aier de importanță pe care nu o avea cu adevărat. Aveam de
gând să-i armonisez liniile, îndepărtând toate sforțările de
falsă decorație, prefăcând-o într'o locuință simplă, albă,
cinstită, așa cum în mai vechi veacuri era datina să clădească
această țară. Joasă, largă și zdravănă, așa mi-o vedeam eu,
plină de tihnă, urâtu-i coperiș subțire fiind înlocuit cu altul
de șindilă, cu streșinile larg întinse.

Plănuisem și tainice grădinițe căptușite cu piatră și încunjurate
de ziduri ca niște curți de mănăstire. Le și vedeam pline de flori
în jurul adâncilor iazuri, reci și recoritoare în căldurile de vară.
Planurile-mi erau toate gata, zilnic mă plecam asupra lor, clădind
vis peste vis. Dar nu începeam lucrul mieu, și veșnic vorba mea era
aceasta: «Va fi _după_ războiu».

Și alte visuri hrăniam eu cu drag, mai practice și poate puțin
egoiste. Eram să desvolt iubirea grădinăritului printre săteni,
orânduind premii pentru cei ce vor cultiva mai credincios vegetale
și fructe. Mă gândiam să li împrumut părți din pământul
mieu, dacă se vor arăta harnici și destoinici la lucru. Smeritul
mieu Copăceni, așa mititel cum este, era să ajungă un colț de
civilizație, unde orice om s'ar fi bucurat de munca mânilor sale.
Dar și aceasta era să fie după răsboiu..., după răsboiu...

Acuma, grădina mi-a fost smulsă, și nu mai rămân decît visurile...
Cu gîndul rătăcesc lîngă dragile mele sălcii pletoase și în jos
prin pădurice la podul țerănesc de pe malul apei. Acolo rămân cu
ochii la Argeșul care și duce până dincolo de margenile vederii
tulburile valuri.

Aud glasurile privighitorilor, zumzetul miilor de albine. Pace este
pretutindeni, și liniște. Eu stau singură cu visurile mele...

      *       *       *       *       *

Îmi aduc aminte o noapte cu puțini ani în urmă, o caldă noapte
de vară, adevărată noapte românească, răsunând de lătratul
depărtat al cânilor. Eu cu alt cineva din ai miei ne coborâsem la
malul apei să ne uităm la Argeșul argintat de razele lunii.

De un cenușiu ca al porumbelului era lumea, și tot așa și bolta
însăși. Ca stafii stăteau sălciile în șiruri, întingându-și crăcile
lungi în apa care curgea încrețîndu-se peste rădăcinile lor.

Palidă de paliditatea morților, privia de sus luna la tăcerea
noastră. Deprinsă cu vraja în care totdeauna ea cuprinde inimile
oamenilor, răspândia, liniștită și nepăsătoare, lumina ei
asupra noastră, privitoare veșnică a unor simțiri la care nu iea
însăși nicio parte.

Cu ochi de foc se uitau stelele la mai înalta ei răspândire de
raze, sămânând cerul cu puncte de lumină. Noapte de frumuseță,
noapte de pace... Și ce departe-mi erà gândul de vedeniile
războiului...

S'au schimbat toate..., toate s'au schimbat. Ce rămâne acum din
grădina mea? Parcă știu eu!

I-a fost turburată tăcerea adormită în iarbă de sunetele luptei?
Mândrii ei copaci bătrâni au fost ei rupți în bucăți de
bombele dușmanilor? S'au cutremurat apele-i adormite de vuietul
cel mare al bătăliei? Căci aceasta o știu: chiar pe drumul ce
trece pe lângă grădina mea singuratecă s'au aruncat oștile de
năvălire asupra orașului nostru.

Topindu-se cu primăvara, ce icoană de pustiire vor fi vădit
zăpezile iernii? S'a prefăcut în pustiu adăpostul visului mieu?
Ori prin vre-o neauzită minune a fost cruțat de furtună? Ce știu eu!

Mă voiu întoarce odată în tainica-i umbră, mă voiu mai coborî
la apele ce curg încet în hotarul ei, ca să aud în crâng
cântând privighitoarea și să privesc din nou supt luna de argint
Argeșul ce curge alături? Îmi voiu mai sămâna eu florile, îmi
voiu îndreptà casa pentru a face din grădina mea un colț de pace
și progres? Ori toate vor fi fost numai un vis pe care ca atâtea
alte lucruri îl va fi înghițit în adâncurile ei tragedia cea
mare? Ce știu eu?

Câți vor fi gândind așa de casele ce le-au părăsit, de grădinile
ce le-au iubit, de visurile ce le-au visat, minunându-se pe urmă
dacă lucrurile se vor face din nou ce au fost, dacă inimile vor
aveà tăria ce trebuie ca să ridice iarăși ce a căzut...

Dar atâta știu: Dacă ni e scris să ne întoarcem vre-odată la
vetrele noastre cele părăsite, vom fi ca o ceată de drumeți,
cari, trecând un râu mare, s'au spălat de atâtea care le
împiedecau pașii și le făceau ochii orbi. Vom înțelege mai bine
prețul lucrurilor ce am avut, le vom iubi mai bine, fie și în
ruinele în care le-am găsi.

Greu e de sigur să clădești din nou, dar ce lucru binecuvântat
este dacă o facem cu mânile curățite de focul suferinței și
jertfei prin care am trecut! Eu socot că încercarea cea mare care
a venit asupra noastră ne-a ridicat la o culme de privighere,
arătându-ni o cale mai largă și mai curată.

Așa să nădăjduim, pentrucă doar «Credința munții îi mișcă
din loc». Și de aceia să avem și noi Credința!

      *       *       *       *       *

Până nu închid acest capitol, vreau să vorbesc de o seară
neuitată, seară de vară, chiar înnainte de declarația războiului.

Deși căldura erà copleșitoare, Regele și cu mine rămăsesem
în oraș, neputând părăsì Capitala noastră în clipa când
nori de furtună se strângeau tot mai negri la hotarele noastre. Un
sentiment greu de întunerec se întindea peste toate, inimile erau
neliniștite; tulburi, sufletele. Și inima Regelui nu era cea mai
puțin tulburată din toate.

Erau zile de așteptare în tremur de inimă. Știam bine că aripa
răsboiului plutia acum în preajma țerii noastre, și ca doi
părinți cu grijă cătam spre zări, simțind că se apropie Ceasul
Ursitei, că nimic nu mai poate opri acum furtuna care era să se
sfarme asupra țerii noastre.

Fără odihnă erau nopțile Regelui, somnul fugia de dânsul,
sufletu-i era sfâșiat de îndoeală. -- Era acesta oare momentul
cel bun? Dacă trage sabia, va fi oare pentru binele țării?
Cuvântul ce are să spuie, cuvânt care trebuia să taie toate
legăturile lui cu ce i-a fost drag odată, cuvântul acesta va duce
oare poporul lui la împlinirea Visului de Aur?

Aceasta era problema înaltă ca munții care-i păzia patul noaptea,
sarcina grea ca lumea care-i apăsa pieptul și pe care avea s'o
ducă, oriunde mergea, împreună cu dânsul...

Ca să facem zilele acestea de nelămurire chinuitoare mai puțin
ucigașe, propuneam drumuri lungi spre seară, la ceasul când
soarele se apleca spre Apus.

Amândoi aveam un dor ciudat să mergem departe în adâncul Țerii,
să rătăcim pe căi multe, să atingem multe locuri, parcă ni-ar
fi fost frică de a nu le mai vedea, -- toate acele locuri pe care
le descoperiserăm în fericitele zile ale tinereței noastre.

Ne amintiam aici de o biserică, dincolo de o ruină, de sătucene
pe mal de ape, de șesuri ce unduiau până la țărmuri dunărene,
de lungi drumuri fără capăt străbătând atâtea așezări, de
umbroase colțuri, de pașnice lunci unde ciobanii își păziau
turmele. Toate ni erau nesfârșit de scumpe, și îndoit de scumpe
la ceasul când așa de aproape simțiam primejdia.

În sara aceia de care-mi aduc aminte căldura era apăsătoare, de
te înăbușia aproape, nici o suflare de vânt în aier. Praful
ridicat de noi și de carăle ce întâlniam, atârna ca un văl
de-asupra pământului; peisagiul întreg era acoperit astfel
de ceață ca un pastel de pe care praful colorilor a căzut pe
jumătate.

Era în văzduh ceva care gâfăia, care se sbătea, în consunanță
deplină cu neliniștea inimilor noastre, ce se simțiau apăsate de
emoții prea amestecate ca să se poată rosti în cuvinte. Ne durea
de marea dragoste pentru țară și de nesiguranța chinuitoare a
lucrurilor ce erau să vie.

Țeranii își strângeau secerișul, carăle veniau cătră noi,
unul după altul, prin praf, ca stafii răsărind dintr'un vis, unele
pline până sus cu tremurătoare piramizi de paiu aurit, altele cu
pătlăgele roșii ca focul, lucii și strălucind ca niște uriașe
pietre scumpe. Copilași stăteau pe proțapul scârțiitor, pocnind
bucuroși din bice, pe când bărbați și femei mergeau alături cu
fețele pârlite de statornica trudă sub arsura soarelui. În șir
fără de capăt veniau spre noi, răbdurii și pașnici, -- icoană
de belșug și mulțămire.

Mașina noastră mânca o leghe după alta, și, totuși nesfârșit
ni se întindea drumurile în lungimea lor prăfoasă. Părea că
vânam vremea însăși. Nu vorbiam un cuvânt, dar ochii noștri
sorbiau orice vedenie dragă, și sufletele noastre erau lacome de
lucrurile ce am iubit. Înnainte, tot înainte în amurgul de aur;
înnainte, tot înnainte spre apusul soarelui...

Umbrele se făceau tot mai lungi; simțeam noaptea de vară tot mai
aproape; niciodată praful nu apăsase mai des aierul nemișcat.
Se rotocolea asupra pământului, atârna din ceruri ascunzând
zarea; înfășura vite și pomi, apăsa plămânii, orbia ochii,
înnăbușia gâturile, de nu puteam răsufla. Dar înainte, tot
înainte ca în delir grăbiam, tot înainte spre apusul soarelui.

Drum fantastic, drumul acela prin praful care avea în sine ca
apăsarea unui vis rău, de o potrivă cu prevestirea care ne chinuia
sufletele.

De-odată prin ceața care făcea din lumea întreagă o taină,
soarele se vădi, mare și strașnic de aproape. Un bulz de foc
uriaș, grozav și amenințător, ca o vedenie din visurile
frigurilor.

Ne-am oprit o clipă în alergarea noastră tot înnainte, să privim
roșia-i frumuseță fantastică, copleșiți de o așa de stranie
priveliște, -- când iată că din praf un glas se ridica lângă
noi: «Soare de răsboiu, soare de sânge, -- semn de luptă».

Cine vorbise? Gândurile noastre singure? Ori glas de om?

Ne-am uitat prin valul prafului. Un țeran bătrân sta în preajma
noastră, arătând soarele cu degetul lui care tremura: «Soare de
răsboiu».

Și am simțit că bătrânul spusese tare însuși gândul ce era
în noi...



V.


Deocamdată trebuie să-mi întorc privirea de la șesuri către
înnălțimi, către vedeniile marilor munți posomorâți în umbra
cărora Regele vostru de până ieri și-a clădit cuibul. Sinaia!
Numele ți-e plin de sunetul frumuseței, de sunetul bucuriilor și
al durerilor mai apropiate. Sinaia! Locul pe care Regele Carol l-a
creat, locul pe care l-a iubit și de care era mândru, locul în
care s'a săvârșit.

Odată numai un sătucean lângă o singuratecă mânăstire din
Carpați unde Domnul țerii obișnuia să capete adăpost innaintea
arșițelor verii, e acuma un înfloritor orășel, plin de vile și
în care atâția și-au înnălțat plăcute locuințe. Ispitit de
strălucirea codrilor ei, de puritatea aerului ei de înălțimi,
de gloria culmilor ei stâncoase, Suveranul României s'a hotărât
să-și zidească acolo castelul. Și el și-a avut visul, dar un vis
pe care l-a îndeplinit încetul cu încetul, în ani îndelungați.

Sinaia e frumoasă vara, cu grădinile ei strălucitoare de flori,
mai întinse și mai trufașe în colori decât oriunde aiurea. Dar
nu mai puțin mândră este ea toamna, când pădurile de fagi
îmbracă fantastice nuanțe de aur.

Iarna, tăcută și solemnă, ea doarme supt un acoperiș alb de
zăpadă, așa de orbitor în scânteierea-i uniformă, încât abia
de-i poate urmări ochiul strălucirea.

Răsărind din tot acest alb nesfârșit, brazii stau ca uriași,
purtând răbdători pe umerii lor o povară ce ar strivi pe oricari
alții, și numai cei mai tinerei, când prea mare li este sarcina,
se pleacă puțintel înnainte, îndoindu-și vârfurile.

Pădurile sunt, primăvara, o minunată biserică înnaltă de frunze
străvezii. Adesea am rătăcit călare sub fermecatul amestec de aur
și verde al foilor ce abia se desfac din muguri. Păsările cântau.
Jos era un singur covor de smarald, pătat de brebenei și palide
viorele vinete, adunându-se cu miile supt copitele calului mieu.

Cum îmi plăcea mie să călăresc peste șesuri larg întinse,
tot așa îmi plăcea să sui muchi de munți, silindu-mi calul
pe cărări pe care puțini le-au străbătut vre-odată. M'am
cățărat pe drumuri prăpăstuite, care nu erau decât urme
de pădurari, și am ajuns la locuri de o așa de strașnică
singurătate, de pare că-mi luau suflarea.

Nu știu dacă mi-a fost mai drag de codrii cei mari primăvara, vara
sau toamna, căci totdeauna ei au fost plini de o măreție care nu
se poate asămăna cu nimic ce aș fi cunoscut aiurea.

Nicio secure nu lovise puternicii lor brazi, și, când furtuna
dădea jos un trunchiu, el zăcea unde căzuse, putrezind în
bielșugul pământului, temelie glorioasă a florilor ce vor veni,
departe de năvala ciupercilor asupra puterii lui sfărâmate.

Mi-a plăcut de diminețile de toamnă, când munții înalți
alcătuiau un fond de albastru închis pentru desfrâul de galben
palid, de arămiu și rugină, când bolta era atât de curată,
încât părea un steag fluturând asupra cerurilor într'o zi de
bucurie națională și când pădurea de-asupra era aurie, și tot
aurit jos.

Mândră era simțirea de a putea merge drept înnainte în galop
prin toată această serbătoare a colorii, departe, departe de
locuințile oamenilor, departe în singurătatea unde eram singură
cu natura și singură cu Dumnezeu!

De o măreție mai austeră erau drumurile mele pe culmi de munte,
când, după lungi ceasuri de suiș drept, atingeam vârful și puteam
să mă uit de sus la lumi pe care mi se părea că le-am cucerit, de
câte silinți făcusem ca să biruiu înnălțimi ca acestea.

Mi s'a întâmplat să-mi pierd drumul prin nouri și să călăresc
ceasuri întregi minunându-mă unde eram, fără a vedea înnaintea
mea alta decît fantastice clădiri de neguri. Bucuroasă eram
de simțul singurătății desăvârșite, în cunoștință că atât de
aproape îmi erau bolțile încât cu neputință mi-ar fi fost
să nu le văd. Mă simțiam ca omul cel d'întăiu pierdut în
lumi care nu-și căpătaseră încă liniile lor hotărîte. Ceața
care plutia în jurul mieu părea aburi ce nu s'ar fi ținut nici
de cer, nici de pământ, apoi deodată se ridica, și mă treziam
uitându-mă la priveliști cunoscute, care se întindeau atât de
departe supt picioarele mele, încât sămănau a fi visuri de care
slab îți mai aduci aminte când te trezești din somn.

Une ori săriau la mine dulăi sălbateci, lătrând turbat în
jurul calului, și tăcutul păstor de care am vorbit adesea se
tot uita deodată, ieșind din nori ca vre-o făptură preistorică
aparținând sălbătăciunilor.

Îmi aduc aminte de un drum ciudat, cînd norii erau mai jos decât
mine și călătoriam încet între două lumi. Tocmai sus mă
urcasem aproape de ceruri, dar colo jos lumea oamenilor era ascunsă
vederii mele de o deasă perdea de negură. Singură eram, la o parte
de cei ce trăiesc, necunoscute pământuri desfășurându-se tot
înnainte la dreapta mea, la stânga mea, în nesfârșite valuri,
cît îmi vedeau ochii.

Bolta de-asupra era un nesfîrșit coviltir de albastru, dar în
adânc erau oameni cari-și făcuseră case, cari trudiau și iubiau
și urau; în adâncuri, acolo toate erau înfășurate în aburi.

Silindu-mi calul care tremura, drept la margenea prăpăstiei, am
aruncat o privire în fund. Un simț de spaimă m'a copleșit: lumea
în care trăisem se prefăcuse într'o imensă căldare din care
aburi uriași se ridicau ca fumul...

Calul sforăia și se învârtia împrejur, prins de frică: prea
neînchipuită, grozavă și tainică era lumea aceia de dedesupt.

      *       *       *       *       *

Aceasta e Sinaia de care mi-a fost drag, Sinaia mea! Sinaia muntelui,
a pădurii, a râului în spume, a farmecelor de primăvară, a
gloriilor de toamnă, lumea clopoțeilor albaștri învălurați,
a uriașelor depărtări, a puternicelor stînci care sfidează pe
oameni, a tăcutelor adâncuri pline de umbră și de întunerec;
lume de frumuseță -- adevărată lume a lui Dumnezeu!

Dar era și altă Sinaie, ușurateca Sinaie căutătoare de plăceri,
de rochii frumoase, de pălării și de ghete moderne, Sinaia care
n'avea decât grija să se adune în cete, mai bucuroasă de vorba
zădarnică și de scandalul străzilor de unde plecase decât
de singurătățile cele mari unde Dumnezeu era aproape. Une ori
obișnuiam să mă cobor și la Sinaia aceasta, zimbind de micile ei
plăceri în care se desfăta, amestecându-mă uneori între cei
în veșnică serbătoare cari veniau de jos din oraș pentru câte
o zi. Aveam un simț de blândă înțelegere față de dânșii,
pricepând bucuria lor de a respira aierul curat al muntelui și
nu-i desprețuiam, dar cu adevărat ei nu știau nimic din tainica
lume care e a mea. Mă supărau numai grozav hîrtiuțele cu care
pângăriau potecile mele de pădure, căci omul, cu felul lui de
a-și petrece vremea, adesea pătează opera curată a naturii.

    *    *    *

Dar era și o a treia Sinaie, Sinaia bătrînului Rege Carol, marea
Sinaie mândră pe care o făcuse el bucată cu bucată de a lungul a
mulți ani, Sinaia care era mândria lui, bucuria și odihna lui.

De obiceiuri sobre, îngăduindu-și lui însuși numai puține
plăceri, el găsise o ușoară oprire din lucru în acest singur loc
care-i era mai drag pe lume. Acesta era lăcașul inimii lui: atâta
o îndrăgise, încât numai cu greu se putea smulge dintr'însa ca
să meargă aiurea. Călătoriile fiind grele în zilele tinereții
lui, el niciodată n'a făcut parte din acei cari se mișcă ușor
dintr'un loc într'altul.

Odată pe an se strămuta de la București la Sinaia, și acolo
rămânea până ce în Noemvrie se întorcea iarăși în oraș,
afară numai dacă vre-un drum undeva nu-l silia să părăsească
iubitul lui castel pentru vre-o câteva săptămâni.

În cei douăzeci și doi de ani câți i-am trăit împreună,
am văzut castelul din Sinaia schimbându-se la față mai mult
decât odată. Necontenit Regele născocia vre-o îmbunătățire,
cu bucuria cu care părintele se bucură de sporul copilului său.
Ceasuri întregi era el în stare să rătăcească prin mândrele
încăperi unde an de an grămădise comori neprețuite. Picturi
de maeștri vechi, mobile bătrâne, prețioase vase, covoare
răsăritene și arme de felul cel mai rar. O viață și-o cheltuise
ca să strângă toate aceste neprețuite lucruri, căci era un om
care trăia pentru alții, cheltuind numai puțin pentru el însuși.

Regina lui bătrână îl tot îndemnà să clădească necontenit,
căci este un eres: că acela care-și isprăvește casa moare în
anul când a isprăvit-o.

Tot așa de scumpe ca și castelul și comorile de multe feluri erau
grădinile pe care le sădise și pădurea dincolo de dânsele.
Nu era drum pe care să nu-l fi tras el, nu era terasă care să
nu fi ieșit din gîndul lui, nu era fîntînă pe care el să n'o
fi plănuit. Mai de mult făceam preumblări lungi împreună, și
multe cărări le-am descoperit noi suindu-ne și coborându-ne pe
povârnișuri de munți. În anii mai târzii, când sănătatea-i
era zdrobită, se mulțumia să se primble pe terasă ori mergând
încet, bătrânește de-a lungul potecilor din apropierea caselor.

După ideile mele mai libere de viață, Regele bătrân avea
puțină înțelegere a simțului adevărat al vieții de țară;
pentru lucrurile neprevăzute, pentru capricii ori gusturi mai
deosebite el n'avea înțelegere plăcându-i mai bine de ce se
făcea în fiecare zi exact în aceiaș ordine. Era un fel de
măreție solemnă în datinele dela Sinaia, care mă supăra
puțintel cîte-odată în tinereța mea; în ciuda splendorii
lucrurilor care mă încunjurau aveam uneori ca un simț că aș
trebui să-mi destind aripele și să zbor într'o mai vastă lume,
cu zări mai largi, unde mai mult drum s'ar deschide fantasiei! Ca
una care niciodată n'am avut plăcere pentru restricții, erau zile
când o vieață mai simplă s'ar fi potrivit mai bine cu gusturile
mele. Cu cât înnaintam însă în vârstă, creștea răbdarea
mea ca și înțelegerea, și astfel m'am deprins să prețuiesc
valoarea acelor lucruri care adesea mă obosiseră la început. Am
pătruns mai deplin în ceia ce interesa pe bătrânul cuminte;
atâtea cunoștinți puteai să cîștigi dela experiența lui, și,
dacă judecata lui era une ori străină de felul mieu mai aprins de
a înțelege lucrurile, multe le-am învățat din vorbele lui, și
încă mai multe din pilda ce mi-a dat-o.

N'a fost niciodată un om mai auster, mai simplu, mai fără gând de
sine, trăind pentru opera lui. Un sfânt n'ar fi trăit o vieață
de mai mare abnegație. Nu eram totdeauna de aceiași părere, dar
fiecare an ne împrieteniam mai mult.

    *    *    *

Când mă gândesc la bătrânul Rege Carol, totdeauna la Sinaia îl caută
întăiu gândurile mele: acolo, între lucrurile care-i erau dragi.

Reginei i se îngăduise numai o mică parte în chibzuirea
planurilor castelului; ideia ei de viață fiind înfocat romantică,
erà consultată rare ori în ce privește lucruri cari aveau să
fie făcute din cărămidă și piatră. De fapt mi s'a părut
totdeauna că ea, Carmen Sylva, n'a avut vreodată o iubire reală
pentru castel; sumptuoasa măreție a zidirii păreà că o apasă,
căci alte vedenii, mai dulci și mai simple, rămăseseră în
ochiul ei de poet.

Ea visà de zilele când erà tânără și plină de visuri, când
își adusese copila ca să trăiască în smerita mânăstire albă
de pe culme. Castelul, în frumuseța lui necontenit crescută, n'a
înlocuit niciodată pentru dânsa acele depărtate zile când o
bucurie de mamă trăià în inima ei!

    *    *    *

Acum s'au trecut toate!... Mărețul castel al Regelui Carol a căzut
în mânile dușmanilor, care-l respectă, cred eu, pentru că
și el a fost unul din seminția lor... Dela moartea lui n'am mai
locuit noi într'ânsul ca unii cari ne țineam strâns de datinele
casei noastre mai mici și mai vesele; trebuie doar câțiva ani
până să-ți deprinzi viața în lăcașuri pe care alții le-au
părăsit, și nu într'o zi te înveți a trăi împreună cu spiritele
celor cari au fost.

Acuma însă dușmanul o să ne ajute să întindem pod peste zile,
între trecut, prezent și viitor, -- iar celelalte stau în mânile
lui Dumnezeu.

    *    *    *

Ursita a îngăduit Regelui Carol să moară în casa pe care a
iubit-o. Obosit și uneori desgustat, el a putut să se întindă
liniștit în patul său, a închis ochii spre somn și nu s'a mai
trezit, părăsind pentru totdeauna această lume de osteneli și
turburare, în care nu avuse decât un singur ideal: gloria țerii
sale și binele poporului său.

Îmi aduc aminte de fața lui în dimineața aceia când zăceà
mort în pat. Palid, dar extraordinar de neschimbat, erà tocmai cum
fusese în totdeauna, numai cât, când am venit lângă dânsul,
pentru întăia oară n'am primit prietenosul zîmbet de bună
venire. El se odihnea: fapta lui erà îndeplinită, și, la un ceas
când el și poporul său nu mai puteau urmărì același vis, marele
Rege și-a închis ochii și a păstrat veșnica tăcere, lăsând
altora să deslege ultima întrebare, singura care se luase din
mânile lui.

M'am uitat lung la frumoasa-i față bătrână stând acolo în
liniștea-i de marmură, depărtând tot mai mult de noi cuvintele
înțelepte pe care obișnuia să le spuie. Nu erà în fața lui
nicio mustrare, numai un liniștit sentiment al sfârșitului, o
îndepărtare de greutățile și problemele care nu mai aveau a face
cu locurile în care el se dusese.

Sinaia a plâns toată ziua în care creatorul ei a fost dus pentru
totdeauna din casa lui. Cerul erà acoperit, copacii picurau de
ploaie...; încet pe un afet de tun îl coborau de pe munte. Steagul
în trei colori, pe care-l onorase, îi înfășurà sicriul și
deasupra stăteà severa coroană de oțel pe care o câștigase pe
câmpul de luptă...

      *       *       *       *       *

Sinaia se va fi trezind acum la frumuseța celui mai fraged verde al
primăverii dar, când am văzut-o mai în urmă, erà îngropată
în zăpadă, parcă ar fi vrut să-și ascundă gloria în coviltir.

Era puțin înnainte de căderea Bucureștilor. Îmi murise copilul,
și, în cea d'intăiu agonie a durerii mele, am mers din loc în
loc, cercetând pe răniți, sârguindu-mă să găsesc mângâiere
la suferința mea prin aceia că aduceam puțină nădejde și
puțin îndemn celor cari și ei se găsiau în patimă.

Auzisem că erau câțiva răniți la Sinaia și în alte locuri
de-a lungul drumului, și, cu toată asprimea vremii, într'o
dimineață de Novembre am pornit spre munți, ajungând acolo cu
multă greutate, căci, după ce mă luptasem anevoie prin noroiu
fără nume, mașina a fost prinsă la jumătate de cale într'un
strașnic vifor de zăpadă, fără a mai spune că toată calea erà
cuprinsă de mii de transporturi militare care o zugrumau.

Numai în sanie am ajuns în sfârșit acasă; omătul erà așà de
adânc, încât abià de au putut suì muntele cei doi cai iuți.

De sus de pe culmi, bubuitul tunului se auzia la intervale regulate,
întovărășire sinistră la gândurile mele melancolice. Îndoindu-se sub
greutatea zăpezii, ramurile îmi atingeau aspru capul, cum treceam.

Neschimbat supt învelișul de iarnă, castelul Regelui Carol păreà
că doarme pașnic. Indiferent față de lupta care se purtà în
vale jos, el stăteà parcă ar fi așteptat senin întoarcerea
acelora a căror mândrie fusese....

Apăsată de năcazul pe care-l duceam pretutindeni cu mine, mă
simțiam ca un spectru care cercetează adăposturile tinereței
sale. Toate erau așa de grozav de familiare, numai eu mă simțiam
așa de crud schimbată! Când la pragul ușii mele n'am văzut pe
nimeni care să-mi deschidă, mi se părea că sunt numai o parte
dintr'un vis ciudat prin mijlocul căruia trecea glasul tunului
care chema spre o solie grozavă, pe care numai pe jumătate o
înțelegeam. Servitori năcăjiți, cari abia m'au recunoscut,
așa de puțin se așteptau să mă găsască stând ca un drumeț
înnaintea ușii mele înseși, mi-au dat în sfârșit drumul,
întorcând cheia cu mâni ce tremurau.

Casa era cum fusese totdeauna; nimic nu fusese luat, dar o groaznică
liniște se întindea asupra tuturor acestor lucruri care fuseseră
cândva voioase. De ce venisem eu oare? Ce nădăjduisem să mai
găsesc? Ce folos să te întorci astfel într'un loc care va fi
curând predat, într'o casă prea plină de amintiri despre lucruri
care au fost odinioară?

Ca un străin m'am strecurat prin ganguri cu vuetul pașilor miei
înșiși în urmă; m'am uitat de departe prin odăi, am privit de
pe ferești, am deschis fiecare ușă. Tăcere pretutindeni, tăcere,
dar nicio urmă de neîngrijire.

În odaia care-mi era mai aproape, am stătut o clipă; mi-am apăsat
inima cu mâna: parcă auziam un glas subțire, drag mie odată, și
un picior mărunțel care-mi venea în cale!

Și de-odată s'a făcut iar vară. În flori se prefăcuse zăpada
de afară, și acolo, supt fereasta mea, micuțul se juca în bucurie
nevinovată. Pe cap purta o înnaltă coroană de pene, o mică
secure de luptă o ținea în mână, cum i se părea lui că e
un Indian Roșu, groaznic, care cu strigăte de îndemn năvălia
să atace coliba în care stăteam supt copaci. Și necontenit,
cum venia iute spre mine, din ochii lui scăpăra un zimbet de
mândrie copilărească, iar de pe buzele roșii se desprindeau
aceste cuvinte: «Mircea vine la mama; vine la mama».

Atâta viață era în vedenia mea, încât a trebuit să trec
degetele mele pe pleoape ca să-mi dau samă că era un lucru din
trecut! Ceva care niciodată, niciodată n'o să mai fie iarăși.
Orice lucru se poate întoarce..., orice lucru... Numai nu aceia cari
au murit!...

Și de sus de pe munți tunurile mă amenințau, mă amenințau cu
glasul lor.

Întorcându-mă, am fugit de tot ce fusese și numai poate să
fie!...

Am pornit-o repede pe scări, afară din casă, departe, departe!...
Mai bine între răniți și morți decât în casa pe unde umblă
stafii! Departe, departe! Departe de acel picioruș care suna
călcând pe rana deschisă din inima mea, departe de raza acelui
zimbet de copil pe dinți albi ca zăpada; departe, departe la cei
năcăjiți... Locul mieu nu mai era aici... Toate acestea erau ale
trecutului, ale vremurilor de pace și de mulțămire... Acuma era
războiu, războiu!

Și de de-asupra culmilor tunurile urmau să mă amenințe, și
glasul lor era glasul Peirii.



VI.


După ce am vorbit de locul unde Regele Carol a trăit, a iubit și a
lucrat, simt acum nevoia de a mă întoarce spre liniștitul colț
de frumuseță pe care l-a ales pentru odihna lui veșnică, locul
unde zace alături de aceia care i-a fost tovarășă pe lungul drum
al vieții.

Ca și cei cari erau să-l urmeze, Regele Carol a iubit adânc
vechile monumente ale țerii sale. În zilele d'intâiu ale Domniei
lui, el a descoperit îndată care erau cele mai mari comori de artă
și s'a pus pe lucru să le restaureze pentru a le păstra, a le
scăpa astfel de căderea în ruine.

Mare călăreț în tinerețea lui, făcea distanțe nesfârșite
călare, mijloc de călătorie care adese ori, în zilele când
șoselele erau rare, formà singura cale pentru a atinge locuri
depărtate. Alte ori mergea ceasuri întregi peste dealuri și văi
într'o caretă trasă de opt sau zece din călușeii voinici ai
țerii acesteia.

Cât de dese ori nu mi-a povestit de asemenea rătăciri, când
cerceta cele mai depărtate colțuri ale acestui pământ! Atunci
ochii îi scânteiau, descripțiile lui ajungeau vioaie, un zimbet
luminà gravitatea obișnuită a feței sale, -- așa de dragă îi
era amintirea acelor zile de călătorie și descoperire în țara
în care venise pentru a o iubi.

Îmi vorbise de primiri pitorești în depărtate mănăstiri de
munte, unde călugărițe sau călugări îl primiseră cu veselul
sunet al clopotelor, când, peste covoare cu colori vii, țesute de
mânile lor înseși, îl duseseră în bisericile lor pentru ca să
audă nesfârșite cântări în cinstea lui, în timp ce țăranii
din satele vecine se adunau din toate părțile ca să-i dea flori
și să-i sărute mânile, cum trecea.

Arăta cum cete de călăreți din sate, pe aspri căluți, alergau
călări să-l întâlnească, cu steaguri în mână. Săltând cu
strigăte de bucurie lângă careta lui, ei îl acopereau de praf, pe
când surugiul lui însuși biciuia din răsputeri caii cei mulți
dați în sama-i, încercând să întreacă pe cei ce se luptau
alături ca să-i iasă înnainte. Își aducea aminte cum a trecut
prin vad râuri fără punte, cum a fost scuturat pe drumuri abia
începute, -- și-i plăceau aceste amintiri, vorbind de dânsele
cum vorbește omul de bucurii ce se țin de un trecut pierdut pentru
totdeauna.

Când și eu, mai târziu, am cercetat multe din chiar aceste
locuri depărtate de drumurile mari, îmi veniau în minte cuvintele
lui, și-mi înfățișam acele scene care fuseseră scumpe zilelor
tinereței sale.

Cu cât înnaintez în viață, cu cât mai mult simt prețul emoțiilor
și sensațiilor care învie sufletul, cu atât mai adâncă se face
înțelegerea mea pentru lucrurile pe care le-au simțit alții.

Iubind această țară, cum o iubesc, îmi dau sama, recunoscătoare,
de faptul că el, care a fost înnaintașul nostru, ni-a arătat
calea.

Firește că fiecare vrâstă își are gustul ei, și cineva poate să
admire și să prețuiască fapta altuia fără a fi pe deplin înțeles
cu metodele prin care ea a fost îndeplinită. În zilele noastre,
de pildă, ni place mai bine să păstrăm vechile monumente în ființă
decât să le clădim din nou piatră cu piatră, cum s'a făcut cu unica
bisericuță de la Curtea-de-Argeș, reconstruită în desăvârșirea ei
fără păreche de André Lecomte.

Eu, care-s o înfocată închinătoare a tuturor lucrurilor vechi,
sunt de părere că nicio reconstituire a unei zidiri mâncate de
vremi, oricât de priceput s'ar face, cu oricâtă răbdare și
cunoștință de lucruri, nu poate înlocui farmecul zidurilor pe
care veacurile le-au atins cu buzele lor.

Este ceva în patima veacurilor pe care n'o poate atinge nicio
îmbunătățire modernă; o armonizare de linii și coloare, o dulce
rotunzire a unghiurilor, o îmblânzire a tot ce e crud, pe care
numai vrâsta o poate produce.

O clădire care a stat în curs de ani fără număr se face una cu
pământul pe care se sprijine, și ea pare să se ție de înseși
lucrurile crescute din mijlocul naturii, să fi răsărit din
pământ fără ajutor de om, să fi prins rădăcină ca pomii și
plantele ce o încunjură, potrivindu-și chip și coloare după cer
și loc.

Adesea am încercat să mă lămuresc eu însumi de ce o zidire
veche, chiar fiind în ruină, dă o mulțămire așa de desăvârșită
ochiului, și am ajuns la încheierea că tocmai din cauza acestei
armonizări între natură și zidire și a îndulcirii acesteia
neimitabile a conturului și unghiurilor. Sunt prea hotărâte
colțuri în casele de curând clădite, -- și de aceia o biserică
restaurată, cât de frumos să fie făcută, nu mă mulțămește
niciodată pe deplin, și păstrez toată setea dorului pentru
vechile zidiri cum erau înnainte de a fi drese și făcute din nou.

Școala noastră cea nouă este să schimbăm cât se poate mai
puțin din edificiul bătrân, să păstrăm cu scumpătate fiecare
veche piatră sau cărămidă. Căutăm a împiedeca zidurile cele
vechi de a cădea, a păzi frescele originale de umezeală și
mucegaiu, dar totuși ni place mai bine să păstrăm patina
bătrîneței, să nu ștergem opera îndeplinită de praful veacurilor,
care, cu un meșteșug neimitabil, face, cum am spus, mai blând ceia
ce odinioară va fi fost crud și mult mai puțin armonios.

Dar André Lecomte, cu o răbdare nebiruită, a studiat documentele
de odinioară, le-a cântărit serios, de ajunsese a fi nesfârșit
de învățat în ce privește stilul, forma și gustul, apoi, când
tot sufletul îi era plin de ceia ce avea de gând să facă, se
apuca să dea jos lucrurile vechi și să ridice pe cele nouă, cu
o perfecție extraordinară, dar nepăstrând nimic din edificiul
original.

Cei mai învierșunați protivnici ai lui Lecomte n'ar zice că nu
ajunsese a fi un deplin maiestru în meșteșugul lui. Nu era linie,
nu era podoabă, nu era amănunt, care să nu fi fost studiat adânc
și adânc meditat; el întrebuința numai materialele cele mai
prețioase și mai adevărate; fiecare parte, și din lăuntru, și
din afară, era adusă la îndeplinire cu o subtilă pricepere, dar
pretutindeni ce era vechiu fusese înlocuit prin ceva nou!

Eu n'am văzut niciodată biserica de la Curtea-de-Argeș cum fusese
înnainte de restaurarea ei. Se spune că în jurul ei stătea o
bătrână mănăstire, din care nu rămân urme decât în vechi
stampe de la începutul veacului trecut. Acuma biserica se înnalță
în desăvârșirea ei singuratecă, juvaier răsăritean de alb,
albastru și aur, pe un fond de umbroase dealuri. De sigur o clădire
minunat și straniu de frumoasă, dar știu pe mulți cari jălesc
forma de odinioară...

Regele Carol și Regina Elisaveta țineau la acest sfânt lăcaș
mai mult decât la oricare altul din țară: totdeauna vorbiau de
dânsul ca de locul în care doriau să fie așezați pentru odihnă,
cândva.

Acuma se odihnesc unul lângă altul acolo, acești doi tovarăși,
acești doi muncitori din greu, acești înnaintași cari au trecut
prin multe furtuni și vicisitudini ale vieții. De dânșii cu
adevărat se pot spune cuvintele Scripturii: «Zilele vieții noastre
sunt de trei ori douăzeci, și zece; dar, dacă omul e așa de tare
încât să ajungă și la de patru ori douăzeci de ani, puterea lui
nu mai este decât muncă și năcaz, și curând trece din viață,
și ne-am dus».

Bătrânul rege Carol a fost cel d'intâiu așezat în lăcașul care
a fost pentru dânsul comoara ostenelilor. Nu s'a săpat o boltă
supt biserică, ci sicriul său a fost lăsat numai supt lespezile
de marmură, chiar lângă aceia cari au fost întăii ctitori ai
lăcașului în al XVI-lea veac; Neagoe Basarab și, poate, soția sa
Milița.

S'a orânduit a se face o piatră pentru mormântul Regelui Carol,
o piatră în stilul acelor vechi lespezi care înseamnă unde se
odihnesc Voivozii morți cu atâția ani în urmă. Modelul era
gata, dar războiul cel mare care se învierșuna pretutindeni a
împiedecat să se aducă marmura ce trebuia săpată, așa încât
flori singure arată locul unde Marele Rege zace.

Vai, acum numai cununile puse de dușman îi acopăr mormântul,
căci Curtea-de-Argeș, cu atâtea alte, comori, a căzut în mânile
lor lacome!

Adesea m'am minunat eu ce vor fi simțit cei doi adormiți în
mormintele lor când sunetul oștirilor năvălitoare li-a turburat
liniștea, sunetul oștirilor oamenilor chiar cari odinioară
fuseseră frați și veniseră acum să distrugă toată opera celor
cari se odihnesc! Să nădăjduim că somnul li va fi fost așa de
adânc, așa de veșnică pacea lor, încât nici vuietul bătăliei
care se înfuria de jur împrejurul scumpei lor biserici n'a putut
să li turbure odihna. Dumnezeu, în mila lui, i-a lăsat să
închidă ochii înnainte de a fi văzut o așa de întunecată zi
și li-a cruțat lupta pe care vrâsta lor nu i-ar mai fi îngăduit
s'o poată sprijini. Au închis ochii la vreme, lăsând pe cei mai
tineri și mai tari să întâmpine furtuna care, lor, li-ar fi
zdrobit inimile.

Adese ori binecuvintez pe Cel de sus, care a îngăduit celei ce a
fost Carmen Sylva să întâlnească din nou pe soțul ei înnainte
de a bate ceasul fatal.

Așa de deplin credea ea în nezguduita putere a neamului ei, în
dreptul dat lui Dumnezeu de a fi stăpân al lumii, încât în
adevăr prea crudă i-ar fi fost lovitura!

I s'a dat totuși să trăească un an de frumuseță, dând din
bielșug la toți cei în nevoie, cum fusese totdeauna bucuria ei.
Încunjurată de atâția cari venerau nobila ei bătrâneță și
căldura unei inimi mari, ea a pus astfel cununa unei lungi vieți
de muncă și abnegație. O măreață figură de demnitate și
milă, așa a rămas ea în mintea celor cari au cercetat-o, și în
adăpostul ce-și alesese pentru sine lângă mormântul soțului ei.

Femeie de o puternică pasiune în tot ce iubia și ura, având atâta
entuziasm cât acei cari încep abia viața, mare muncitoare, gânditoare
mare, ea avea adesea nevinovăția copilului. Impresionabilă și
idealistă infocată, ea nu vedea totdeauna lucrurile sau oamenii
potrivit cu adevăratul lor preț, și de aceia adese ori cădea prada
celor cari știau să speculeze prea marea bunătate a inimii sale.

Trăia pentru alții. Mâna-i era totdeauna gata să dea, urechea să
asculte, ochiul să verse lacrimi pentru durerea altuia.

Era într'însa ceva din furtunile naturii; avântul ei era tot așa
de vijelios ca și desperarea ei; trecând de la o emoție la alta,
ea târa pe alții după dânsa, înflăcărându-li închipuirea,
turburându-li gîndul.

Adesea eram ispitită să o asămăn cu un râu mare, ale cărui ape
aveau nevoie să fie așezate în albia lor, -- imensă putere prea
puțin țermurită și risipind astfel mult din ceia ce ar fi putut
fi întrebuințat mai cu folos. Prea plin de fantazie, prea înalt
în cursul său îi era sufletul pentru această lume de proză
a oamenilor. Adesea își cheltuia ce avea mai bun pentru oameni
nevrednici, pierzându-și cuvintele în urechile celor cari nu erau
în stare, nici a le prețui, nici a le pricepe.

    *    *    *

De sus pănă jos în negru, o văd cum era în anul din urmă al
vieții, impunătoare figură plină de demnitate, care avea în ea
ceva din vremea veche și aproape de legendă. Abia ai fi crezut că
face parte din vrâsta noastră de mașini și materialism. Deși
dându-și mai multă odihnă de la moartea bătrânului Rege, ea tot
străbătea odaia pășind ca într'o cușcă, așa cum îi fusese
pasul în toți anii vieții sale. Simțiai că, deși bătrână,
tristă, obosită și aproape oarbă, era în ea un izvor de viață
care se ținea de lucrurile veșnice, o fântână de tinereță pe
care nici năcazul, nici anii n'o putuseră seca.

Legată, în toată viața ei, de un tovarăș și auster și sever,
fusese necontenit silită a-și înfrâna impetuozitatea, a-și
preface ideile și gusturile după normele aceluia cu care trăia.
Regele ca și Regina erau amândoi harnici, muncitori, dar el avea
răbdare, metodă și plan, pe când Carmen Sylva era numai impuls
și aprinsă dorință de lucru, gata să se arunce în orice
întreprindere fără cea mai ușoară pauză de meditație.

Când, după o lungă viață de abnegație, ea și-a pierdut în
urmă călăuzul și domnul, era însăși tocmai la capătul drumului
ei, cu puterea și sănătatea zdrobite; deprinsă cu legăturile
ei, ea nu mai știa ce să facă dintr'o libertate pe care n'o mai
putea întrebuința.

Cu mișcătoare simplicitate de suflet ea s'a întors spre cei mai
tineri cari-i luaseră locul în luptele vieții. Mulțămitori am
fost că i s'a dat să fie între noi anul acela, de i-am putut
arăta iubire, grijă și atenție, încunjurându-i zilele din urmă
cu tot ce-i putea da mângăiere sau plăcere.

Îi era dragă biserica unde doria să se odihnească odată lângă
Regele Carol, în fiecare dimineață mergea la mormîntul lui, pe
cînd preoții cântau sfânta slujbă. Ca un chip săpat în marmură
neagră stătea ea în largul jeț lângă mormântul acoperit cu flori,
deschizând larg ochii săi aproape fără vedere, nedeosebind nimic
din lucrurile în jurul ei, ci urmărind numai vedeniile lungii
vieți ce avuse pe pământ; odihnită acum, cu mânile încrucișate pe
piept, așteptându-și sfârșitul... Credincioasă înfocată, ea privia
moartea ca o zi de izbăvire.

Palatul episcopal unde dorise a-și face locuința, îi ajunse drag
mai presus de toate.

Ea sădi trandafiri în jurul lui și începu să viseze de tot
binele ce era să facă locuitorilor de acolo. Ca una care niciodată
n'avuse voie a-și face planurile ei, era ca un copil care, găsind
de-odată o ușă deschisă, sare în lumina razelor care-i orbesc
ochii.

Cu iubire mișcată-i urmăriam ideile. Strânși în jurul ei
lângă larga-i vatră, îi ascultam visurile căci, bătrână
și obosită cum era, ea tot visa de minunile ce ar voi să facă.
Captivându-ne prin farmecul glasului ei veșnic tânăr, ea ne
ispitia să-i urmăm vedeniile de poet, în măsură ce-și clădia
palatele din nouri, unul mai presus de altul, tot mai sus, tot mai
frumos, căci nimic nu-i era cu neputință și nimic prea vast! Cu
adevărat de mirare era sufletul ei, care o ducea dincolo de toate
supărările, într'o lume unde nu mai ființau piedeci, margeni sau
hotare. O lungă viață de părăsire a speranțelor și iluziilor
n'o învățase să se îndoiască de puterea ei însăși și nici
să piardă încrederea în inimile oamenilor.

Tot o văd așezată lîngă foc, în față cu bătrânul stareț
al lăcașului, amândoi în jețuri cu speteze înnalte; două
impunătoare figuri în veșminte negre. Cărți erau risipite în
jurul ei, și oricine vénia s'o vadă era dator să lucreze ceva,
căci cu mânile încrucișate nu putea să sufere pe nimeni. Ori o
văd în nopțile cu lună stând supt portal și privind la liniile
de vis ale bisericii, pe care o argintia mistica radiare a lunii. Cu
mânile pe piept, ea își rostia extazul, spuind adesea necontenit
aceleași cuvinte, chemându-ne și pe noi ca să împărtășim cu
dânsa aceiași bucurie peste fire. Inima ei veșnic tânără se
răspândia, anii nu mai aveau greutatea lor, într'un nesfârșit
val de rapsodie poetică cuvintele se revărsau din buzele ei, și
iarăși pornia să clădească necontenit palatele ei din văzduh, a
căror năruire n'o făcuse niciodată a se descuraja în silințile
de a le începe din nou și iarăși din nou.

Parcă ar fi fost ispitită de glasul poetului ei, luna își tot
lungia razele pănă atingeau locul unde stătea ea ținând pe
ascultători supt farmecul închipuirii sale; razele lunecau pe
veșmintele ei, îi sărutau mânile, se opriau ca o binecuvântare
pe zăpada părului ei, umplând ochii ei întunecați încă odată
de lumina tinereții.

Și iarăși o văd cum sta în prag așteptând sosirea noastră.
Fără margeni era bucuria ei de oaspeți și, când te primia,
parcă niciun alt musafir n'ar fi fost mai binevenit decât tine.

Aruncându-și brațele înnainte cu un gest larg pasionat, ea te
înfășura în îmbrățișarea ei: așa ar putea cineva să-și închipue
pe mama noastră Țărâna strângându-și copiii la piept. Era în ea
ceva de o sete veșnică, o flacără ardea în sufletul ei, pe care
nimic din apele vieții nu fusese în stare să o stîngă!

    *    *    *

Așa văd eu pe femeia aceia mare care a fost întâia voastră
Regină. Ținea mult la voi, chiar dacă erau ceasuri când părea
că se desparte de voi, având alte gânduri și alte visuri. Inima
ei era vastă și plină de furtuni. Iar acum se odihnește.

Lung i-a fost drumul, tragedia părea că-i urmărește pașii.
«Caracterul este ursita.» Nu-i păsa de lucruri pașnice și line;
pe sine însăși se vedea ca pe una ce sufere și de aceia atrăgea
suferința către dânsa adesea prefăcând în năcaz ce ar fi putut
să fie o bucurie!

Acuma se odihnește supt povara florilor pe care mâni de dușman
le-au presărat pe mormântul ei. Unul lângă altul zac în locul
acela Regele bătrân și bătrâna Regină; tăcuți zac în locul
acela, având cununile dușmanilor pe mormintele lor...

Eu nu știu ce poate să fie asemenea cu simțirea celor ce se
odihnesc supt florile prietenilor de ieri cari au venit însă ca un
râu negru să înnece toată opera mânilor tale. Dar mi se pare că
povara aceasta trebue să fie nesuferită și că în faptul nopții
trupurile lor trebue să se ridice ca să arunce acele cununi ce-i
înnăbușă, acele cununi care sunt muiate în sângele voinicilor
căzuți, fii ai lor de odinioară...



VII.


Atâtea amintiri se strâng în mintea mea, atâtea icoane, de nu
știu la care să mă opresc.

Dragă țară! Te văd în strălucirea-ți felurită, și scumpă-mi
este fiecare vedenie, pe orice cale mă întorc să văd locurile
care s'au ținut de inima mea, locurile pe care doresc să le chem
înnaintea acelora cari ca și mine sunt surguniți pe o bucată de
vreme din ele.

Văd șesurile voastre, pădurile voastre, munții voștri, dealurile
și văile voastre. Văd lungile voastre drumuri, cu cară încete,
care se mișcă de-a lungul lor în răbdător șir fără sfârșit.
Văd luncile voastre pline de farmec lângă râuri și ape, văd
verdeața ierbii supt sălciile unde nenumăratele turme vin să
pască. Văd Țiganii răzleți așezându-și corturile în amurg,
când fumul dela focurile lor se ridică în albastre șfichiuri spre
cerul de un roșu auriu.

Văd ceața de praf care în liniștite amurguri de vară plutește
asupra lumii secerișului ca o întinsă negură înnălțându-se
din singuratece lagune. Văd bătrânele cruci de piatră la colțuri
de drum, străji păzind răbdător anume locuri ori asemenea cu
pustnici foarte bătrâni cari nu mai au nimic a face cu fiii
oamenilor.

Văd pe plugari întorcându-se dela munca lor cu albele cămăși
scăldate în sudoare, pe când copilași în haine tărcate aleargă
lângă dânșii prin praf, iar deasupra tuturora bolta desfășură
colorile ei cele mai minunate înnainte de a se lăsa spre odihnă.
Aud necontenita bătaie a cânilor răspunzându-și, cu stăruitoare
chemări, lătrând într'una până departe în noapte. Prin ușile
deschise ale căsuțelor văd focul vetrelor, ca de vrajă în
strălucirea lui roșie. Văd pe țerani strânși în jurul lor,
umbre care se odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită.

Simt străbătătoarea mireasmă a pădurilor, ca în vremile când
în amurg străbăteam călare umbra lor, și văd covorul de vinete
flori sălbatece care acopăr cu farmec pașnicile lor luminișuri.
Aud în ramuri freamăt de aripi turburat de înnaintarea mea
neașteptată. Simt pătrunzătoarea pace din amurg, cînd acei cari
au muncit se întorc încet la lăcașurile lor...

Îmi place mai bine să mă gândesc la șesurile din vară, când
li este mai mare bogăția, când auriile mări de grâu se întind
în bielșugul coacerii supt imensa față a soarelui, răspuns
și răsplată pentru opera credincios îndeplinită. Dar mai dragi
îmi sunt pădurile primăvara, când frunzele lor sunt străvezii
ca vitraliile unei catedrale, când viorelele și dedițeii acopăr
pământul cu mii de stele, ori toamna când colorile lor sunt mai
minunate decât în orice vis al unui poet...

Vedenii după vedenii se desfășură înainte-mi acuma când scriu.
La fiecare îmi place să mă opresc; aș vrea să zugrăvesc un
nesfârșit șir de icoane; dar trebuie să aleg în mijlocul lor pe
una sau pe alta, ca să rătăcesc fără capăt, neoprindu-mă nici
la râu, nici la vale, nici la Mare...

    *    *    *

Marea, Marea! De șes, de deal, de munte, am vorbit; lăsați-mă să
mă odihnesc o clipă pe malurile ei, ale Mării!

Ca una care am fost născută într'o insulă, Marea păstrează
pentru mine o atracție pe care nimic n'o poate întrece. Dragă-mi
este orice înfățișare a ei; cu însuși sufletul dintr'ânsa sunt
deprinsă. Pe corăbii cu pânze am plutit pe valurile ei, cu puterea
aburilor am străbătut-o, am înnotat în apele Mării. Dragă îmi
e plângerea ei veșnică, vuietul undelor ei pornite împotriva
țermurilor ca să se sfarme de dânsele.

    *    *    *

Iubitul port mic al Constanței mi-a fost odată plăcere și
mândrie, între multe năcazuri amare, și pierderea lui a fost una
din cele mai dureroase pentru noi. Doar numai printr'ânsul aveam
atingere cu nesfârșitele ape spre care tinde orice țară. Una care
nu atinge nicăiri Marea trăiește numai pe jumătate! Constanța
nu e mare sau escepțional de largă, alăturată cu alte porturi,
dar nouă ni-a fost de însemnătate deosebită; cu interes, cu
mulțămire ne-am uitat zi de zi la creșterea ei. Îi cunoșteam
corăbiile, ofițerii, marinarii; îi cunoșteam sunetul fiecărui
semnal, rostul fiecărui steag; și în cele mai încurcate colțuri
am străbătut ca să le cercetăm; pe vreme liniștită și în
vijelie am pornit de acolo spre luciu.

Marea noastră mulțămire era să vedem cum întră și pleacă
vasele, și un veșnic interes era să descoperim ce steag poartă pe
dânsele.

Bătrâna Regină Elisaveta împărtășia iubirea noastră pentru
Constanța. Un mic pavilion fusese ridicat pentru dânsa în jos de
oraș, pe dig, unde cheltuia în anii din urmă multe din zilele ei
în odihnită mulțămire.

Mă întreb dacă mai stă în picioare căsuța cea iubită unde și
eu am trăit în atâtea rânduri. Apele se băteau de temeliile ei,
goelanzii zburau în nori albi în jurul coperișului, soarele făcea
să scapere scântei din geamuri, și în zilele de furtună vântul
urla, dând târcoale zidurilor.

Îmbrăcată toată în alb, bătrâna Regină putea fi văzută totdeauna
pe terasă, într'un jeț comod, cercetând cu ochii obosiți zările
largi, pe când un dor tot așa de larg ca și dânsele îi umplea
sufletul acela care părea totdeauna neîmpăcat. Vuietul Mării îi
întovărășia gândul, și albele pânze plutind pe ape i se păreau
atâtea iluzii care-i părăsiau sufletul una câte una...

Noaptea, ea se ridica de mai multe ori din pat ca să salute
corăbiile în plecare ori să întâmpine pe cele care-și făceau
întrarea în port. Marinarii cunoșteau bine figura ei albă ca
zăpada, și Constanța erà mândră de iubirea pe care i-o păstra ea.

Purtând grija unei vieți mai active, eu nu stăteam necontenit în
acelaș loc ca să cercetez cu ochii Marea. Pe vastele întinderi
de nisip lângă Mamaia mă luam călare la întrecere cu vântul,
silind adesea împotrivirea calului să între adânc în apă,
până ce valurile țișniau asupra mea ca asupra unei stânci
singuratece. Mă desfătam în furia lor nepotolită, și adesea era
pentru mine o adevărată veselie însăși forfotitoarea spumă
albă în care stăteam. Înfiorat, calul sforăia, căutând să
scape, pe când zborul de goelanzi albi ne încunjura, țipând în
jurul capetelor noastre.

În zilele de mare liniște apa era albastră ca floarea de
cicoare, vast câmp de azur pe care razele se sfărâmau într'o
scânteietoare masă de diamant.

    *    *    *

Așa de lung e țermul dela Mamaia, de nu i-am ajuns niciodată la
capăt; se tot întindea înaintea mea ca un nesfârșit drum de
argint.

Atâtea căruțe își învârtiau încet roatele pe țermul acesta,
mânate de neamurile amestecate ce locuiesc în Dobrogea; Turci cu
largi turbane și supuse fețe răbdătoare. Ruși bărboși cu
ochii albaștri, făcând o pată din cămășile lor stacojii,
Români oacheși, aducându-și lucrurile de vânzare la oraș. Se
tot trudiau prin nisip căruțele cu o roată în apă, veselele
colori ale veșmântului țerănesc resfrângându-se cât erau de
lungi în Mare.

Dobrogea e o țară cu așa de vaste întinderi, cu drumuri așa
de nemărgenite, încât caii, firește, trebuie să-și aibă un
rost mare, și de aceia se întâlnesc atâția dintre ei deosebit
de frumoși în acest colț al țerii, zdraveni, bine căliți
și focoși. Soarele se răsfrângea în părul lor luciu, bine
îngrijit. Cu ochi cari cunosc mă minunam de netedele lor forme,
de șoldurile lor puternice, de frumoasele lor picioare sprintene.
Pătrunzătoare priviri de prețuire aruncau și țeranii la calul
mieu pur-sang în plin galop; fiecare-și întorcea capul ca să
urmeze și să admire cum putea merge. De atâtea ori am schimbat
zimbete de firească simpatie cu acești necunoscuți mie.

Mai mult decât odată am întâlnit lungi șiruri de căruțe care
purtau femeile Turcilor, înfășurate în hainele lor întunecate,
care-și descoperiau o clipă fața ca să se uite la femeia
liberă, necunoscută lor, care putea călări pe un cal frumos.
Ca o ceată de păsări ciudate, albastre, negre și sure stăteau
laolaltă în cuiburile lor ce se scuturau gemând, și asupra
tuturor acestor icoane soarele-și cobora privirile întipărind
feluritele lor colori neobișnuite în mintea mea, pe când Marea
plângea veșnica-i jălanie, spălând malul cu îndărătnicile-i
silinți de a scăpa odată din lanțuri.

Fierbinți, vântoase, pustii și fără capăt cum sunt, șesurile
Dobrogii au un farmec de melancolie pentru acei cari le cunosc bine.
Noi toți aveam o deosebită grije pentru firea lor neobișnuită
și rătăciam prin multe unghere, descoperind cele mai neauzite
sătucene, făcute din lut, cu sprintenul turn al moscheilor
țâșnind ca săgeata spre cer.

    *    *    *

De feluriți ce sunt, locuitorii Dobrogii țin necontenit viu
interesul călătorului, care nu știe nici odată ce chipuri poate
întâlni, nici la ce neașteptate locuinți poate ajunge.

Am străbătut în sate depărtate, unde Rușii dintr'o sectă
bizară își clădiseră mănăstiri singuratece, la care bătrânii
obștii slujiau ca preoți. Mi-au dat pâne și sare, pitele lor
fiind întunecate, acre și ciudat împodobite cu neînțelese
desemnuri; m'au dus înnaintea icoanelor lor grosolan zugrăvite,
ca să sărut chipurile sfinților la cari se închină mai mult.

O curioasă impresie mi-a rămas din aceste adunături de case
uitate de lume: o impresie de praf și de salcâmi înfloriți,
de clopote ce sună și de mulțimi tărcate, cu fețele cele mai
puțin potrivite între ele. Un amestec de bordeie de pământ și de
bisericuțe încunjurate de umbră, de căsuțe albe, cinchite, de
câni ce latră și de cai cari trezesc zvârlind din picioare nouri
de praf.

Un drum larg trece de obiceiu prin satele acestea; sure, uscate și
crăpate de căldură, casele se întind pe amândouă laturile
în mijlocul dumbrăvilor acelor salcâmi cari sunt singurul copac
în stare a prinde rădăcini prin locuri așa de seci și fără
apă. În luna când sunt înfloriți, aierul e numai un balzam care
îmbată; copleșiți de greutatea florilor lor, arborii se pleacă
supt ploaia albă.

Mult îmi place mie Turcul tăcut pe care-l întâlnești în
cele mai multe locuri din Dobrogea, care te primește puind mâna
întâiu pe inimă, apoi pe frunte, care se uită lung la tine cu o
bunăvoință lină, fără nici o curiozitate, fără nici o mirare
care stă pe pragul casei și nu pare vreodată să aibă ceva de
făcut; prietenos, simpatic și pitoresc, mie de sigur mi-ar părea
rău să-l văd că a dispărut.

La o distanță respectuoasă, lumea lui femeiască stă în aceiași
atitudine, cinchită ca niște cioare de-a lungul păretelui, privind
de departe scene în care nu cutează să-și iea partea; dar,
dacă te apropii de dânsele, ele te întâmpină cu o zgomotoasă
plăcere, încunjurându-te cu strigăte care iese așa de adânc
din gât, de nu le poate prinde o ureche europeană. Dar copiii se
amestecă laolaltă cu cercetătorii și merg după tine oriunde te
miști; mai ales sunt încântătoare fetițele cu șalvarii lor
largi de bumbac, cu codițele lor supțirele și unghiile văpsite
frumos în roșu.

Satele prin aceste părți sunt rare și departe unele de altele,
drumurile sunt poate cele mai nesfârșite din toate drumurile
românești, și de pe cea mai mică înnălțime le poți vedea
unduind fără capăt ca un șarpe uriaș fără cap și fără coadă.
Uneori în margenea lor sunt ogoare, dar adeseori ele se tot
înșiră prin pustietăți sterpe, spinoase, pietroase și seci.
Însă, la anume timpuri din an, florile Dobrogii sunt felurite și
alcătuesc o plăcere pentru ochi.

      *       *       *       *       *

Pe aceste drumuri nesfârșite de atâtea ori am străbătut în
acel Ținut care fusese al nostru numai de puțină vreme; și două
locuri îmi rămân în amintire ca în deosebi atrăgătoare și
pline de farmec.

Unul a fost orășelul Balcic și cellalt îngusta peninsulă
Caliacra, un colț singuratec de pământ înnaintând în Mare.

Balcicul este un târgușor pitoresc, despre care ai zice că se
rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești
se cațără pe povârnișurile răpezi, ca și cum ele ar sta să
lunece pe încetul, atrase de apele de desupt.

O stradă prăpăstuită scoboară la un port în miniatură; stânci
pe amândouă laturile, stânci de piatră cenușie, ciudat rotunzită,
alcătuiesc un mic golf în care orășelul zace în pașnică răzlețire.

Numai odată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării
lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe din toate
spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în
capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau
sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte.

La Caliacra am ajuns în amurg; soarele se cobora de o parte în
Mare, pe când de cealaltă se ridica luna, un corn subțire,
răsfrângându-și veșnica paliditate pe unda în mișcare.

Aici pământul cade în ziduri drepte ca stâncile, dar zidurile
acestea sunt de pământ, nu de piatră. Sunt roșii la coloare și,
în lumina soarelui ce scădea, părea să ardă de vre-un foc din
lăuntru, care făcea din ele o frumoasă priveliște ce nu se mai
poate uita.

Pământul e pietros, flori necunoscute răsărind din mijlocul
bolovanilor și acoperind locurile goale dintre dânșii cu coloare
și viață. O cărărușă duce prin această lume stâncoasă la
un far, care, în singuratecă mândrie, privește de sus larga
întindere a Mării. În păretele de desupt cutare Sfânt era
îngropat într'o peșteră îngustă, unde cu greu puteai să
ajungi. O singură făclie stă acolo aprinsă lângă mormântul
Sfântului, și aceleași mâni îi trezesc lumina care, în timpul
nopții, dau viață lampei ce stă ca un semn pentru cei ce pornesc
pe valuri.

Locul acela, ceasul, singurătatea au lăsat o adâncă întipărire
asupra sufletului mieu. Visam să clădesc o _culă_ albă ca
zăpada, tocmai sus pe cel mai depărtat colț de pământ, acolo
unde uscatul nu mai era decât un cap îngust, spălat pe amîndouă
laturile de apă.

Parcă vedeam forma ei fără pată răsărind pe veșnic
schimbătorul albastru al bolții și al Mării, închipuire de
apusuri și răsărituri de soare care ar fi partea mea în acest
loc și de nopți când valurile ar fi o taină de argint supt recea
lucire a lunii. Mă închipuiam privind de sus într'un cerdac cu
stâlpi la miile de goelanzi învârtejindu-se în jurul zidurilor
mele, amestec de aripi albe pe bolta de safir, ori, noaptea, ca
niște umbre mișcându-se în fuga lor nesfârșită și umplând
întunerecul cu strigătele lor sălbatec de triste care s'ar
amesteca în glasul vântului!

Deocamdată, stând pe o stâncă, cu fața către neastâmpărul
veșnic al Mării, trăiam în această iluzie, știind totuși bine
că era unul din acele visuri pe care le visezi într'o seară, când
frumuseța s'a furișat în inima ta...

    *    *    *

Alt loc plin de poesie chiar lângă Constanța este insula căreia i
se zice: a lui Ovidiu.

Legenda cărturarilor pretinde că poetul surgunit care cunoscuse
tot felul de cinste la Curtea împăratului August, a venit să-și
mângăie inima în acest ostrov acoperit de sălcii și uitat de
Dumnezeu, care nu e decât o fărâmiță de pământ pierdută
în mijlocul unui lac întins pe care-l desparte de Mare numai o
îngustă linie de nisip. Un loc singuratec mai trist decât acesta
nici în visuri nu se poate înfățișa: sălciile mari, care au
prins rădăcină în tărâmul lui, îi sunt singura podoabă, iar
singura frumuseță o vastă privire asupra valurilor.

Am adus pe Carmen Sylva în acest loc unde un poet a visat, cu
atâta vreme în urmă, de glorii trecute și de ambiții făcute
praf. Cu adevărat nicăiri n'ar fi putut el să cugete mai amar
asupra nesiguranței trecerii la Curte și asupra zădărniciei
nădejdii omenești; aici de fapt surgunul era desăvârșit și
întreg.

Regina cu părul alb rătăcia pe cărările pe care se presupune că
a călcat omul acela marele în veacuri trecute, cercând să-și
închipuie cum vor fi fost gândurile unuia care de pe culmea faimei
sale fusese aruncat departe de orice cinste, trecere și dragoste.
Închipuirea ei ușoară de înflăcărat clădia din nou trecutul;
cu ochii plini de lacrimi ea trăia din nou năcazul aceluia al
cărui noroc îl înnecase așa de crud Soarta.

O mare roată de lemn, pe care crescuse iederă era odată
întrebuințată pentru a aduce apă. Chiar acuma, în putreziciune
înceată, stă în mijlocul ostrovului, dând o neobișnuită
înfățișare de părăsire locului acestuia. Fără îndoială că roata
este de dăunăzi numai, dar, așa părăsită și plină de mustrare
cum este, ea te-ar face să crezi că se ține de o vreme când insula,
care stă acum tristă și uitată supt toanele schimbătoare ale
bolților, a fost însăși casa nemângăiatului poet. Pescari vin
din când în când pe lacul plin de ierburi, prinzându-și luntrile
negre printre burueni și aprinzând uneori foc pe maluri. Dar
afară de acestea sufletul lui Ovidiu poate rătăci supt umbroasele
sălcii fără să-l tulbure glas de om...

În zilele lui Ovidiu, Constanța purta numele de Tomi, și era o
cetate însemnată, în legătură strînsă cu coastele Asiei Mici.
Mai târziu un episcop stătea aici, și unul din șirul lor, Ioan
din Tomi, a fost un scriitor latin cunoscut la începutul evului
mediu. Din această Tomi au plecat într'o zi la Roma călugări
cari aveau despre rosturile Mântuitorului păreri deosebite de ale
Bisericii din Bizanț și cari mergeau la Scaunul credinței drepte
pentru a cere acolo să se recunoască adevărul dogmei lor celei
nouă; Sfântul Părinte nu voi să-i audă, silit la aceasta și de
plângerile Împăratului răsăritean de care atârnau, dar atunci
monahii de la Marea Neagră avură cutezanța să spuie că vor chema
poporul roman el însuși ca să înțeleagă cugetul lor și să-i
apere de prigoniri.

Numele de astăzi al orașului, de Constanța, din Constantia
veacului al IV-lea, i-a venit poate prin Constans, Împărat din
Răsărit care a clădit-o din nou în acest veac, și, în al VI-lea
ea era cunoscută încă drept un centru însemnat al provinciei
Scythia Minor, stăpânită de Iustinian. Mai târziu e pomenită
numai întâmplător de Genovezi în portulanele lor maritime, ca o
șchelă de oprire.

    *    *    *

Ținutul din jurul Constanței, căreia Turcii îi zic Chiustenge,
e bogat în ruine antice, dintre care unele au fost desgropate abia
dăunăzi.

Una din localitățile cele mai însemnate care au fost descoperite
sunt rămășițele unei cetăți cu poeticul nume de Istros, de
curând scoasă la lumină între Constanța și gurile Dunării.

Istros trebuie să fi fost un important port de Mare; puternice
cheiuri de marmură au fost scoase din pământ acum de curând
acolo, dar astăzi locul e despărțit de Mare printr'o vastă
întindere de pământ.

Încetul pe încetul, un om cu pricepere scoate aici interesante
temelii vechi de puternice ziduri, de temple și băi, o lume
întreagă de veche civilizație, bucurie adevărată pentru aceia
cărora li place să răscolească în trecut.

Am cercetat Istros într'o aprinsă zi de toamnă -- drum lung,
foarte lung, -- ca să ating o vastă întindere de pământ cu o
supțire linie de Mare tot mai departe, un loc nisipos, mlăștinos,
pe alocurea fără ridicături, acoperit trist de o ciudată
buruiană mică roșie, care o pătează ici și colo cu pete mari
de sânge. Sălaș de poesie melancolică, singuratec, șters, expus
nemilostiv și soarelui și vântului, fără case, fără pomi la
patru leghi depărtare de jur împrejur, ci numai dune de nisip
învălurându-se tot înnainte până la Mare.

În căldura arzătoare m'am cățărat pe ruine, călăuzită de
entusiastul om de știință care a pornit să facă săpăturile în
acest loc.

Eu nu sunt o mare cunoscătoare a vechilor pietre, cunoștințele
mele științifice nu sunt adânci, dar închipuirii mele vioaie
îi place să-și clădească din nou lucrurile care au fost, și,
când țin în palmă un vas ori un păhar sfărâmat, pe care cine
știe ce ființă omenească le a întrebuințat cu mii de ani în
urmă, mă sârguiesc a trezi înaintea ochilor mei pe acel care le
a făcut, le-a stăpânit, a băut din ele, simțind din nou mirarea
cum de trăiesc veacuri întregi lucrurile neînsuflețite mai mult
decât aceia cari li-au dat o formă.

Istros! Pare că numele are în el un sunet de veche splendoare, un
ecou care în deosebi farmecă urechea. Văd pânze mari plutind spre
dânsul pe Marea albastră, la ceasuri când soarele cade, pânze de
toate colorile și de toate formele, ca niște păsări fantastice
care vâslesc încet din aripi întorcându-se spre cuiburile lor.
Nu știu care au fost comorile pe care le-au adus ele în port, dar
îmi place să visez că'n umbra ruginită a pânzelor acestora erau
îngrămădite în movile grâne aurii și portocale pe bord, că
oameni cu fața întunecată aduceau scumpe mătăsuri din Răsărit
cu colori strălucitoare în care nevestele și fetele bogaților
negustori își înfășurau frumuseța care numai prea repede va
ajunge lucru al trecutului! Îmi place să-mi închipuiu străzile
pline de mișcare ale înfloritorului orășel, vălmășagul de
colori și zvonul, strigătele vesele la vederea corăbiilor, pașii
mulți grăbindu-se spre cheiuri, atâtea glasuri, râsete tari,
porunci și, pretutindeni, copii cu picioarele goale, cu ochii mari
privind mirați fără să aibă nimic de făcut; iar, noaptea, îmi
place să mă gândesc la matrozii cari cântă arii ciudate când se
odihnesc după ce fapta zilei a fost îndeplinită.

Dar toate acestea sunt numai vedenii de artist! Căci eu nu știu
mai la urmă nimic despre Istros, ci numai ruinele ce am văzut:
câteva zdravene ziduri pe care le-a acoperit pământul, câteva
coloane căzute dintr'o biserică ori templu de odinioară, temelia
băilor romane, câte un mândru bloc de marmură care a trebuit să
facă parte din cheiu și ici și colo un hârb de pământ pe care l-am
ținut în mânile mele, câteva țăncușe de sticlă pe care însăși mi
le-am cules de pe pământ și care stăteau în palma mea irizate,
minunate și fragede ca aripa sfărâmată a unui fluture...

      *       *       *       *       *

Unul din monumentele cele mai bine cunoscute, care s'a găsit nu
departe de Constanța, e Adamclisi sau Biserica lui Adam, «a
Omului», un uriaș monument de marmură fără valoare artistică
deosebită, dar de proporții enorme, ridicat în amintirea cuceririi
lui Traian asupra Dacilor. Pietrele lui sculptate, cum e obiceiul
în asemenea monumente, înfățișează tipuri de luptători,
Daci și Sarmați, cari săvîrșesc eroice fapte de răsboiu. Era
o mare zidire rotundă încununată de o gigantică platoșă și
de un coif, cam grosolane din punct de vedere al artei, dar destul
de interesante ca să fi trezit multe discuții cu privire la
însemnarea ei și epoca în care a fost ridicată. Profesorul german
Furtwängler era de părere că ar fi fost un monument din veacul al
IV-lea, ridicat în amintirea unei biruinți asupra Goților. Dar
teoria aceasta n'a fost admisă.

O cetate crescu în umbra impunătorului monument, și liniile ei pot
fi deosebite încă, precum și temelia marii basilice, care trebue
să fi fost cândva o frumoasă zidire mai nouă.

Ca una care n'am fost la Adam-Clisi, nu pot decât să trec răpede
asupra descrierii unui loc pe care nu l-am avut supt ochii miei
chiar, și să mă grăbesc spre un alt punct de lângă Mare, unde
săpături de drumuri au scos dăunăzi la iveală alte monumente
care se țin toate de acele vechi vremuri: orășelul Mangalia.

Acuma un locușor încurcat și părăsit, ea a fost odată un port
de Mare în zilele bătrâne. Mai puțin înfloritor decât Istros,
era totuși o localitate însemnată, cunoscută în acele zile de
demult supt numele de Kallatis.

Și aici s'au desgropat ruine vechi, rămășițe de temple sau
biserici, de case care odată trebuie să fi fost bogate. Urne de o
gingașă făptură și vase pentru apă au ieșit la lumină, precum
și enorme oale de pământ, masive și impunătoare, care de bună
samă se întrebuințau pe vremuri pentru a păstra untdelemnul; ba
s'au găsit chiar mici figuri de teracotă, asemenea cu acelea din
Tanagra, de și mai puțin bine și artistic lucrate.

Un Muzeu mic lîngă Mare adăpostește ce s'a găsit mai de preț:
numai un slab început; căci nu se poate face totul dintr'odată!
Dar simte fiecine că această ciudată țară a Dobrogii cuprinde
încă atâtea comori ascunse care într'o zi vor fi scoase de
asupra; dacă în zilele noastre ni va fi îngăduit să o facem
aceasta, se va vedea pe urmă!

Mangalia este un oraș dobrogean caracteristic: adunătură de case
de piatră joase, cu acoperișuri de olane în neorânduială, ea se
deșiră pe un pământ neegal, pănă jos pe țerm, care este șes
și fără sfârșit, mărgenit de partea uscatului cu lacuri ce se
pierd în zare. Lacurile acestea au izvoare sulfuroase, și unele
băi rustice au fost ridicate în apropierea unuia din ele, căci
apele au însemnate puteri de însănătoșare.

M'am purtat cu luntrea ceasuri întregi pe acest lac care se sucește
și se învârtește. E când îngust, când lat, și capătă atâtea
înfățișări deosebite, încât la început crezi că este o adunătură
de lacuri deosebite; dar la un capăt nu ajungi niciodată, ci
luntrea poate luneca necontenit fără oprire ori piedecă.

Sterpe și goale-i sînt țermurile, amintind cuiva de poveștile
din Vechiul Testament, și mai că ți-ai închipui pe fiul risipitor
păzindu-și porcii supt o boltă de nemiloasă arșiță.

Ici și colo un smochin pitic răsare dintre pietre, smochin pe care
vântul ce nu se oprește niciodată, nu-l lasă să se ridice la
vre-o înnălțime, ci rămîne stropșit asupra pământului, ca
și cum el ar căuta dureros cu crengile lui ca șerpii un sprijin
în mijlocul pietrelor rostogolite. O întreagă lume de taină
singuratecă părăsită și uitată de Dumnezeu, trezind în minte
icoana pustiilor ce încunjură Marea Moartă.

Chiar lângă malul Mării se înnalță o bătrână moară de lemn cenușiu,
linia ei cinchită ridicându-se singuratecă și răbdătoare pe fondul
bolții. În zilele de liniște e numai o cutie de lemn putredă
fără vieață și fără înțelegere, dar, când bate furtuna, viața se
trezește în roata ei, și atunci pare o uriașă floare a soarelui
fără coloare, sucindu-se și învârtindu-se neodihnit. Pentru că în
aceste Ținuturi de lângă coastă, roțile morilor de vânt nu sunt
din aspru lemn mort, ci alcătuite din nenumărate mici pânze ca
aripile, dând întregii clădiri o încântătoare înfățișare de viață
și energie. Este ceva aproape fantastic în aceste mari roți
mișcătoare alcătuite din atâtea bucăți; sunt așa de largi, încât
moara ea însăși se pierde aproape cu totul, și nu se mai vede
decât enorma floare rotundă învârtindu-se într'una, par'că i-ar
plăcea să se miște și ar face-o din însăși voia ei! Astfel, uneori,
prin însăși simplicitatea lor uneltele fără meșteșug ale oamenilor
ajung o bucurie pentru ochii acelora cari pot să vadă. Ușor pare în
adevăr să treci pe lângă lucruri și să nu le vezi, dar este un dar
binecuvântat al zeilor să ți se fi dat ochii prin mijlocul cărora
orice frumuseță care trece să o poți sorbi în sufletul tău.

Am văzut odată țermul de la Mangalia la ceasul apusului. Priviam
spre Mare; lumea erà ațipită de liniștea nopții apropiate; numai
Marea se zbătea la picioarele mele în veșnica ei frământare
neînduplecată. La spatele mele soarele cădea tot mai jos, razele
lui din urmă aprinzând o strălucire minunată valurilor în
năvala lor. Întunecată era fiecare umbră, dar asupra fiecăreia
stătea cununa spumei roșii-aurii supt sărutările soarelui
ce muria. O uriașă priveliște de trecătoare glorie pe acest
depărtat țerm jos, menită să ție numai câteva clipe pline de
strălucire ca să piară în umbră și să ajungă doar un lucru
al trecutului, dar, în acelaș timp, încă o icoană adausă la
atâtea pe care mintea mea de artist nu le poate uita niciodată.

Apoi amurgul veni, și toate se făcură cenușii; noaptea înnainta,
ștergând supt pașii ei orice coloare.

Dihanie ciudată, moara de vânt stătea singură de mal, cu odihnă
în roata ei, lucru întunecat, fără viață, așteptând însă
apropiatul ei ceas de muncă...

    *    *    *

Astfel una după alta, icoanele felurite ale coastei noastre de acolo
se ridică înnaintea ochilor minții mele, și prea multe le văd ca
să fiu în stare a vorbi de ele de toate.

Une ori era numai o trecătoare sensație, pe care o crease lumina
sau umbra, uneori numai o neașteptată vedere de frumuseță
descoperită între pietrele rostogolite sau răpede ștearsă de
norii prafului. Une ori era numai un mănunchiu de sălbatece flori
vinete pe un povârniș, sau un scaiu uriaș sucindu-și spinoasele
cotoare, o siluetă ușoară pe nemărgenirea bolții, sau poate și
vre-un cimitir turcesc părăsit, care nu mai era decât un câmp
singuratec acoperit de bucăți neregulate de piatră, strânse una
lângă alta ca niște străji obosite pe care nimeni nu va veni să
le schimbe în veghea lor.

Une ori era vre-un apus strălucitor colorând cerul întreg cu
flăcări de sânge, sau o furtună care răsăria asupra Mării
încrețind apele, biciuind valurile până la culmi de mânioasă
spumă neagră, ori o îngânare de vuiet după vijelie, când toată
lumea era de plumb, când pământ și mare păreau stoarse în
odihna după luptă.

    *    *    *

Ca într'un vis de departe îmi aduc aminte de o noapte cu lună.
Ziua îmi fusese turburată, năcazul venise asupra mea într'o
formă neașteptată, și, ca și cum și ea ar fi simțit împreună
cu mine, Marea însăși era răscolită, și fața ei care se
ridica în suspine era ca o inimă mare, ruptă de durere. Asupra
neliniștii mele înseși și asupra neodihnei apelor luna se uita de
sus, nemișcată în gloria ei de argint.

Și mi-a venit pofta să plutesc pe înflorata massă scânteietoare
de apă, să merg într'o luntre măruntă departe, departe către
Mare, înnaintând pe cărarea de argint însemnată de lună asupra
undelor.

Cu adevărat fantastică a fost această călătorie pe valuri, barca
suindu-se pe creasta fiecărui asalt pentru a se cufunda, parcă n'ar
mai fi voit să se ridice din adâncul ei de apă, coajă de nucă pe
genunea care se ridica. Nicio lumină la cârmă, niciun hotar, nicio
îndreptare, nicio margine, ci numai de desupt, fermecătoarele ape
frământate, spumegătoare, vuind, cu un fel de irizare opacă și
greoaie; de-asupra, vasta imensitate a cerului, depărtată, palidă
și senină, o cupolă de un cenușiu șters, cu luna atârnată în
mijloc, ca o uimitoare candelă, și luntrea mea cea mică mergând
înnainte, tot înnainte pe drumul însemnat de raze...

Și așa mi-a fost mie dragă Marea!



VIII.


Dacă nu sunteți obosiți de rătăcirile mele de la șes la Munte,
din muncele la Mare, v'aș duce puțintel colo jos, pe țermul
Dunării, acel râu mare și nobil care este una din mândriile
Țerii.

Apele nu-i sunt chiar așa de albastre cum spune cântecul, dar sunt
largi și curg măreț, ducând atâtea corăbii, rostogolindu-se pe
lângă atâtea sate și atâtea orașe.

Am plutit în toată întinderea ei, câtă se ține de o singură
țară, de la Porțile-de-Fier până în acea ciudată regiune
plană care este gurile ei. Un ținut de lacuri și de mlaștini și
de ape veșnice, de canaluri și de trestii și de bătrâne sălcii,
un Ținut care pe alocurea face pe cineva să se gândească la ce va
fi fost lumea înnainte ca apele să fie despărțite de uscat. Și,
pentru această nebiruită ispită pe care o simt totdeauna față
de sălbatece locuri, singuratece și întinse, mai mult colțuri de
acestea m'am pus eu să le înfățișez.

Nicio hartă precisă a acestor ape încurcate n'a rămas în mintea
mea, dar o văd întreagă în icoane, cum îmi este obiceiul.
Văd scânteieri iuți ale locurilor care mi-au umplut ochii de
bucurie, nesfârșite întinderi de ape, joc de lumină și umbră.
Văd linia cutărui copac stând răzleț ca un suflet pierdut, în
negură, -- ori o nesfârșită turmă de bivoli călcând într'un
singur șir pe-o îngustă șuviță de pământ, trupurile lor
botocănoase răsfrângându-se în apa de desupt, -- ori văd un
cal alb ce rătăcește, păru-i răsfrângând lumina soarelui ca
fața mărgăritarului, -- văd atâtea mlaștini acoperite cu nuferi
care-și deschid larg stelele ca zăpada ca să se umple de vedenia
bolților.

În iahtul nostru am plutit prin mijlocul Dunării fără a ne opri
în locuri mai fericite, ca să stăm numai acolo unde lumea era așa
de liniștită de păreai a fi ajuns la capătul ei.

Când mă gândesc la acestea, o simțire de visătoare mulțămire
vine asupră-mi și pentru o bucată de vreme alung orice gând de
bătălie și de luptă, orice știință despre aceia că și aici
s'a înfuriat tunul, că pentru o clipă aceste locuri ca și atâtea
altele nu mai sunt ale noastre, ca să rătăcesc măcar în gând
de-a lungul acestor canale sure-verzii, mărgenite de sure-verzii
sălcii.

De fapt aceasta este o lume de sălcii; ele sunt stăpânele aici; le
găsești cu miile; ținând la răveneală, li place să crească
unde n'ar prinde rădăcină nici un alt copac. Pe vremuri din an
când țara încunjurătoare este înnecată, ele stau, ca să zic
așa, până la genunchi în apă, de nu li se mai vede nimic din
trunchiu.

Luntrea mea a fost vâslită ceasuri întregi prin aceste canale
mărgenite de sălcii, în umbra frunzișului tremurător, până la
lacuri așa de largi, încât sămănau cu Marea.

Pretutindeni sălcii, bătrâni străjeri, păzitori ai acestor ape
singuratece, veghetori tăcuți ai anotimpurilor care trec, sura
linie de nomol pe trunchiurile lor arătând ridicarea și căderea
valurilor. De multe feluri în noduroasa lor alcătuire și vechi de
zile, ele par că și strâng mânile ciolănoase într'o desnădejde
împietrită deasupra apelor care veșnic curg asupra picioarelor
lor.

În toate atitudinile, ele se apleacă asupra acestor ape, parcă
ar căuta răsfrângerea însăși pe care mișcarea curentului
necontenit o turbură. Unele se întind larg ca niște stejari,
adăpostind atâtea cuiburi în ramurile lor, altele se lefăiesc ca
niște uriași ce dorm, iar cutare trunchiu căzut, ciudat croit și
stângaciu, samănă cu o dihanie d'innaintea potopului, ascunsă în
noroiu. Când vîntul trece peste frunzele lor, ele se fac asemenea
cu argintul, cu vre-un nor de toamnă, dar odată cu amurgul se
transfoarmă într'o oaste de stafii care s'au coborît să vegheze
asupra locurilor unde tăcerea clocește.

E și o lume de făpturi înnaripate, căci toate felurile de
păsări se sălășluesc în mijlocul acestor bălți. Când apele
sunt înnalte, poți străbate cu luntrea prin umbra pădurilor
înnecate, care în anume timpuri sunt pline de viața păsărilor
ce și clădesc cuiburile: rațe sălbatece și pescăruși, cocori
suri, albi și bruni; păsărele cu pene scumpe, solemni vulturi
tăcuți și păsări de pradă de toate felurile. Babițe stângace,
cu mersul încet, se cuibăresc în nămol alături cu lebede
sălbatece, care la lăsarea serii plutesc din aripi încete
de-asupra bolților, aducând înnapoi în minte basmele lui Andersen.

Lunecând din aceste canaluri nesfârșite în umbra plină de taină
a pădurilor înnomolite, adesea am tulburat pacea acestor colonii
înnaripate. Cea dintâiu detunătură a puștii vânătorului
face să se ridice păsările cu miile din cuiburile lor, umplând
văzduhul cu bătaia aripilor și fricosul sunet al țipetelor ce
scot. Atmosfera întreagă se face vie de pe urma bietelor ființe
înspăimântate care se învârt și se sucesc pe sus, fugând
încoace și încolo în spaimă fără nume, -- lume a tăcerii al
cării sfânt farmec a fost sfărâmat pe neașteptate de apropierea
omului.

Canalurile mărgenite de sălcii duc, precum am mai spus, spre
întinse lacuri acoperite în parte de papură și de nuferi, iar în
parte, fiind așa de întinse, asemenea cu Marea.

Razelmul este cel mai larg din aceste lacuri: când vântul din
cutare parte suflă, fața lui este așa de aspră, încât luntrile
mai mici nu îndrăznesc să-i înfrunte valurile. În toate apele
acestea pescarii au pradă bogată. Pe alocurea Statul a organizat
pescării cu cele mai bune rezultate, pe lângă aceea că peștele
este neprețuit ca hrană pentru săraci.

În cea mai mare parte, pescarii sunt Lipoveni, Ruși dintr'o anume
sectă. Molâi uriași cu părul bălan, au un tip care nu se
schimbă niciodată; pretutindeni îi cunoști ușor după ochii
lor albaștri, după bărbile lor în floarea mierii și după
cămășile lor roșii care se văd pretutindeni fluturând ca niște
maci gigantici în luntrile lor negre cu fundul lat.

    *    *    *

Îmi mai aduc aminte de o primire minunat de pitorescă undeva, prin
aceste părți pline de vis ale Dunării.

Iahtul nostru se oprise odată cu seara în pașnicele ape largi
ca ale unui lac. Soarele se apropia de margenea zării; departe un
rând albăstriu de muncele mărgenia cerul; o moscheie albă ca
zăpada, cu sprintenu-i turn sârguindu-se cătră ceruri, se răzima
de fondul tabloului ca duhul unei clădiri; enigmatică și plină de
taină ca o rugăciune în liniștea serii.

Cu miile țeranii vâsliseră în luntrile lor ca să ne întâmpine.
Râul părea viu de atâta lume! Și, cum țeranii se îmbrăcaseră
în colorile cele mai vii, apa sămăna cu o grădină de flori
enorme care se strângeau cu toatele spre același punct.

Era un vuiet de glasuri, o fluturare de luminoase năframe, strigăte
de bucurie și zgomot și un zumzet al ațâțării sufletești.

Luntrile erau vesel împodobite cu flori, unele dintre care
căzuseră în apă, și aceasta le ducea înnainte pe valurile ei,
tăcut, hoțește.

Iahtul nostru se oprise; mărunta flotă de luntri se grămădi
spre noi, plină de bărbați, de femei și de copii de felurite
neamuri, dar mai ales Lipoveni, ale căror femei poartă cele mai
strălucitoare cituri pe care le-au țesut vre-o dată războaiele.

Asupra acestei priveliști pline de atâta coloare, de voie bună
și de bucurie se întindea puternicul aur al soarelui apuind, care
lumina toate cu o strălucire aproape de spaimă, în puterea ei. Pe
urmă, deodată, din toată această fluturare, mișcare, îmbulzire,
o luntre se desfăcu, având la cârmă în picioare o figură
curioasă. Înnalt, într'un lung veșmânt negru, un om cu crucea
în mână, un om cu părul lung, care strălucia ca un metal brunat
în lumina ce pieria. O uimitoare figură care ar fi putut să iasă
dintr'o legendă, -- o figură care se ținea de Cartea sfinților.

Pe apă el plutia cătră noi în luntrea lui cu fundul lat, și
lumina părea că l-a ales pe dânsul anume, oprindu-se cu dragoste
asupra lui; tot mai aproape venia, țiind sus crucea care strălucia
și scânteia ca un juvaier magic în mâna lui.

Această ciudată ființă atinse iahtul nostru: el nu vorbia vre-o
limbă ce am fi putut înțelege, dar îmi întinse crucea să o
sărutăm, binecuvântându-ne întru aceasta cu dulci cuvinte
rusești. Crucea nu mai sămăna acum să fie un strălucitor
juvaier, dar și de aproape părul acestui om era minunat; în valuri
mari i se desfășura pe umeri o bogăție de aur lucios: nici
înnainte, nici pe urmă n'am mai văzut plete cu atâta strălucire
în ele.

Ori încotro se ducea, mergeau cu dânsul doi țerani în cămăși
roșii, cântând fiecare imnuri; adânci și sonore li erau
glasurile, ridicându-se solemn spre ceruri. Unul ducea o cățuie
pe care o mișca încoace și încolo, cellalt apăsa pe inimă o
Biblie, o Biblie cu paftale de argint...

Soarele scădea pe încetul, umbrele celor trei ciudați oaspeți se
întindeau lungi și negre cum e cerneala de-alungul copertei. Pe
amândouă malurile râului, ca niște străji uriașe, sălciile
sure-verzii stăteau de pază...

    *    *    *

Din iahtul nostru am făcut multe incursii, și acolo am adunat
neșterse priveliști, pe care niciodată nu le voiu uita.

Supt copaci, unde umbra era mai deasă, unde taina plutia, ca
un lucru de față pe care-l simți, dar nu-l vezi, creșteau
ciudate flori, înnalte, de o coloare ca a soarelui; din sumbre
adâncimi țișniau stele de aur tinzând lacome către lumina care
cu scumpătate se strecura prin ramuri. O lume fermecată, o lume de
tăcere, în care frumuseța domnia singură, aproape de temut, în
pacea ei ațipită.

Nesfârșite erau aceste păduri de sălcii în apă, căci ceasuri
întregi luntrea mea luneca prin umbra care părea veșnică;
cântecul păsărilor plutia cu mine, amestecându-se cu muzica din
șoapta frunzelor, și pretutindeni, în apă, aceste înalte flori
galbene, țișnind în cete, -- florile lor pline de lumină, pe
când rădăcinile zăceau tocmai în fund, ascunse în nomol.

Pe urmă luntrea-mi întra în lacuri largi, din cea mai adâncă
umbră într'o așa de mare strălucire, încât era aproape o
durere pentru ochii, în vaste întinderi de apă, tăiate ici
și colo de înguste limbi de uscat, în care arbori uriași se
înrădăcinaseră, și acești arbori erau locuința regalilor
vulturi cu aripile roșietece, cari-și puseseră scaun în ramurile
cele mai înnalte, tăcuți domni ai văzduhului și spațiului.

Acești singurateci monarhi ai lumilor de apă mă fermecau mai mult
decât toate; ceasuri întregi aș fi putut să mă uit la dânșii,
marea lor austeritate ținându-mă supt un farmec uriaș.

Era ceva în zborul lor, ceva în felul cum își destindeau aripile
mari, lăsând să-i ducă aierul fără vre-o silință sau mișcare
din partea lor, care-mi părea mie însăși întruparea grației,
puterii și maiestății unite, -- fiind așa de tăcut, așa de
ușor, așa de extraordinar de puternic.

Îmi aduc aminte că am văzut o păreche dintre acești Voevozi
înnaripați, al căror cuib atârna ca un colț de umbră adâncă
între cele mai înnalte ramuri ale unui copac uriaș. Copacul acela
era pe moarte; stătea fără frunze, un schelet înnălbit de ploi,
întinzându-și fantasticele brațe pe albastrul bolții, pe când
răsfrângerea lui îl crea din nou în ape ca un al doilea trunchiu,
crescând cu vârful în jos. De jur împrejur apă, numai apă:
șuvița de uscat pe care stătea copacul cel bătrân era așa de
îngustă, încât de departe nu se mai vedea de loc.

Tulburată de apropierea noastră pe neașteptate, părechea
înnaripată se ridicase din cuib și tăia cercuri largi de
jur-împrejurul copacului prăpădit, dar fără grabă ori vre-un
semn de frică în afară. Mișcările lor rămâneau pline de
maiestate, și totodată era în ei ceva blând și catifelat, ceva
măreț de calm, ceva care se ținea de înnălțimile veșnice ori
de zările fără hotare în care frica n'are înțeles și vremea nu
se mai socotește.

Cum luneca luntrea mea, văzuiu cele două mari păsări așezându-se
pe capătul cel mai depărtat al unei crengi uscate, și liniștea
lor se făcu de odată asemenea cu liniștea statuilor; două figuri
heraldice de maiestate, turnate în bronz. Într'o nemișcare
desăvârșită tronau, privind fix zarea cu ochii lor fără clipire,
capetele amândouă întoarse spre același punct, -- făpturi mărețe
ale singurătății, în mândră tăcere plină de veghe, regali pustnici
ai sălbătăciei...

    *    *    *

Pe alte înguste limbi de uscat, cruțate de năvala apelor,
am văzut cete de vite sure care păreau a călători pe fața
apelor una după alta, pretutindeni urmate de răsfrângerea lor,
care mergea pe același drum, ceată de stafii la picioarele
lor. Nedeprinse cu năvala omului, își ridicau capetele să ne
privească trecând, pe când soarele smulgea scântei din imensele
lor coarne, larg desfășurate.

Am văzut ostroave verzi, acoperite cu sălcii pe care le tăiau
întinderi de iarbă îmbielșugată, din care ciobani slabi,
nepieptănați, își mânau turmele, îmbrăcați ei înșii în cojoace
mari, cari-i făceau să samene cu oile pe care le păziau; ființe
omenești pe jumătate sălbatece, ai căror ochi nu păreau să
vadă decât depărtările la care se tot uită veșnic, ființe
posomorâte, tăcute, cărora nici de frig nu li pasă, nici de
căldură.

Stând drepți ca statuile, cu mânile amândouă încrucișate pe
capătul toiegelor înnalte, ei se uitau lung fără mirare sau
curiositate la străinii cari dăduseră busna într'o singurătate
ai cării stăpâni erau singuri ei.

Uimitor de ursuzi erau acești ciobani, cu fața tăbăcită de
intimperii, cu pletele încâlcite supt largile pălării de pâslă,
abia binevoind să răspundă dacă-i întrebai, de păreau să fi
pierdut și pofta și puterea de a vorbi.

Oile erau mai prietenoase decât paznicii lor; se întâmpla adesea
că, având încredere în gândul mieu bun, ele îmi prindeau iarba
din mână, pe când omul sălbătăciilor se uita lung -- ursuz,
anost și botos, -- neschimbându-și niciodată atitudinea, țapăn
de parcă ar fi crescut din pământ.

Noaptea, ciobanii aceștia se strâng în jurul luminii focurilor. De
departe am văzut umbra fețelor lor trecând încoace și încolo
înnaintea flăcărilor. Bucăți de cântece melancolice, grele
de dor, plutiau asupra apelor spre locul unde stăteam pe bord,
și-mi umpleau sufletul de o dorință grea de purtat, către o
viață mai liberă și mai simplă; iar privighetorile răspundeau
din toate părțile cu triumfătoarele lor glasuri pline de iubire,
ridicându-se sus, tot mai sus, până răsuna văzduhul de cântecul
lor.

Noaptea parcă-și ținea suflarea să asculte, și stelele tremurau
sus, unde nu le atinge nimeni, minunându-se de acea notă stranie de
dor nestins care se luptă în tot ceia ce cântă pământul!

Altă bucurie pentru mine erau nuferii cari creșteau cu miile în
aceste lacuri uitate de lume. Flori de basm, albe, fără pată
și tainice, deschideau stelele lor mari înmiit întru veșnica
închinare a soarelui. Dar, în zilele nouroase, ei rămâneau
strânși, închiși, plini de ciudă, nevădind nimic din frumuseța
lor norilor cari ascundeau de la dânșii lumina cea mare de care
doriau.

Noaptea, pe lună plină, nici nu-i vedeai.

Soarele fiind acela pe care-l iubiau, ei nu voiau să-și dea
farmecul în brațele vre-unei alte lumini, ascunzând auster
petalele lor ca zăpada într'un snop verde, de se făceau una cu
frunzele late pe care plutesc.

Și-i găsiam pretutindeni, ca niște grădini de farmec făcute
de Firea singură: între trestii tăcute și tăinuite, locuri de
desăvârșire ca în vis, pe care le cuprindeam numai într'o clipă
ce zbura și apoi pieriau, după ce făcuseră să pătrundă în
sufletul mieu vedenii nouă de frumuseță și pace, pe care zgomotul
și ostenelile oamenilor nu le pot turbura.

      *       *       *       *       *

Adesea părăsiam iahtul nostru pentru lungi excursii înlăuntrul
țerii, trecând prin sate cu totul necunoscute, cu nume care-mi
atrăgeau urechea prin neobișnuitul lor sunet turcesc: Anadolchioiu,
Casapchioiu, Sofuliar, Caramnrat, Bairam Dedè și așa mai
departe, -- ca să cercetăm departe de cale mănăstiri în care
călugărițe și călugări trăiau în singuratecă despărțire de
lume.

Și în aceste ținuturi, altfel fără viață, asemenea obști
sfințite găsiau mijlocul de a-și alege locuri în care toată
frumuseța țerii părea să se fi adunat, făcând din aceste
lăcașuri de închinăciune mici ostroave de verdeață și umbră.

Nu se poate spune bucuria și vioiciunea cu care eram întâmpinați
la sosirea neașteptată la vre-una din aceste mănăstiri.

Din toate părțile, ca păsări negre, maicile alergau
părăsindu-și căsuțele, clopotele erau puse în mișcare, flori
se culegeau și, cu multe dovezi de mulțămire, cu mult zgomot și
cu deosebită ceremonie eram duși îndată la biserică, unde se
aprindeau lumânările, și bâzâitul nesfârșit al cântărilor
începeau în cinstea noastră, monotone melodii nasale îngânate
în colțuri întunecate de călugărițele însăși.

Îmi aduc aminte de primirea într'o mănăstire care poartă numele
straniu de Cilic-Derè și unde maicile românce și rusoaice
trăiesc alături. Un loc hăt departe, la care am ajuns după un
drum lung pe întortochiate șosele prăfoase, prin multe sate de-a
lungul lacurilor și mlaștinilor, -- loc plin de umbră în scorbura
unui deal.

În timpuri de primăvară, revărsările de apă nimiciseră multe din
măruntele locuințe ale sfintelor femei, și în mijlocul vuietului
de triste tânguiri am fost duși noi la locul dezastrului, unde
căsuțele joase se prefăcuseră, în grămezi de dărâmături risipite.
Grădinițe voioase înfloriau totuși de jur împrejur, încercând să
acopere cu colorile lor tristele ruine.

Maicile își frângeau mâinile, lămurind vorbăreț nenorocirea
lor, dar bucuria sosirii noastre era balsam pentru năcazul lor,
căci necontenit își întrerupeau tânguirile cu cuvinte de
extatică mulțămire. Această visită neașteptată era aproape
plata suferinților de mai înnainte!

Am fost duși astfel cu solemnitate la o mare biserică nouă de
piatră, care stătea singuratecă într'o măreție cam răzleață.
O greoaie clădire înnălțată pe un povârniș gol de deal și
zidită în așa chip încât supt lăcașul de de-asupra era al
doilea, ca în formă de criptă, dar mai larg și mai înnalt.
Nu pot să-mi aduc aminte de ce s'a cheltuit atâta grijă pentru
o biserică într'un loc așa de depărtat. Pentru mine această
impunătoare clădire nu prea avea farmec: prea era nouă și avea
înfățișarea unui îmbulzitor pe care nu l-a primit încă tot
ce-l încunjură. Călugărițele erau însă mândre de ce mare
li era biserica, de și se plângeau că n'au fonduri cu care să
complecteze și interiorul.

Mult mai dragă-mi era bisericuța la care am fost întâiu; un
paraclis de lemn, de o clădire primitivă, lunguieț, jos, cu un
coperiș greoiu și cu cupole, văpsite în verde aprins peste tot,
iar înlăuntru prea mult împodobit cu icoane indignător de crude
în colori, căci maicile ele însele făcuseră acele chipuri sfinte,
ca unele ce așezaseră o școală în cuprinsul mănăstirii.

Trebuie să recunosc că nu era frumuseță adevărată în acest
lăcaș, dar era ceva drăguț în silințile cam barbare de împodobire.
O întreagă oaste de sfinți de treabă erau aici ca la ei acasă; cei
în deosebi venerați purtau vesele podoabe de flori și de perdeluțe
de horbotă, ori beteala pe care o pun pe cap miresele peste vălul
de cununie și pe care o dăruiesc apoi sfântului la care țin mai mult.

Din colțuri de întunerec aceste chipuri zugrăvite se uitau la mine
pătrunzător. Fără zgomot, ca niște umbre negre, călugărițele
se tot purtau, aprinzând lungi făclii supțiri înnaintea sfintelor
moaște, pe când unele din surori bondăniau monoton cântările
lor fără sfârșit.

O doamnă venerabilă era starița: o Rusoaică, vorbind limba
noastră curgător, dar cu dulci intonații slave care-i sunt
străine. Caucul ei sămăna cu acela pe care-l poartă călugărițele
la noi, dar de o croială mai potrivită; un lung văl negru se
lăsa din el până jos la pământ. Naltă și supțire, avea mișcări
demne, plecându-se când ni vorbia și făcând evlavioase cruci de
câte ori rostia numele noastre.

Printr'o grădină voioasă de aprinse flori de toamnă, ea ne duse
la locuința ei albă ca zăpada, unde o cămăruță țapănă, fără
gust, aștepta sosirea tuturor oaspeților, prea rari numai.
Aici, cu multe plecăciuni care erau aproape îngenuncheri --,
călugărițe, ale căror picioare lunecau fără zgomot, ni-au dat
îndătinatele dulceți cu apă și pe urmă cafeaua care aburia
în ceșcuțe, dar, când am spus că a venit ceasul despărțirii,
protestări năcăjite se ridicară, primitoarele femei încercând
mii de chipuri spre a ne opri. Ni s'au adus flori -- trandafiri,
astre și busuioc cu mirosul dulce, lucrări cu acul, gingaș
făcute, dar în colori rău potrivite. Ba ni s'au dăruit și
scoarțe lucrate de călugărițele înseși. Dar ceia ce a pus
vârful la toate a fost o icoană cu îngrijire zugrăvită: Maica
Domnului pe un fond de aur, într'un veșmânt albastru ca Marea;
strașnic de mari îi erau ochii, cari se uitau la mine ca și cum cu
durere s'ar fi înspăimântat că e supusă astfel criticei celor de
pe pământ.

Astfel bogat împovărați am căpătat voie în sfârșit să plecăm,
întovărășiți de atâtea binecuvântări, femeile în rochii negre
așezându-se în rând lung ca să ni spuie rămas bun. Pe urmă o
pornirăm înnapoi, pe lungile drumuri prăfoase, spre iahtul
nostru de pe Dunăre.

Ori pe unde treceam, țeranii își împodobiseră porțile și
ușorii, precum și carăle, podurile de lemn, luntrile și până
și stâlpii de telegraf cu mănunche uriașe de crăițe galbene,
așa de strălucitoare ca soarele: încă de departe coloarea lor
triumfătoare prindea ochii.

N'am văzut niciodată o împodobire țerănească mai
desăvârșită, fără ca oamenii să fi avut conștiința lucrului;
ei făcuseră ce puteau mai bine, nedându-și samă că putea fi
așa de drăguț ceia ce îndepliniseră cele mai mari silinți ale
lor. Din când în când ni opriau vechiculul ca să înfățișeze
buchete luminoase, pline de mireasma grădinițelor din jurul
caselor mărunte. Odată ni s'a pus cu sila în mâni o grămadă de
floarea-soarelui de un fel deosebit, foarte mare și grea, ca niște
crisanteme uriașe, care ar fi crescut anume pentru vre-o expoziție;
ca niște largi discuri de lumină, mi-au stat pe genunchi tot timpul
până m'am întors acasă.

Soarele apunea -- ceasul care mi-e mai drag, -- și când ajunserăm
la luntrea noastră, apa era roșie ca un lac de sânge.

Apoi iahtul ne-a dus înnainte în amurg, trecând pe lângă bănci
de nisip argintii-verzi de sălcii; ghiolcăind se mișca apa, și de
pe amândouă malurile glas de privighetoare ne întovărășia cum
înnaintam prin noapte și întunerec, în tăcere și pace...

De această Dunăre mi-a fost drag mie...



IX.


După ce v'am dus la acea depărtată mănăstire din Dobrogea,
vederea altei mănăstiri se ridică iresistibilă înnaintea
ochilor miei, o mănăstire de o rară frumuseță într'o parte cu
totul deosebită a țerii.

În cel d'intâiu volum din «Țara mea», am descris atâtea din
aceste sfinte lăcașuri de închinare, așa încât n'aș voi să
obosesc urechile repetând, dar un dor pe care nu-l pot birui mă
târăște spre văile Vâlcii. Din toate ținuturile frumoase ale
pământului nostru, acesta e cel mai scump sufletului mieu de acum.

Icoana pe care stau să o zugrăvesc este cea mai plăcută și în
același timp cea mai ciudată pe care au văzut-o ochii miei; mă
tem că vorbele nu-mi vor fi în stare a reproduce farmecul ei.

În aceste părți de muscele ale Vâlcii, omul și Natura au lucrat
mână în mână, cu o unire rară. Așa de depărtate sunt aceste
pașnice locuri de vârtejul vieții de astăzi, încât prefaceri
prozaice n'au străbătut încă pentru a-i distruge frumuseța;
farmecul i-a rămas neatins: de aceia a păstrat ceva din zilele de
odinioară.

Bisericile ce se găsesc pretutindeni în aceste văi păduroase sunt
zidiri din cea mai bună epocă, atunci când aproape inconștient
fiecare linie pe care o înfăptuia omul era o linie de frumuseță.
Până și cel mai mărunt paraclis are proporții de care ți-e
drag; une ori așa de ciudate și neașteptate sunt formele zidirii,
de stai înnaintea ei uimit minunându-te de ce oamenii din zilele
noastre nu mai pot face comori de clădiri așa de desăvârșite.

Era poate în vremurile acelea credința cu mult mai mare?
Mai simplă era inima? Și inspirația mai strâns legată cu
rugăciunea? Ori-care ar fi lămurirea, arhitecții din zilele
noastre au pierdut acea artă, acea artă inconștientă, umplând
și lăcașul cel mai umil de o frumuseță care înnalță sufletul
către Dumnezeu.

Din fericire este acuma o puternică mișcare în țara noastră
pentru a ne întoarce înnapoi la acele forme depărtate, o mișcare
pe care o îndemn cu vorba și cu fapta. Ce e frumos nu trebuie să
moară! Naturalismul vrâstei noastre nu trebuie îngăduit să-l
calce în picioare! Ca într'o oază de odihnă trebuie să se poată
întoarce sufletul nostru chinuit dela munca și zbuciumul lui la
aceste vedenii care-l împrospătează.

Un vis de drăgălășie pașnică sunt părțile acestea ale Vâlcii, spre
care nu mă pot oprì niciodată de a mă întoarce, precum călătorul
se întoarce la un izvor de răcorire din care a apucat să bea.

Aici țeranii și-au păstrat veșmântul lor îndătinat; fetele tot
mai lucrează iile pe care la căsătorie le vor duce în casele lor
cele nouă, și care vor trece apoi la fete și la fetele fetelor,
comori care se țin de casă de-alungul mai multor generații, cât
de umilă să fie casa aceia.

Plini de demnitate sunt țeranii aceia; cel mai sărac chiar nu știe
ce înseamnă a cerși.

Par să-și fi găsit mulțămirea în sătucenele lor cuibărite
supt copacii umbroși, pe povârnișul muncelelor împădurite.
Casele sunt adesea foarte împrăștiate, și vezi une ori căsuțe
cucuiate într'o singuratecă atitudine pitorescă pe margenile
codrului, pe malul râului ce spumegă sau pe alocuri pierdute pe un
vârf de deal, ca o oaie care și-a pierdut turma.

Cele mai încălate sunt acoperite cu șindilă argintie-sură, dar
cele mai umile sunt covârșite de uriașele acoperișuri de paie,
aproape mai înnalte decât clădirea ea însăși.

Acestea îmi plac mie mai mult; sunt atât de nespus de mărunte
și primitive, încât îmi aduc aminte de poveștile de zine din
copilăria mea, și totdeauna mă aștept să văd vre-o bizară
vrăjitoare bătrână deschizând ușa ca să între cu mână strașină
asupra ochilor în lumina soarelui....

Neobosiți și fără grabă țeranii costelivi își caută de lucru în
tăcere; fețele li sunt răbdătoare, mișcările pline de o demnitate
de care nu-și dau samă. Femeile care stau torcând pe prag se ridică
la trecerea ta: drepte și fără un cuvânt, ele stau acoperindu-și
buzele obosite cu mâna, nobile figuri de smerită muncă, mame ale
multor copii, purtându-și fără plângere greaua soartă.

Une ori, gâcind cine sunt eu, aceste femei îngenunchiau înnaintea
pragului, închinându-se cu fruntea până la praful drumului,
fără îndoială o rămășiță a obiceiurilor răsăritene ori a
zilelor când, trup și suflet, omul era în stăpânirea bogaților
țerii.

Aceste gesturi umile m'au deconcertat totdeauna: totdeauna doriam
să întind pare-că mâna și să le ridic de jos, părându-mi-se
că e greu să lași a fi tratată ca un fel de divinitate care s'a
coborât pe pământ!

    *    *    *

Aș tot povesti despre aceste văi și despre locuitorii lor, despre
căsuțele albe lângă biserici și lângă pădurile umbroase,
despre înnaltele ferege care cresc pe acolo și despre florile care
se învălmășesc nebune pe câmp; așa de neobișnuit de dragi au
fost inimii mele, încât îmi trebuie o silință uriașă pentru
a-mi da samă că nu mai pot răsbate la dânsele acum!

Când aveam nevoie de odihnă și de recreație, totdeauna într'acolo
se ducea dela sine piciorul mieu.

Ba alesesem chiar un loc pe margenea unei păduri de fagi, unde
ferega crește cât statul omului, lângă o mănăstire cu zidurile
albe ca aripa de înger, un loc în care cândva nădăjduiesc să
fiu așezată întru odihnă, căci mi se tot pare că somnul ar fi
dulce supt acești arbori: dintre orice locuri ale țerii, este acela
care-mi e mai drag.

Întâmplări crude au rupt dela noi acest loc, dar simt că va veni
ziua când mă voiu întoarce.... Nu se poate să nu calc din nou
în umbra codrilor acelora!

    *    *    *

Dar astăzi n'am de gând să descriu Hurezul, mănăstirea aceasta
mai iubită de cât toate, căci aiurea am mai vorbit de dânsa;
astăzi, în ciuda dorului care-mi umple sufletul la gândul ei, nu
mă voiu opri să întru în sfântul cuprins, nu mă voiu sui pe
cărarea dintre brazi care duce la poarta de întrare; ca una care
am fost scoasă din raiu, voiu trece pe lângă înnaltele ziduri
tăcute cu un suspin...

Vreau să vă ieau astăzi cu mine la mănăstirea Polovraci. Nu e
departe de frumosul Hurez cu înnaltele ziduri albe, dar se ascunde
în altă vale, la capătul unui podiș ridicat, largă desfășurare
de loc drept care se sfârșește de odată într'un șir de munți
ridicându-se ca o apărare clădită de mânile uriașilor.

Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal și vale, el
străbate minunate păduri de fag, pline de ferege și de clopoței
de pădure, cari-și pleacă fragedele capete în suflarea ușoară a
vântului.

Bătrâne cruci de lemn mărgenesc calea; ciudate la făptură și
de înnălțime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare
icoane pe care vremea ce trece, răpede le șterge. Singuratece
și bătute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i
veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtășește acelor
cari grabnic trec pe lângă dânsa. Dar vântul, el îi știe
înțelesul, vântul, ploaia și viscolul, care, după ce li au smuls
tainele, adesea le trântesc fără milă la pământ, unde zac apoi
cu fața în jos, neajutate, ca niște ostași căzuți, pe cari
nimeni n'a alergat să-i ridice.

Mi-e drag de aceste cruci bătrâne, mișcătoare icoane, care
înseamnă în deosebi înfățișarea țerii noastre: ele îmi revarsă
în suflet o stranie simțire de reverență, pentru că inimile care
le-au pus aici trebuie să fi fost inimi credincioase, având
vre-un păcat care să li se șteargă, vre-o ființă iubită pentru
care să plângă, ori vre-un drumeț plecat departe, pe care cu
gândul să-l ocrotească...

Multe inimi credincioase trebuie să se fi purtat de-a lungul
drumurilor Vâlcii, căci pe fiecare din ele întâlnești aceste
cruci, stând ca niște strămoși obosiți ale căror nume au fost
uitate de generațiile de acuma.

    *    *    *

Nicio așezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovracilor.
Mănăstioara veche e cuibărită chiar la picioarele munților ca
o pasăre uriașă ascunsă între pomi. Și aici, ca și la Hurez,
zidurile sunt înnalte și albe, dar clădirea e mai săracă, mai
umilă, de și biserica în cuprinsul ei nu e în nicio privință
mai puțin frumoasă: forma și stilul sunt tot așa de perfecte,
zugrăveala tot așa de potrivită și de bogată.

Aici, în locul brazilor întunecați, o cărare de cireși ce duce
la clopotnița pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în
curtea din lăuntru.

Ultima dată când am fost acolo, cireșii erau în floare, și atât
de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o
povară de zăpadă. O adevărată armonie în alb: flori albe,
ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra
capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor
alb de clopoței, și, strecurându-mi privirea prin ușa bisericii,
zăriam înlăuntrul lăcașului o ceată de țerani în albe veșminte,
stând în deosebite atitudini ale închinării. Umbra-i înfășura,
dar îmbrăcămintea albă a bărbaților și maramele albe de pe capul
femeilor răsăriau ca niște pete largi de lumină.

Nimeni nu-mi aștepta sosirea. Așa încât am putut să mă strecor
nevăzută în biserică, și atunci am fost martură a ciudatei
priveliști pe care stau să v'o spun.

    *    *    *

Era o zi de serbătoare, și se făcea un fel de slujbă, pe care,
la început, mulțimea mă împiedeca să o văd. Țeranii erau în
haine de Duminecă, bărbați și femei, purtând asprele veșminte
de lână albă care deosebesc Ținutul: maramele de pe capul
femeilor erau tot așa de fără pată ca și zăpada căzută de
curând.

Biserica este una din cele mai drăguțe pe care le știu. Niște
proporții desăvârșite; frescele ei veștejite de vreme n'au
fost pângărite prin vre-o încercare de prefacere și, cu toate
că sunt crăpate și șterse pe alocuri, se află, de alminteri,
în stare bună; de o coloare cumpătată, ele se desfac pe un
întunecat fond de albastru; tâmpla înnaltă care ascunde altarul
e un model de săpătură, cu scumpătate aurită, în care se
prind prețioase icoane vechi de sfinți, deasupra cărora în
vârf se ridică o cruce mare zugrăvită, de o formă aleasă, pe
jumătate încunjurată de umbră. Tocmai sus, o boltă largă,
din care uriașul chip al lui Hristos pe fond de aur privește,
într'o înfățișare de demnitate blândă, dar cu neputință
de atins, mâna lui fiind ridicată într'o veșnică mișcare a
binecuvântării.

Pe păreți, în dosul catapetesmei, un alaiu de sfinți și de
mucenici răsar încet din umbră, chipuri de schivnici slabi,
cari se adună lângă jețul Maicei Domnului. Fețele lor sunt
îngălbenite, dar aureolele fără număr li fac un strălucitor
fond de aur. Numai chipurile din față sunt întregi; ceilalți din
mulțime sunt indicați numai prin acele cercuri luminoase care se
ridică unul asupra altuia ca niște pași ducând spre Dumnezeu.

Pe genunchii Maicii Sale stă copilul Isus, țapăn și drept, ca un
idol micuț, cu ochii peste măsură de mari, într'o melancolică
față de coloarea cerii.

Toate figurile școlii bizantine au aceste fețe de schivnici fără
sânge; veșmintele lor sunt zugrăvite cu o deosebită grijă
și acopăr trupurile lor supțiate în falduri cu de-amănuntul
îndoiți, dar capetele sunt împovărate peste măsură de aureolele
pe care veșnic sunt osândiți să le poarte ca semn de sfințită
măreție.

Cuvintele nu pot zugrăvi minunata armonie a acestor lăuntruri
de biserici pe care veacurile le-au îmblânzit până la colori
înjumătățite, și în ziua aceia mulțimea care se adunase
înnaintea tâmplei de aur dela Polovraci n'avea nimic din
trivialitatea gloatelor care în de obște se țin de pașii regali,
ci era numai o umilă adunătură de țerani, ale căror datini
aveau în ele însele ceva aproape medieval, potrivindu-se bine cu
atmosfera, din alte vremuri, a bisericii.

    *    *    *

Câtva timp stătuiu în dosul mulțimii credincioșilor, sorbind
în sufletul mieu farmecul celor ce mă încunjurau. Mulți dintre
țerani țineau făclii în mânile lor; flacările care tremurau
încununau lumânările, aruncau licăriri palide pe aureolele de aur
ale sfinților și dădeau o înfățișare eterată fețelor multe,
care erau îndreptate toate în aceiași parte, spre ceva care dela
început nu putea fi văzut.

Răzbătând prin mulțime, pe scările altarului am zărit o femeie
stând pe un pat portativ: o femeie cu fața de stafie, galbenă ca
pergamentul, o femeie tânără cu un așa de slăbit trup, de părea
un leș toată viața semăna să i se fi strâns în ochi, -- cari,
mari și plini de vedenii, se uitau speriați la preot, pe când
aceasta rostia încet asupra ei rugăciuni.

Preotul era aproape un uriaș, cu un patrafir lung fluturând pe
veșmântul roșu cu flori de aur. Își depărtase patrafirul cusut
cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, și greutatea stofei
era așa de mare, de părea că zdrobește trupul fraged.

Câteva bătrâne în veșminte albe îngenunchiaseră lângă dânsa,
boscorodind rugăciuni cu ascuțite glasuri de plângere, bătând
lespezile cu fruntea și aruncându-se adesea asupra trupului
nenorocitei în suferințe, de parcă ar fi vrut să smulgă dela
dânsa boala cea crudă care, în afară de lumina ochilor, o făcuse
asemenea cu morții...

Un cerc de credincioși stătea în jurul acestui grup straniu, și,
cu o neliniște care-i cuprindea cu totul, ei priviau cu luare aminte
fața femeii. În cămăși albe, toți țineau făclii în mână;
tăcuți și palizi, și ei ar fi putut să fie un sobor de stafii...

Glasul preotului se ridică mai sus de bocetele femeilor, umplând
biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, părea că poruncește
duhului celui rău să părăsească trupul pe care așa de grozav
îl chinuia.

Ținută ca de un farmec, m'am uitat o bucată de vreme la această
ceremonie neobișnuită, apoi, smulgându-mă, am trecut, prin poarta
deschisă a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, și mi s'a
părut ca și cum de odată m'aș fi trezit dintr'un vis urât...



X.


Vorbind de mănăstirile noastre, un subiect la care mă tot întorc,
cu deosebită plăcere voiu povestì o scenă, straniu mișcătoare,
a cării martură am fost cândva.

Venisem pentru puține zile în ținuturile care-mi erau dragi, și
trăiam într'o ciudată casă veche asemenea cu un turn, lângă
mănăstirea Hurezului. Cea mai mare parte din timpul mieu o
cheltuiam în sfințitul cuprins al mănăstirii, umblând prin
vechile ei comori, sorbind în mine farmecul ei străin de lume,
clădind vis peste vis: dorința mea era necontenit aceia de a face
cândva pentru mine o casă în acest loc de pace.

Tovarășa mea statornică era maica stareță, o femeie bătrână,
fără învățătură, dar isteață, care nu cunoscuse niciodată ce
este viața în afară de zidurile mănăstirii: în copilărie încă
ea fusese crescută în mijlocul sfintei obști, înnălțându-se
necontenit până la situația pe care o avea acuma, -- pas cu pas,
de-a lungul atâtor ani șterși de răbdare, de uitare de sine și de
rugăciune. Acuma era numai o bătrână obosită, cu un trup slăbit
de multele posturi, și o față de ceară cu ochii stânși se aprindea
de bucurie la venirea mea. Ori încotro mă duceam, umbla după mine,
atârnându-se de brațul mieu și adesea apăsând capu-i cărunt de
umărul mieu, cu ochii triști plini de lumina iubirii. Ici colo ea
mergea după mine cu pași mărunți: nu erau scări prea grele de suit,
nici drum prea lung, nici soare prea fierbinte, dacă numai mâna
mea era în mâna ei. Întineria din nou, anii se rostogoliau în urmă,
piciorul ei uita toată oboseala, uimindu-se cât de mult prețuiesc
lucrurile în mijlocul cărora ea trăise totdeauna, până ce
deprinderea cu dânsele îi distrusese strălucirea, și le zimbea cu
indulgență de câte ori cădeam în extaz înnaintea lor, scuturându-și
capul bătrân cu acea resignație pe care o are cine a biruit și
bucuria și năcazul.

Totuși iubirea mea pentru frumoasa ei locuință o măgulia: ea
prindea limbă, așa încât încetul cu încetul culegeam de la
dânsa, una câte una, amintiri din trecut.

De și poticnindu-se și lipsite de meșteșug, cuvintele ei chemau
înnaintea ochilor miei icoane veștede, icoane ca poveștile
bătrâne țesute pe tapițerii pe care anii cari au trecut le-au
acoperit cu praf.

Asupra unora din aceste icoane ea se opria îndelung cu iubire,
cuvintele ei ajungând mai pline de înțeles, așa încât aveam
trecătoare vedenii ale acelor zile care nu mai erau, vedenii ca
niște năprasnice scăpărări de lumină într'un gang întunecos a
cărui cheie a ruginit.

Un nume îmi răsuna necontenit din tot ce povestia: al Mamului,
depărtata mănăstire în care a fost crescută.

Amintirile ei despre acest loc erau pline de o frumuseță care
creștea cu depărtarea în care se scufundau. Strălucirea
tinereții se opria încă asupra acestor amintiri ale ei, care
nu erau mai puțin vioaie pentrucă ștearsă fusese tinereța
ei, căci tinereța este tinereță, pune-o unde vrei, într'o
grădină de palat sau între zidurile mănăstirii, și lumina ei
are o strălucire pe care nici disciplina monastică nu poate să
o distrugă. Glasul i se făcea dulce când vorbia de acest loc,
și atât de ispititoare icoane trezia el, încât mă umpleau de
dorința de a vedea acest vechiu lăcaș pe care toți afară de
dânsa păreau a-l fi uitat.

Și de-odată am format planul de a lua cu mine vechea inimă plină
de dor, dând astfel bătrânei starițe încă odată prilejul de a
călca pe cărările tinereții sale.

    *    *    *

Astfel, într'o dimineață de vară plină de soare, ea a plecat să
caute trecutele glorii dela Mamul.

Poate că niciodată până atunci femeia aceasta închisă departe
de lume nu fusese într'un automobil; depărtările erau pentru
dânsa o nebiruită greutate pe care nici nu gândise să o poată
supune. Zilele ei erau fixate într'un cerc anumit: așa hotărâse
Ursita, și numai întâmplări de pomină ar fi putut să o ducă
aiurea!

Dureros de nerăbdătoare era bătrâna să mai vadă odată ce-i
plăcuse; cu ațâțare încordată, care ar fi părut comică,
să nu fi fost atâta patimă într'ânsa, stătea ea în trăsura
năvălitoare, care în ea însăși era un lucru mai presus de
înțelegerea ei. Cum era cu putință să birui astfel de distanțe,
înghițind leghe după leghe într'o singură zi! Dar așa de mare-i
era neliniștea de a ajunge odată la locul visurilor sale, încât
cu eroism își stăpânia toată nervozitatea față de iuțeala
neobișnuită, ochii țintind zarea cu un dor atât de mare încât
se apropia de frica însăși.

De-a lungul șesurilor fugiam, prin păduri umbroase, dincolo
de pașnice sate prin atâtea văi; calea era lungă și întortochiată,
mărgenită ici și colo cu înnalte curți de lemn, care păreau
aproape jignite de iuțeala cu care treceam pușcă pe lângă dânsele;
bolta era albastră, păsările cântau, flori de vară umpleau de
lumină grădinile căsuțelor, -- și bătrâna călugăriță se grăbia,
se tot grăbia, către adăpostul tinereții sale!

Nici prin gând să-mi treacă de ce era să aflăm la capătul
drumului. Nimeni dintre noi nu fusese vre-odată la Mamul. Se știa
doar că mănăstirea nu mai era locuită și că, împreună cu
biserica dela Hurez, biserica de acolo se ținea de cea mai bună
epocă a arhitecturii.

Văile se tot lărgiau când coboram de prin muncele; încetul pe
încetul peisagiul se prefăcea într'o vedere a câmpurilor mari
cât șesul tot, desfășurându-se în plină rodire de vară,
vastă priveliște de bielșug, plină de așteptarea secerișului ce
era să vie. Tot mai largi drumurile, care se făceau mai prăfoase
și mai puțin îngrijite: aierul își pierduse limpeziciunea, și
ne tot aruncam înnainte, înghițind spațiul.

Bătrâna călugăriță se făcu tăcută cu totul în măsura în
care ne apropiam de ținta noastră; mânile le ținea încleștate,
iar obrazul era așa de încordat, încât aproape îți făcea rău
să o vezi; simțiai că-i bătea inima, că o mare bucurie și o
frică mare erau asupra ei...

Apoi, deodată, în depărtare, conturul unei biserici și, în
jurul ei, ziduri, -- care și de departe aveau înfățișare
desnădăjduită a lucrurilor părăsite care cad în ruină...

În sfârșit ne oprirăm și, plini de așteptare, părăsirăm
automobilele noastre.

    *    *    *

Un sentiment de desiluzie s'a strecurat asupra sufletului mieu.
Locul unde stătea biserica era lipsit de farmec, mai ales când îl
alăturai cu frumoasa mănăstire Hurez, de unde venisem. Puține
câmpii neorânduite de porumb pătau ici colo drumul, împreună cu
înnalte floarea soarelui, ale căror fețe scânteietoare păreau
că atrag fiecare rază de lumină; drumul mare trecea chiar pe
lângă clădire: nici copaci, nici grădină n'o încunjurau, ci
numai rămășițele puternicelor ziduri ce se dărâmau. Floarea
soarelui singură făcea ce putea ca să umple de lumină locul.

Mâna bătrânei călugărițe se strecurase în mâna mea. O simțiiu cum
tremură, și piciorul ei se poticni de o grămadă de moluz, care
înnămolia arcada crăpată pe supt care treceam. Ne aflam acuma în
cuprinsul odinioară sfințit, privind de departe la biserică; în
jurul nostru totul era ruină. Lăcașul singur stătea mândru și tare,
schivnic nobil la care de atâția ani nimeni nu venise.

Fără graiu era bătrâna stareță, o emoție neobișnuită
strângându-i grumazii. Se uita lung în jurul ei, ochiu-i
obosit rătăcind de la o grămadă de dărâmături la alta și
minunându-se nelămurit ce a putut să se petreacă. Unde sunt
casele de odinioară? Numai zidurile mari! Unde sunt grădinile de
care-și aducea aminte? Ce se petrecuse? Visa?... Îi erau așa
de întunecați ochii, de nu mai putea să vadă lucrurile care
fuseseră odinioară?

Sunete slabe de năcaz se strecurau din buzele ei, pe când degetele
strângeau convulsiv pe ale mele: cu pași cari deodată începuseră
a fi șovăitori, ea mă duse din colț în colț, tot așteptând
să descopere ce venise așa de departe să caute.

Nimic! Toată gloria se dusese! Toată frumuseța! Numai pe alocurea
zidurile înnalte ținuseră piept vremii și neîngrijirii omului;
în altele, tăria lor căzuse bucăți și zăcea în mușuroaie acoperite
cu iarbă, din care răsăria floarea-soarelui, minunându-se că e în
stare să privească într'un loc așa de tainic, dar mândră că e
destul de înnaltă ca să poată face o rugăciune acuma în cuprinsul
odată cu atâta grijă păzit de toți năvălitorii...

Printr'una din spărturile zidului un dovleac își trimisese lugerul
uriaș, care coperia pietrele căzute cu frunze de fantastice
dimensiuni; florile în chip de potir erau aurii-galbene; ca un
lung șarpe verde cotorul puternic își făcuse drumul în curte.
Uriașu-i rod încrețit, rotund se întrecea în coloare cu
strălucirea florii soarelui.

Uitând toate celelalte, lăsăiu ca ochiul mieu să se oprească o
clipă asupra acestei armonii de colori galbene: sufletul mieu era
mulțămit de ce vedeam, căci pretutindeni, în toate locurile,
creșterea unei plante sau flori mă bucură de mi-e greu s'o spun
prin cuvinte. O ușoară atingere la mâneca mea m'a adus înnapoi
spre năcazul ce era lângă mine.

«Nu-mi pot găsi casa», murmură bătrâna. «Totuși aici am
trăit eu odinioară! A fost cu adevărat așa de departe în
trecut! Era un loc atât de frumos, dar atât de frumos! De ce s'a
dărâmat așa?»

Și iarăși începurăm de jur împrejur plimbarea noastră patetică,
zădarnic trudindu-ne să clădim din nou trecutul.

Locuințele odată drăguțe, văruite alb, erau lipsite de coperiș,
stând pe loc ca niște schelete ale căror guri rânjite ar
fi ușile; buruieni coperiau toate; ele creșteau înlăuntrul
cămărilor care erau puse fără milă împotriva vântului și
a ploii; scai mari făcuseră să plesnească podelele, și, din
vârful zidurilor crăpate, mici flori galbene ni făceau din cap în
bucuria lor nesocotită. Nu era nimic măreț în aceste ruine, căci
doar ele erau prea de curând ca să fi căpătat vre o demnitate;
dădeau numai dovada jalnică a unei neînțelegeri patente. Simțiai
că lipsa de privighere, lipsa de dragoste erau răspunzătoare
pentru această ruină, că, așa rustice cum fuseseră, chiliile
maicilor ar fi putut să rămâie. Ceva din aceasta o pricepea și
bătrâna stareță, și cu atât mai amară i se făcea durerea.

«S'a dus cu totul», mormăi ea. Tot s'a dus! S'a schimbat, s'a
stricat! Nu mai e locul ce a fost!...» Și inima mea simția cu o
înțelegere aproape dureroasă adânca ei desperare.

Acum îmi părea rău că am adus-o aici, căci nimicisem vedenii din
tinerețele ei, mai ales că eu însumi m'am temut totdeauna să mă
întorc după ani mulți la locurile care mi-au fost dragi...

    *    *    *

Cea din urmă nădejde a noastră era acum biserica, și, deci,
lăsând ruinele tristei lor soarte, ni întoarserăm pașii către
biserică.

Fusese o nobilă clădire, cu linii și proporții armonioase, de și
strict însemnată de neîngrijire; varul era plesnit și murdărit
pe alocuri, fereștile sparte, coperișurile cu neputință de
dres -- și totuși mândră și trufașă stătea ea în mijlocul
încunjurimii de dărâmături, ca un monarh bătrân care a trăit
mai mult decât neamul său.

Tot agățându se de mâna mea, bătrâna călcă odată cu mine
praful lăcașului unde atâția ani în urmă cele dintâiu rugăciuni
ale ei se suiseră către Dumnezeu.

Aveam o neliniște în ce privește ceia ce s'ar putea găsi
înlăuntru, temându-mă ca nu cumva noi desiluzii să copleșească
smerita tovarășă de lângă mine.

Ce am găsit, a fost haosul!

Sfințita ordine a lucrurilor fusese răvășită; obiectele mari
și mici erau împrăștiate într'o neorânduială fără bună cuviință,
icoanele cele mai vrednice de închinare fuseseră smulse din
cadrele lor și îngrămădite în colțuri întunecoase, cu fața la
părete ori zăcând în praful podelelor. Ușile care duc la altarul
tăinuit erau căscate, ca și cum pași profanatori nu s'ar fi sfiit
nici de Sfânta Sfintelor. Biserica în starea ei de acum părea să
fi fost despoiată de înțelesul ei mistic și să fi fost pusă crud
înnaintea ochilor profani, ca viața unui om ale cărui adâncuri mai
ascunse au fost de odată aruncate ca pradă setei de cunoaștere a
mulțimii. Un vuiet de mânie mută părea că se suie din zidurile
pătate, din ușile altarului date în lături, chiar din stâlpii de lemn
cărora nimic nu putea să li răpească demnitatea, columne puternice
care țineau sus casa lui Dumnezeu, în ciuda neîngrijirii omului.

Fără cuvânt, copleșită de durere, stareța sta privind îndelung
la acest haos pe care nu era în stare să-l deslușească.
Frângându-și mânile, ea spunea într'una: «Dragă, dragă, ce au
făcut!» și tot dela capăt: «Ce au făcut! ce au făcut!»

Apoi, de la un capăt la altul al bisericii ea se târa cu picioarele
obosite, cu aceiași frângere de mâni zădarnic desperată, tot
căutând între lucrurile sfinte grămădite cine știe cum, fără
ca vre-unul să fie la locul său, și la fiecare pas strigăte nouă
în cuvinte pe care năcazul le amesteca împreună.

N'am mers după dânsa, ci m'am tot uitat la ea trist, gândindu-mă
la nimicnicia visurilor omenești, pe când ochi-mi se bucurau de
impunătoarele proporții a ceia ce a trebuit să fie cândva o
biserică frumoasă.

    *    *    *

Dar încetul cu încetul mi-am dat sama că bătrâna mea tovarășă
caută un lucru anume pe care nu-l putea afla, căci plângerile ei
se prefăcuseră într'o tânguire: «unde e? unde e?». Acestea
erau cuvintele, și iarăși: «unde e?», repetat în tonuri
sfâșietoare.

Luându-i mâna în mâna mea, am întrebat-o ce tot caută. «Pe
sfântul Nicolae», i-a fost răspunsul. «Era cel mai vrednic
de închinare din toți, și tot sfântului Nicolae îi spuneam
rugăciunile mele, iar el, fiind cel mai cuminte, le asculta mai
bine... Îmi era drag, și acum nicăiri nu-i pot afla chipul». Și
tot înnainte mergea cu pași mărunți, căutându-l mai departe.

De odată căzu în genunchi și un ton de extaz pătrunse prin
jălania ei; «iată-l! iată-l!».

Prosternându se înnaintea unui chip pe care-l scotocise din
cutare unghiu de umbră, o văzuiu scoțând năframa din sân și
ștergând cu grije tot praful de pe fața mult dorită, apoi,
ciocănind pământul cu fruntea de trei ori, își făcu mai multe
cruci una după alta, șoptind rugăciuni pe care nu le puteam
urmări, și, încă odată bătându-și fruntea de lespezile de jos
cu evlavioasă înfocare, ea sărută chipul celui mai vrednic de
închinare dintre sfinți.

Fără să știe, ea și aducea prinosul unei icoane de un adevărat
preț artistic; aceasta o văzuiu îndată ce ajunseiu la locul unde
îngenunchiase. Dar pe dânsa n'o mișcase frumuseța zugrăvelii,
nici chiar fina față veche pe fond de aur, nici delicatele colori
ale draperiilor atât de plăcute ochiului, ci aceia ce săruta era
tinereța ei, speranțele ei și, împreună cu ele, dragile zile de
pe vremuri!

Aici, în biserica părăsită, de care alții nu se îngrijiseră,
pentru o clipă bătrâna se făcuse din nou tânără, tânără, pe
când cu buze de iubire ea săruta tot ce fusese odinioară...



XI.


Răbdători m'ați urmat în multele mele rătăciri prin țara
dragă mie. V'am dus din șes la munte, de la munte la Mare, de la
larga Dunăre la muncelele Vâlcii, unde am zăbovit în liniștitele
mănăstiri așa de scumpe inimii mele, și acum simt că trebuie
să închid aceste pagini, de și atâtea vedenii încă plutesc
înnaintea ochilor miei. Aș tot scrie necontenit, căci bogată și
plină de minuni este țara mea pitorescă, poetică, străbătută
de un pătrunzător farmec și îndoit de scumpă la acest ceas de
restriște. Dar, ca să nu vă obosesc, îmi dau sama că deocamdată
trebuie să las condeiul, păstrând înnăuntrul sufletului mieu
alte icoane pe care poate că vre-odată vi le voiu zugrăvi, acum
însă nu.

Toate lucrurile de care am vorbit în această carte sunt din
acelea de care suntem despărțiți acum prin o crudă soartă,
dintre acelea unde dorim să ne'ntoarcem: locuința ce a trebuit
să părăsim, câmpii în care seceră dușmanul. Ținuturi pe
care le-am lăsat în urmă; dar, înnainte de a vă părăsi de
fapt, vreau să vorbesc de orașul care ni-a deschis brațele în
rătăcirea noastră de drumeți cari cu jale au plecat de la vetrele
lor.

Mult am cerut de la dânsul, dar el a fost mărinimos și ne-a luat
la sânul lui, de și mulți dintre noi nu l-am ținut în samă în
zilele de bielșug și pace.

Iașul! Numele acesta are un sunet deosebit în urechile noastre!
Mai ales clipa când primejdii nouă și nemai auzite ne privesc în
față.

Când trebui să fugim din București, Iașul a fost orașul unde
alergarăm cu toții, -- odată el însuși o mândră cetate de
Scaun, care fusese jertfită gloriei alteia și care de-odată avu
să adăpostească pe aceia cari o ignoraseră atâția ani. Iașul
făcu tot ce era cu putință ca să ne primească, dar puținele lui
mijloace au fost greu încercate!

Iașul! Oraș de soartă schimbătoare, oraș scump oricării inimi
moldovenești, odată centrul îngrijit cu dragoste și înfloritor,
iar în anii din urmă foarte neglijat, foarte părăsit, trăind
numai din amintirile sale, după ce plecaseră chiar și aceia la
cari ținuse mai mult. Numele lui a păstrat dulceața lucrurilor
odată îndrăgite, ca numele unei femei pe vremuri iubite pentru
frumuseța ei, dar pe care anii trecând au dat-o uitării cu atâtea
altele.

Așezat pe mai multe dealuri, între verdeață și grădini,
încunjurat de regiuni roditoare, Iașul are toate motivele să
fie mândru de situația sa pe care multe orașe i-ar invidia-o.
Bisericile lui sunt nenumărate și, văzut de departe într'un
amurg, când ceața plutește ca un văl de-asupra neajunsurilor
sale, Iașul pare o cetate fermecată din mijlocul căreia turnurile
și cupolele de multe feluri ale lăcașurilor sale se înnalță ca
stafiile gloriilor trecute pe care nimic nu poate să le șteargă.

Dar în toate vremurile așezarea geografică a Iașului a fost
nenorocită, și de aceia a cunoscut invasia în toate formele și,
odată cu invasia, schimbarea și dezastrul, focul, foametea și teama.

Așa de felurite au fost fasele soartei sale, așa de multipli
stăpânii cari își însemnau drepturi asupra orașului, urmându-se
unul pe altul cu o așa de amețitoare răpeziciune, încât, cetind
vechii letopiseți, mintea se încurcă și e greu pentru cel
nedeprins să urmeze o așa de învălmășită poveste. Dar, stând
noi astăzi înnaintea unor împrejurări mari și grozave, nu pot
decât să arunc o privire în urmă, asămuind ziua de astăzi cu ziua
de ieri și minunându-mă cum acest oraș nenorocit a fost necontenit
supus la toate formele de dezastru. Totuși el dăinuește și se află
în viață, nesupus de restriște, și nicio prefacere n'a fost în
stare să-l smulgă de la neamul al cărui este.

    *    *    *

Am încercat să trăiesc în trecutul Iașului ca să înțeleg mai
bine starea lui, dar azi, m'ar duce prea departe de ar fi să-i
înșir tot acest trecut.

La intrarea orașului pe drumul Nicolinii, se află o înnaltă cruce
de piatră. Bătrână, înnegrită și venerabilă, ea pare să
fie un străjer păzind asupra siguranței cetății, străjer în
inima căruia dorm anume vechi povești. Adesea m'am mirat eu ce
împrejurări o fi amintind; acum știu: numai de puține zile știu.
Și pot să o ieau numai ca o bună prevestire că trecutul crucii
acestea mi-a fost vădit tocmai acum.

Ea poartă numele lui Ferenț și înseamnă un loc unde zac
îngropați dușmani cari au căzut în luptă.

Între anii 1716 și 1717, în Domnia lui Mihai Vodă Racoviță,
Germanii austriaci, cari se luptau cu Turcii lângă hotarele
noastre, făcură năvăliri în Moldova, luând în stăpânire
pentru un timp mănăstirile Neamțului și Cașinului.

Unele din trupele lor, călăuzite de trădători prin Valea
Oituzului, străbătură pănă la Iași, dar fură bătute și răspinse;
mulți fură prinși într'o ciocnire sângeroasă, între Cetățuia
întărită și mănăstirea Frumoasa. Trupurile celor căzuți, cu
căpetenia lor, Ferenț, fură îngropate lângă Nicolina, «și au
pus pământ peste dânsele, și au făcut movilă», zice letopisețul,
și acei cari au cercat să-și vândă țara au fost uciși și ei și
îngropați la un loc cu dușmanul.

Și acum crucea veche stă de strajă sus deasupra orașului, fața
ei mâncată de vreme întoarsă spre soare-răsare... Astfel și la
porțile unei cetăți poate fi gonit dușmanul, spre rușinea lui!

    *    *    *

A știut Iașul și alți dușmani, de alt fel. În Domnia lui
Miron-Vodă Barnovschi (1626-1629) a fost o iarnă grozavă, care
și acum se pomenește ca «iarna lui Barnovschi»; lumea muria
pe uliți de frig și de foame, și se spune că lupi veniseră până
la margenea orașului. Câțiva ani mai târziu, supt Ștefăniță-Vodă
Lupu, foametea prăpădia Iașul, și povestea umblă că oamenii,
neavând ce să mănânce, se hrăniau din papura mlaștinilor de
lângă oraș, așa încât acest stăpânitor a căpătat porecla de
«Papură Vodă». Și în iarna anilor 1684-5 a fost foamete, și se
mai păstrează întunecate povestiri despre aceste vremuri.

Stăpânirea lui Mihail Grigore Sturdza (1834-49) a fost însemnată
prin mai multe nenorociri. De două ori Iașul a fost ars pe
alocurea, aproape până la pământ; la 1849 holera a făcut crude
pustiiri între locuitori, și grozava epidemie a fost urmată de o
iarnă ucigător de aspră, apoi de foamete și de mizerie de tot felul,
căci știe toată lumea că «o nenorocire nu vine niciodată singură».

    *    *    *

Dar și oaspeți mai puțin jalnici se știu a fi venit între
zidurile Iașului.

În anul 1711, Petru cel mare a fost primit aici cu pompă mare și
cinste felurită de Dimitrie-Vodă Cantemir, care a fost cunoscut
în largul lumii prin scrierile sale. Cu acest prilej, spune
letopisețul, boerii moldoveni au gustat întâiul «vin de la
Franțuji», -- adecă: șampanie.

Stanislav Leszczynski, regele Poloniei, a fost și el odată oaspete
aici în Iași; venind cu gândul de a întâlni pe regele Carol
al XII-lea Suedezul, el a trăit deocamdată în casa unui boier.
Când Domnul țerii află despre sosirea lui, el făcu toată
cinstea regelui străin și-l așeză măreț în Curțile de la
Trei-Ierarhi.

Mai de mult, Sultanul Mohamed al IV-lea, care se lupta cu Polonii,
întră în Iași, unde-și făcu alaiul cu pompă mare, fiind întimpinat
după cuviință de Gheorghe Vodă Duca, a cărui primire a fost regală.
Dar orașul a fost greu jignit de porunca sultanului ca un muezzin
să cânte rugăciuni turcești din clopotnița de la Sf. Nicolae,
una din cele mai iubite biserici ieșene, și de aceia multă
vreme biserica a fost privită ca spurcată și n'a mai putut fi
întrebuințată pentru slujbă înnainte de a fi din nou sfințită.

La 1769 Ecaterina-cea-Mare a luat în stăpânire Moldova, și
generalul Rumiențov a fost așezat ca guvernator. Ocupația
rusească a ținut cinci ani. Favoritul cel mai inimos al Ecaterinei,
Patiomchin, a murit în Iași, și se pomenește că trupul său a
fost expus solemn în frumoasea veche biserică a Goliei.

Supt Domnia lui Grigore Alexandru Ghica, Austria a pus deodată mâna
asupra Bucovinei, fără ca poarta să ridice vre-un protest; din
potrivă, Turcia a făcut o convenție cu Austria, prin care ceda
o parte din aceste provincii asupra cărora avea numai un drept de
ocrotire. Orice protest din partea Moldovei a fost zădarnic, și
Grigore Vodă a plătit cu capul silințile ce făcuse pentru a
scăpa interesele țerii sale.

De la 1828 la 1834, Rușii mai ocupară odată Moldova, și Iașul a
fost cârmuit de contele Chiselev, un organisator priceput, a cărui
plecare definitivă au și avut de ce s'o privească orașul cu
părere de rău. Între 1849 și 1856 iarăși Rușii îl luară în
stăpânire, apoi Turcii și Austriecii.

Vicisitudinile ieșene au fost, cum se poate vedea, fără capăt,
pănă ce, la urmă, în ziua de 5 Ianuar 1859 st. v., Alexandru
Ioan Cuza a fost ales într'un singur glas Domn al Moldovei și în
aceiași lună ajunse și Domn al Țerii-Românești, unind, în
sfârșit, astfel amândouă părțile țerii supt un singur sceptru.
Odată, la 1600, marele erou național Mihai Viteazul îndeplinise
și el acest vis, dar numai pentru scurta vreme de cinci luni!

Cuza-Vodă a domnit întâi cu două Guverne; unul în Iași,
altul în București. La urmă, Bucureștii au fost aleși ca
reședință, Domnul și Guvernul așezându-se definitiv în acest
oraș. De acum înnainte Iașul avea să privească la însemnătatea
crescândă a altuia, pe când el însuși era lăsat să-și plângă
trecuta glorie. Domnia lui Cuza-Vodă a ținut șepte ani.

    *    *    *

Am schițat numai, aspru, câteva din schimbătoarele ursite ale
Iașului, prinzând câte-o poveste ici și colo, fără vre-o
silință de urmare ori de rânduială, -- acestea nefiind decât
pagini ușor schițate, o carte de icoane, plină de vedeniile
locurilor iubite, fără mai mari pretenții: de aceia acum mă voiu
îndepărta de trecut ca să ajung la Iașul cel de astăzi...

Tristele întâmplări ale toamnei trecute au smuls Iașul din
ațipitele-i visuri de trecut. Străzile lui, care de atâția ani
erau așa de părăsite și de tăcute, au fost iarăși pline de
mulțimi grăbite, casele lui, dintre care atâtea fuseseră de mult
închise, avură să-și deschidă larg ușile ca să primească
oaspeți de să nu-i poată încăpea. Pacea-i prăfoasă a fost
scuturată în cele patru vânturi de afluxul tuturor acelora cari,
trebuind să plece din Capitală, veniseră la adăpost între
zidurile cetății pe care o dăduseră în sama uitării și părerilor
de rău.

Aproape brutală a fost această năvălire, care nu i-a plăcut
cu totul Iașului; el ar fi vrut mai bine o monopolizare mai
puțin violentă a singurătății sale; dar dorințile nu i-au
fost întrebate, ci el a fost îndatorit, pur și simplu, să-și
încoarde cât putea mijloacele puține și să găzduiască pe aceia
cari nu mai aveau casele lor înseși.

Orașul cel liniștit a simțit dintru început o oarecare amărăciune
năcăjită; de ce să fie luat astfel în stăpânire, după ce așa de
mult timp fusese trecut cu vederea? De ce pavagiul lui șubred să
fie zguduit de mii de automobile? De ce aceia cari-l lăsaseră a
se ruina de odată se așezau ca stăpâni, atunci când în zilele de
bielșug nimeni nu se gândise la dânsul? Pe de altă parte, cei ce
părăsiseră Capitala se simțiau ca pribegi în acestălalt oraș, și
numai pe încetul s'au împăcat cu ce hotărâse soarta.

Și eu am găsit dintru'ntăiu că e greu să mă așez într'un
centru nou în astfel de împrejurări, cu o așa de covârșitoare
durere în inimă: nu-mi lăsasem unul dintre ai mei acolo..., când
nu m'am mai putut întoarce?... Și apoi primejdia nu trecuse;
dușmanul era pe urma noastră; armata ni se retrăgea, aliații
noștri nu se știa câți sunt. Făcea oare să mai muncești,
luând lucrurile dela capăt? Ce-am fi clădit, era să dureze? Ori
silințele noastre înnoite iarăși aveau să cadă în mânile
năvălitorilor?

Tragice ceasuri! Ceasuri de îndoială și suferință, ceasuri de
crudă stare în cumpănă, când silința părea zădarnică și
când noi toți ni ascuțiam urechile, ascultând la piciorul, ce
înnainta, al dezastrului, și inimile noastre băteau, sufletele ni
erau împovărate de groază!

Și totuși cei cu năcazul nu puteau aștepta; flămânzii cereau
hrană, goii îmbrăcăminte, răniții îngrijire, cei fără adăpost
un acoperemânt de-asupra capetelor! Cu sălbatecul bubuit al
tunurilor în urechi, avurăm să ne apucăm de munca noastră,
fără a privi la greutăți, ori de era să rămâie, ori ba ce
clădiam: trebuia să se facă!

Astfel puțin câte puțin muncă grea ajută pe fiecare să-și
biruie năcazul, să-și încoarde nervii pentru o silință care
zilnic părea din nou că este mai presus de puterea lui.

Nu voiu înșira tot ce lipsia, tot ce avea să fie creat în
împrejurări pe care abia de aflu cuvinte să le descriu. Grozăvia
ultimei noastre ierni e săpată cu litere de foc în mintea
fiecăruia. Era trudă pieptișă, și adesea ori fără speranțe
nedesăvârșită, dar acei cari plângeau casele lor pierdute
și acei cari, la început, simțiau neplăcut așa o năvălire
la o asemenea vreme, își biruiră năcazul și supărările în
silințile spre bine ale tuturora.

    *    *    *

Cunoscusem Iașul în alți ani -- în ani de pace. Venisem aici une
ori, -- prea arareori de și nu din vina mea; și totdeauna orașul
mă primise loial, cu manifestații de mare bucurie.

Acuma venisem la Iași, -- mamă cu inima ruptă, Regină căutând
adăpost, ca atâția alții, pribeagă dela vatra mea, și Iașul
m'a primit în ceasul meu de suferință și m'a ajutat, ajungând
astfel puțin câte puțin casa mea.

Totdeauna avusem simțiri duioase față de oraș, căci, în
zilele celei d'intâiu a mele tinerețe, când am venit ca tânără
măritată în această țară, se svonise că noi, tinerii, ne vom
așeza în a doua Capitală a țerii. Iașul o doria, și, după
cea d'intâiu cercetare a singurătății lui pitorești, mi-aș
fi făcut bucuroasă locuința între zidurile lui. Dar bătrânii
Suverani aveau nevoie de noi; atât de mult doriseră ei de copii,
încât nu puteau primi gândul de a trăi noi departe de dânșii.
Astfel Iașul ne-a văzut rar, dar totdeauna cu bucurie!

Îmi aduc aminte cum strălucia soarele întâia oară când am
venit la Iași; îmi aduc aminte de fețele voioase care înțesau
străzile pentru a ni ura bună venire, de aclamări, de florile, de
multele flori ce ni se aruncau în trăsură. Îmi aduc aminte că
aveam numai optsprezece ani și eram plină de speranță...

Când am venit în urmă, era cu totul altfel! În doliu eram, și
nici lumină de soare, nici flori, nici vesele strigăte de bună
venire, ci numai fețe cercetătoare, pline de neliniște, și niciun
alt sunet decât al depărtatelor tunuri care ni sunau osânda!

Fără să fiu anunțată, m'am furișat în oraș -- pribeagă,
fără vatră, fără casă, fără cel mai mic copil al meu...
Și iarna se apropia, și ceva asemenea cu desnădejdea zăcea la
rădăcinile inimii mele.

Dar nebiruită se ridica din nou speranța, -- sfioasă întâi, dar
pe fiecare zi mai puternică, încetul pe încetul biruind lacrimi,
năcaz și părere de rău.

O Iașule! Vom uita noi vre-odată lunile ce au trecut cheltuindu-se
în cuprinsul tău! De nedescris sunt suferințele cărora li-au fost
martore străzile tale; zăpada stătea ca munții lângă casele
tale, cete de cerșitori îți băteau pietrele, și atâția dintre
ei, biruiți de nevoie, se culcau pe dânsele ca să moară.

Te-am văzut, icoană a mizeriei, zguduită de groază, tremurând de
frig; și în cele mai întunecate și nenorocite colțuri ale tale
am răsbătut, căutând pe cei în nevoie de ajutor, dând tot ce
puteam. Dar era totdeauna prea puțin; toată iubirea mea și toată
mila mea puteau să ușureze numai o părticică din restriștea ce o
întâmpinam la fiecare pas!

Cu adevărat sumbră-ți era înfățișarea în acele luni de iarnă, o,
Iașule! Simțiai cum fiece casă adăpostește suferință ascunsă;
crude taine păreau că plutesc dincolo de orice zid. Mâncarea era
puțină, și mai puține lemne; spitalele erau pline cu vârf, așa
încât cei ce nu se îndreptaseră cu totul trebuiau să facă loc
altora, ale căror nevoi păreau a fi mai grabnice, și de aceia
fețe așa de palide rătăciau pe străzile tale.

Ca niște stafii, soldații noștri neîndestulător hrăniți
rătăciau dela un adăpost la altul, adesea neputând găsi
nicăiri unde să-și plece capetele chinuite de friguri. Munciam,
ne trudiam, încercam să facem minuni, dar mijloacele de transport
erau neîndestulătoare, comunicația era întreruptă; pretutindeni
zăpada stătea ca niște bariere crude care ne împedecau să
ajungem unde voiam!... Și a venit o clipă grozavă, când nu se
găsiau scânduri destule pentru a face sicrie morților!

O, jalea acestor îngropări care se furișau pe străzi! Câte nu
le-am întâlnit!... Un bătrân cal alb înhămat la ceva fără nume,
asemenea cu o cutie de coloarea nopții, hodorogind, înnapoi și
înnainte rătăcia pe zăpada plină de gropi -- calul cel alb
zi de zi mai obosit, mai ciolănos, mai asemenea cu o stafie.
Și atâția dintre aceia cari întâlniau acest macabru vehicul își
întorceau fețele, nebiruind să-i poarte vederea, pe când de-asupra
cioarele înnegriau bolțile cu fuga lor sinistră...

    *    *    *

Uneori căutam să ies din oraș ca să ajut restriștea în alte părți,
dar necontenit viscolele mă dădeau îndărăt, împiedecându-mă de a
ajunge satele pe care pornisem să le caut.

Tristă mă întorceam acasă, dar nu fără să fi privit marile
pustietăți ajunse acum fără cărări, pline de trupurile cailor
morți, cu țapenele picioare întinse, și în zări colibe de miserie
ascunse în zăpadă. Și știam că mai departe, unde nu puteam
pătrunde, erau alte nenorociri, pe care eram însetată de a le
ajuta, dar trebuia să le las în sama Soartei! Și pretutindeni
corbii făceau ospăț de serbătoare: numai ei aveau ce să mânânce
din destul...

Așa a fost iarna, singura iarnă ce am petrecut în Iași; dar,
fără sfârșit cum era, și tot a ajuns la un capăt...

      *       *       *       *       *

De două ori scumpă, pentrucă dorisem cu atâta foc de dânsa,
primăvara a răsărit în sfârșit strălucitoare asupra restriștii
noastre, -- și atunci, o Iașule, ce deosebită ți-a fost înfățișarea,
și, pentru năcazul ce împărțisem cu tine, de odată ni-am dat sama
ce aproape de inimile noastre ajunseseși!

Într'o clipă, te-ai făcut frumoasă, o cetate a lacrimilor!
Grădinile tale s'au umplut de flori care mi se aduceau în mănunche
mari de aceia cari doriau să nu plâng prea mult grădinile ce
pierdusem.

Smocuri de liliac îmi făceau semn peste ziduri roase de vreme,
mari straturi de stânjinei vineți învoioșau și colțul cel mai
umil; oriunde mergeam, necontenit flori mi se aruncau în trăsură;
până și tramvaiele aveau mănunche de flori albastre prinse de
felinarele lor; nu era om care să treacă fără a ținea o floare
în mână...

Ca un vis rău ce se împrăștie, se pierdură în zare ceasurile
întunecate; și cei mai nenorociți, cei mai părăsiți simțiau
că tot mai poate fi o nădejde!

Nu mai șovăiau soldații noștri pe străzi, drumeți rătăcitori
cari n'aveau unde merge; pasul li se făcuse mai ușor, mai puțin
împovărat, până ce iarăși ei călcară pământul ca niște oșteni ce
cred în biruință, ca niște eroi gata de luptă și de izbândă...

Deși opera mea nu era mai puțin grea, ea se făcuse mai dulce:
zările se deschiseseră, zăpada se topise; acum eram liberă
să călătoresc în larg departe. Atunci, dragi cu adevărat mi
s'au făcut împrejurimile tale, Iașule. Am descoperit frumuseța
pretutindene. Undulătoarele tale dealuri erau acum o strălucire
verde, fragedă și minunată; plin de viața cea nouă era pământul
cel bun al lui Dumnezeu; moartea părea să fi fost înfrântă -- dar
într'un colț liniștit știam o mie de cruci și mai bine care purtau
mărturie că grozăvia trecută nu fusese un vis!

Sărmană pădurice de cruci, fiecare însemnând mormintele a
zece oameni, umilă și neîndestulătoare pomenire a celor cari
plătiseră vama războiului, -- movile goale supt cruci nenumărate,
pe care în zădar căutam să le acopăr cu dulcile flori luminoase
ale primăverii. Dar prea erau multe crucile, de nici nu le puteam
număra! Copleșită stam înaintea lor cu capul plecat... Și
știam că era numai un mic număr din acele cruci, că în toate
patru unghiurile țerii erau locurile tăcute unde aceste semne aspre
de lemn nu purtau măcar numele celor morți!

Cunosc multe cimitire ascunse de jur împrejurul orașului, unde
câmp a trebuit să se adauge câmpului, locul între vechile
împrejmuiri ajungând a fi prea îngust. Atâtea drumuri pioase
le-am făcut la aceste grădini de pace și, stând între movilele
fără nume, cu lacrimi în ochi am privit spre orașul înfășurat
în valuri de ceață, -- cugetând la cellalt mormânt mic pe care
a trebuit să-l părăsesc dincolo cu atâtea altele! Fierbinți
rugăciuni am șoptit pentru acești fii căzuți ai mamelor care
niciodată nu-i vor mai vedea înnapoi... Dar liliacul era în
floare, păsările cântau, și viața nouă răsăria până și din
gropile morților...

      *       *       *       *       *

Totul se făcuse mai lesnicios de când zăpada nu mai trăgea o
barieră între noi și lumea din afară. Eram acum prisonieri
scăpați din lanțuri; ceva ca o bucurie sfântă umplea sufletele
noastre, care fuseseră așa de năcăjite, și multă ispravă
se săvârșia. De fapt ne trudiam împotriva așa de întinsei
epidemii de tifus; o parte din țara noastră era năvălită, și
alte grozăvii ne urmăriau pas cu pas, dar Primăvara biruise iarna;
și nu era oare un semn că Viața trebue să biruie Moartea? Și
astfel fiecare mergea mai ușor la lucru, și încredere nouă umplea
fiecare inimă.

Cu adevărat era o înviere, și toți munciau laolaltă ca s'o facă
mai deplină, după mijloacele ce avea fiecare.

În orice sară, când îmi isprăvisem munca, făceam să mi se puie
șeaua pe cal și călăriam departe printre dealurile ce încunjură
Iașul, mergând ceasuri întregi pe cărări necunoscute pănă la
locuri de pace înverzită, minunate, în față cu toate grozăviile
ce văzusem. Fiece frumuseță nouă era ca un balsam pentru inima
mea plină de năcaz, dar ea trezia în mine un dor grozav de casa ce
am pierdut-o!

Pline de o emoție aproape dureroasă erau aceste ceasuri de amurg
în tăcută împărtășire cu învierea pământului: simțiam o
pace mare și tot odată o nemăsurată tristeță: Dumnezeu făcuse
lumea așa de frumoasă, și omul o prefăcuse într'un Iad ca
acesta!

Aici, pe aceste înnălțimi învălurate, departe de zgomot, de
muncă și suferință, am recunoscut iarăși pământul cum l-a
făcut Firea, fără vălmășagul pe care omul i l-a săpat pe
față.

O, strălucirea amurgurilor de-asupra acestor colțuri liniștite!
Neatinsa lor covârșire era un răspuns la atâtea întrebări care-mi
apăsau sufletul, -- dragi mie peste cât se poate spune, mi s'au
făcut aceste Ținuturi ce mi se vădiseră odată cu noua trezire la
nădejde a anului.

Mai târziu, când terenul se făcu prea tare pentru călărie,
în automobil mi-am prelungit rătăcirile de amurg în lung și
în larg. Necontenit locuri nouă descoperiam, fiecare plin de un
farmec al său deosebit; încântătoare sate, adânci păduri pline
de umbră, râuri ca panglici de argint șerpuind prin câmpii
acoperite cu îndulcitoare ceață, singuratece biserici, vechi
mănăstiri ascunse între pomi. În fiecare sătișor copiii mi
se făceau prieteni; mânile nu-mi erau niciodată goale, oriunde
mergeam, fețe bucuroase de a mă vedea mă întimpinau, și
atâtea binecuvântări făcuseră calea mai dulce.

Zi de zi, vedeam sămănătura care la început era ca o livadă
de iarbă verde, făcându-se tot mai înnaltă, ca să se coacă
supt căldura în creștere a soarelui, până ce a venit ziua când
câmpii de grâu acoperiau în strălucit bielșug dealurile joase cu
noianele de aur învălurat.

Cu zilele tot mai lungi, și drumurile mele se lungiră, și tot mai
prietenoase mi se păreau aceste ținuturi. Am prins să le am adânc
iubite.

Un lucru ce nu-l mai văzusem mă uimia: uriașele ogoare de floarea
soarelui, stângeni întregi de aceste uriașe flori, o Mare aprinsă de
coloare, care nu sămăna cu nimic alta. Le-am aflat în multe locuri:
mireasma lor de rășină aromia aierul, pe când fețele lor late păreau
să caute veșnic marea lumină care li-a dat numele: strălucitoare
petrecere a colorii, care desfăta ochiul meu de artist.

    *    *    *

Am făcut și altă descoperire: Iașul era orașul crinilor! A venit
vremea când locul acesta care până dăunăzi fusese o lume de
întunerec și de năcaz se prefăcuse într'o grădină mare, unde
această floare a florilor stăpânia împărătește.

Pretutindeni îl aflam, în smocuri înalte de alb nepătat, dând
o înfățișare sfințită și celui mai sărac colțișor și o stranie
demnitate celei mai umile căsuțe, când mândrele lor tulpine se
plecau ușor supt desmierdarea vântului.

Cum crinii mi-au fost totdeauna floarea cea mai iubită, acest
bielșug de frumuseță era o vădire deosebită trimeasă pentru ca
mai drag să fie orașul inimii mele, și de-odată odăile mele care
în iarnă fuseseră așa de pustii, se prefăcură într'o dumbravă
plină de mireazmă a florii pe care am îndrăgit-o mai mult!

Frumuseța are o ciudată putere asupra inimii omului; îl ajută să
treacă peste multe dureri, călăuzindu-l prin această «vale de
lacrimi» către tainele lui Dumnezeu.

Când pe neprevestite dau de un strat de crini cari-și înnalță
mândra strălucire dintr'un pământ crăpat și setos, parcă-mi
vine să cad în genunchi și să mă închin Mânii aceleia Mari
care face astfel de minuni. În asemenea clipe, pare că de-odată
înțeleg taina adevărurilor ascunse care sunt în de-obște prea
adânci ca să le priceapă inimile omenești. În asemenea ceasuri
nicio tristeță nu mai pare să însemne ceva, nădejdea răsare în
triumf; chiar și mormintele își pierd groaza, și nesfârșita lui
Dumnezeu milă se întinde ca o binecuvântare asupra pământului...

    *    *    *

Dar stângaciu pot vorbi eu de asemenea minuni, cuvintele mele sunt
prea slabe, emoția sufletului nu poate fi cuprinsă în graiu de
om! Totuși adesea o vădire a Frumuseței mi-a ridicat inima, mai
presus de năcaz, spre o mai adâncă înțelegere care se află supt
praful de care ochiul omului se orbește. Nu pot spune limpede în
ce fel! Dar în asemenea clipe am priceput subit că suferința e
învățătorul cel mare, și ca într'o vedenie limpede am simțit că
un popor care a știut cum să sufere, are și dreptul la viață.

Niciun foc nu curăță ca focul jertfei; nicio flacără nu se suie
mai drept până în inima Dumnezeirii!

De aceia, o țara mea, nu te gândi niciodată care ți-au fost
încercările, nici care pot să mai fie. Prin flacără trebuie
să treacă oțelul înainte de a fi o bună sabie tare. Fie-ți
nezguduită credința și susține-ți speranța; mai mare ești prin
suferințile tale și prin felul cum le-ai purtat, mai vrednică
ești de biruință!

Sufletele eroilor noștri morți și-au făcut drum spre faimă;
izbânda pământească n'are înțeles decât numai dacă cinstea
țării stă înnaltă ca o culme.

Și, dacă tu, micuțule Mircea, m'ai părăsit la ceasul de
întunerec, a fost poate așa pentru ca acei eroi căzuți să afle
pe unul dintre copiii miei care să-i întâmpine în cerurile largi
de sus ale lui Dumnezeu!

Mai sunt încă destule ceasuri care ne despart de biruință,
dar jertfe așa de mari și suferinți așa de grele nu pot fi
toate în zădar. Țara și poporul mieu au trecut prin foc, și
eroismul lor, care se face necontenit din nou, va aduce ziua când,
micuțule Mircea, întorcându-mă, sunt sigură, din pribegie, voiu
îngenunchia în extasul recunoștinței și voiu săruta piatra
mormântului vostru...

Amin!



  Cărți apărute în Editura Librăriei
  PAVEL SURU

BUCUREȘTI, CALEA VICTORIEI 85

  Maria Regina României, _Gânduri și Icoane din vremea
    războiului_                                                Lei 5.--
  Maria Regina României, _Gânduri și Icoane din vremea
    războiului_, ediție fină                                    "  8.--
  N. Iorga, _Drumuri și orașe în România_, pe hârtie cromo      " 10.--
  N. Iorga, _Sate și Mănăstiri în România_, pe hârtie cromo     " 10.--
  I. Agârbiceanu, _Cuvinte către Oastea Țării_                  "  2.--
  Dr. P. Barbu, _Isus Christos, Viața Mântuitorului_            "  2.50
  I. U. Soricu, _Doinele mele din zile de luptă_                "  6.--
  Diaconul N. M. Popescu, _Prin Bănatul Timișoarei_             "  1.--

ȘCOLARE

  N. Iorga, _Istoria Lumii_, 476-1648, cl. II și a VI-a         " 11.--
  N. Iorga,     "      "     dela Ludovic al IV-lea până
    azi, clasa III-a și a VII-a                                 " 11.--
  N. Iorga. _Istoria Românilor_, pentru clasa IV-a și a VIII-a  " 14.--
  V. Gr. Borgovanu, _Istoria Pedagogiei_                        "  9.50
  I. Cionca, _Praktische Grammatik der Rumänischen Sprache
    für den Schul und Selbstuntericht_                          " 10.--



Nota transcriitorului

Ortografia utilizată in carte este cea conformă cu reforma din
1904. Mai multe cazuri de ortografiere învechită și utilizare a
diacriticelor rămân așa cum au fost tipărite în cartea originală.
Totuși, în câteva instanțe, litera mare I a fost înlocuită
corespunzător cu litera mare Î la începutul cuvintelor.

Numerele de pagini originale sunt înregistrate în comentarii HTML.
Diverse erori tipografice din cartea originală au fost corectate,
cu forma originală înregistrată în comentarii HTML.



*** End of this LibraryBlog Digital Book "Țara mea" ***

Copyright 2023 LibraryBlog. All rights reserved.